miercuri, 5 februarie 2014

10 motive pentru care Câinele japonez mi s-a părut fain

Aseară am fost printre norocoşii care au văzut premiera timişoreană a Câinelui japonez la Casa Artelor. (Btw, cei care nu au reuşit să intre vor avea avea ocazia să vadă o nouă proiecţie curând). Iată câteva dintre chestiile care mi-au trecut prin minte în timp ce curgea genericul de final.

1. Din film lipseşte obişnuitul „doom and gloom” care apare foarte des în filmele româneşti din ultimii ani. Lipsesc griurile şi depresia, deşi în tema abordată ar încăpea cu vârf şi îndesat. Chiar dacă vorbeşte despre cum e să pierzi totul şi pe toţi cei dragi, Câinele japonez emană un binevenit aer optimist şi ideea că oricând o poţi lua de la început.

2. Lipseşte iritarea generată de conflictul intercultural şi intergeneraţional dintre copilul plecat de mulţi ani în străinătate şi tatăl rămas acasă. Ok, au divergenţele lor, dar din tonul discuţiilor lipseşte sictirul care apare în Felicia, înainte de toate, de ex.

3. Are happy-end! Sau nu tocmai happy, dar în fine, destul de optimist.

4. Victor Rebengiuc e fa-bu-los! La cei 80 de ani, joacă absolut admirabil un personaj care prin tăcerile lui aduce aminte de Ilie Moromete.


5. Filmul are story clar coagulat, uşor de urmărit, frumos filmat şi cu momente de inflexiune bine punctate. Îi lipsesc cadrele obositor de lungi sau intrigile mega-criptice à la Metabolism, de ex. Adică e perfect pentru un public mediu, nu doar pentru unul de festival.

6. Story-ul nu se dezvoltă liniar-plicticos, ci într-o manieră la fel de lacunară (dar totuşi clar inteligibilă) ca cea în care se desfăşoară comunicarea dintre personajele lui Rebengiuc şi Pavlu.

7. Pentru că e făcut la casa de producţie a lui Tudor Giurgiu, semnat de Tudor Jurgiu, şi se întâmplă în Giurgiu. :)

8. Pentru că nu exagerează cu dialogurile. Dimpotrivă, miza filmului sunt tăcerile lui Rebengiuc, adesea. Iar replicile care există totuşi în scenariu au un aer perfect autentic. Ba chiar amuzant, uneori. Ca de exemplu atunci când realizezi că tatăl şi fiul au aceleaşi planuri unul pentru celălalt.

9. Pentru ideea de pastişă a Câinelui andaluz, la care te trimite titlul, şi pentru materializarea ei haioasă.

10. Câinele japonez vorbeşte despre România rurală de azi şi despre un fragment din relaţia ei cu generaţia emigrată. Fără dramatisme deşănţate, fără exagerări, fără circ de doi bani. Dar totuşi profund impresionant.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu