duminică, 16 ianuarie 2011

La Antena (2007)

Ne-au luat vocea dar inca mai avem cuvintele

rating: Colectabil


Imi face o nemaipomenita placere sa semnalez curiozitatii voastre filmul argentinian La Antena pentru ca e un film atat de unic in peisajul contemporan incat merita zabovit asupra celor 100 de minute care-l constituie. Se regasesc in el acele subtilitati vizuale pe care le nastea acum un secol filmul mut, acea grandoare imagistica care a marcat expresionismul anilor ‘20-’30 precum si genul de comentariu social capturat cu mai multa elocventa de Network in 1976, vis-a-vis de manipulare TV si dezumanizare prin intermendiul mediei. Esteban Sapir mi-a intrat asa de bine-n suflet cu hommage-ul adus de el maestrilor expresionisti (Fritz Lang indeosebi caci filmul lui Sapir poate fi considerat un modern Telepolis) incat ma roada un regret imens ca asemenea filme nu ruleaza in cinema. Marele ecran le-ar potenta considerabil impactul. Fiind deopotriva o metafora distopica si un exercitiu stilistic, La Antena ar merita din plin o atentie cat mai mare. E de o frumusete ‘pictoriala’ care tradeaza grija deosebita a lui Sapir pentru aspect si, date fiind conventiile impuse de stilul abordat, rezultatul demasca (sau poate confera) acea senzantie de uimire si reverenta a artistului pentru arta inaintasilor sai. Wonder cinema.

Fundalul narativ al acestei mici bijuterii il constituie povestea distopica a unui oras argentinian amutit, in care locuitorii au fost lipsiti de voce. Prin urmare conversatiile lor ne apar in forma de text suprascris pe imagine. Atmosfera e opresiva si cenusie, totul e acoperit de o zapada pufoasa iar viata oamenilor e marcata de “emisia” singurului Canal TV din oras, emisie hipnotizanta sosita pe calea undelor la pachet cu biscuitii Alimentos TV. Nu e deloc greu sa intuiesti teza lui Sapir, a efectului de a “manca televizor pe paine”. Mogulul media, Mr TV, controleaza orasul prin emisiiile sale (singurul mod de a mai auzi voci umane) si cel putin o data pe zi ofera poporului “La Voz” - Vocea unica, ultima voce din oras. In trupul unei femei fara chip, mama unui copil fara ochi, vocea unica e santajata sa cante la tv pentru a-si vindeca odrasla.



Intreaga constructie e o metafora plina de simbolism, o fantezie in alb-negru cu un strop de ciudatenie intunecata. Eroul povestii este un reparator TV cu o familie “stricata” (sotia l-a parasit) si a carui fetita, Ana, se imprieteneste cu baietelul orb, Tomas, in urma unei livrari eronate a postei. Barbatul e fascinat de Vocea Unica si surprinde rapirea dansei de catre ‘securistii’ lui Mr TV (condusi de un veritabil Rat-Man). Scopul lor e destul de dubios si are de-a face cu un experiment al unui Doctor care ar conferi mogulului un si mai mare control asupra populatiei: rapindu-le ultimul lucru ce le mai apartine - cuvintele - dupa ce in prealabil ii lipsise de voci. In calea lor sta insa un singur obstacol: existenta unei a doua Voci, care ar contra orice noua “spalare de creier”. Prin urmare, descoperind accidental “a doua voce”, reparatorul TV si familia lui (fosta nevasta si bunicul lucrau tot in TV) isi gasesc o provocare pe masura priceperii:: protejarea noii Voci si utilizarea ei cu ajutorul Antenei pentru a bruia transmisia hoata si a “repara” orasul.



Pentru mine filmul asta a fost un “festin al ochilor”, o alegorie fantastica, un basm in imagini cu tenta deopotriva magica si realista, o “carte tridimensionala” cu oameni-balon si guri de televizor, biscuiti spirale sau lacrimi de gheata, o luna anormala, villain-i corporatisti protejati de umbre mafiote si gramada de simboluri (comuniste, naziste, evreiesti) care pot lasa loc de speculatii oratorice. Dincolo de orice explicatii si implicatii stau insa panoramele remarcabile cu luminile unui oras furat de voce si o coloana sonora parca din alta epoca, atunci cand muzica se canta de-adevaratealea in sala de cinema. La Antena e emotionant din categoria warm and fuzzy si te face sa-ti (re)intorci privirea spre capodoperele pe care le pastişează din cele mai gustoase unghiuri. Muy bien, Esteban.
Trailer

Ps: ii datorez calduroase multumiri d-rei moonlightblues, care mi l-a scos in cale.

Un comentariu: