marți, 28 iulie 2009

Cheri. O damă bătrînă.

rating: Eroare

Inspirat de o nuvelă romantică (Colette), Cheri începe cu o scurtă istorie a curtezanelor, povestită (un pic prea) pe larg de voice-over-ul british. Trebuie să ştiţi ( voice-overul o spune, o repetă şi scenariştii în dialoguri, ca să ne intre bine în cap) că aceste dame de consumaţie, ieşite acum din uz, sunt condamnate din cauza profesiei să rămînă în interiorul strîmtului lor cerc profesional. Se frecventează, deşi se dispreţuiesc de moarte. Prilej deci pentru ironii fine şi împunsături inteligente. De asta şi venisem la film: pentru un tir de săgeţi cu venin, demn de nişte curtezane de înaltă clasă. Cheri m-a înşelat, în stilul cel mai ordinar, ca o damă oarecare.

În primul rînd, mă aşteptam ca Cheri să fie femeie. Dar e porecla pe care curtezana Lea de Lonval (Michelle Pfeiffer) a dat-o în copilărie băiatului unei colege de breaslă, madam Peloux (planturoasa Kathy Bates, foarte nimerită în rol de ţaţă). Acum Cheri a crescut, are 19 ani şi maică-sa nu mai ştie ce să facă cu frumosul mascul, mare amator de petreceri. Rupert Friend joacă un mic & simpatic fante de Dorobanţii lor, din Franţa începutului de secol XX. Aşa că madama Peloux îl dă pe mîna versatei Lea, pentru educaţie. Iar Lea îl ţine vreo şase ani lîngă ea (cît pentru facultate, masterat şi doctorat, după normele de acum). Cei doi se iubesc pasional, în ciuda diferenţei evidente de vîrstă. La cei patruzecişi de ani pe care bănuim că îi are, Lea tocmai îşi jucase meciul de retragere din meserie, în compania ultimului conte rus pe care l-a stors de bani. Şi iat-o cum se îndrăgosteşte fulgerător, ca o şcolăriţă, în urma unui schimb de replici de cîteva secunde. Scena primului lor sărut ar fi credibilă dacă Lea ar avea 17 ani. În schimb, iată ce declară ea după ce e dresată de Cheri: "crezi că gura ta e prima care mă tulbură?".



Mă rog, am acceptat această expoziţiune cu gîndul la ceea ce va urma. Speranţele mi-au fost aprinse de faptul că prietena/duşmana Madame de Peloux aranjează pe ascuns căsătoria lui Cheri cu o puştoaică de 17 ani. Spre disperarea rivalei Lea. Na, de aici să vă ţineţi bine, mi-am zis. Să vezi ce măcel va urma! Ce bătălii cu mănuşi de catifea se vor purta! Ce cavalcadă de scene exuberante şi pline de satiră. Cînd colo, cu cît treceau minutele, cu atît auzeam în fundul capului, la început ca un murmur, apoi ca un vuiet tot mai furtunos: Boring! Boring!! BORING!!! Filmul începe ca o mare promisiune. Ca promisiunile pe care şi le tot fac cei doi iubiţi, ştiind totuşi că "unul s-a năcut mult prea devreme şi celălalt prea tîrziu".

Stephen Frears, regizorul, îşi dăduse de curînd măsura în The Queen (2006) unde erau de apreciat delicateţea şi credibilitatea cu care a reconstituit un eveniment important din viaţa familiei regale britanice. Dar mai important pentru cazul de faţă, a făcut -acum două decenii- regalul Dangerous Liaisons. Tot cu Michelle Pfeiffer (de felul ei, fără sare şi piper). Dar şi cu John Malkovich şi Glenn Close. Şi acolo era ecranizată o povestire romantică ( scrisă de Choderlos de Laclos). Dar ce spectacol de budoar, ce demascare a perfidiei umane şi a abuzurilor care se fac în numele iubirii! Comparativ cu filmul din 1988, Cheri e ca un vînticel de vară pe lîngă un tsunami.

Filmul m-a dezamăgit, aşa cum a dezamăgit-o Cheri pe Lea. Pentru că aveam aşteptări de la el, mai ales după ce văzusem trailerul. Nici vorbă de acel "wicked game of seduction" cum scrie pe afiş ( "wicked game" era în Dangerous Liaisons). Advertising-ul are această putere de a ne arăta doar ceea ce e frumos şi de a ne momi în locuri în care nu vrem să ajungem. Un prieten a încercat să descarce filmul de pe net. Ca o ironie, s-a trezit cu un fişier de 700 de Mb. în care era doar trailerul în buclă. Nici nu vreau să mă întreb în ce scopuri ar face cineva aşa o farsă. Dar nu pot să nu remarc că trailer-ul e mult mai mişto decît filmul.

Aş fi acordat acestei producţii ratingul EROARE fără nicio remuşcare, dacă n-ar fi fost două scene pentru care să merite totuşi efortul (în caz că-l nimeriţi la teveu, într-o duminică ploioasă). Lea se plimbă prin grădină şi atinge un trandafir frumos. Roza i se sfărîmă în palmă, de ofilită ce e (aici avem metafora esenţială a filmului şi, din păcate, singurul lucru cu care am rămas). Cealaltă scenă -ultima a filmului- ne-o prezintă pe Pfeiffer în faţa oglinzii /camerei, fără niciun machiaj. O vedem aşa cum este în realitate: o femeie trecută, ridată şi singură. Dacă Cheri s-ar fi concentrat în această direcţie, ar fi ieşit poate o meditaţie interesantă despre fragilitatea frumuseţii şi despre influenţa TIMPULUI asupra relaţiilor amoroase. Aşa însă, a ieşit o combinaţie de un gust incert, în care se spun lucruri serioase, pe un ton uşurel&uşuratic. Stephen Frears a făcut o romanţă veselă. Adică de tot rîsul.

3 comentarii:

  1. Io nu stiu daca o sa ma uit la filmul asta, ca vorba ta, aproape toate povestile astea frantuzesti de la sfarsit de secol 19 seamana izbitor intre ele. Aveam impresia ca e vorba de Legaturi primejdioase la inceput cand am citit. Dar nu. E Colette pe aceeasi reteta. Mie imi place Michelle Pfeiffer si poate doar pentru ea m-as uita.

    Da' io voiam sa zic altceva. Mi-a placut la nebunie recenzia ta, cuvintele care descriu filmul. Chiar ai talent la povestit despre ele. ;)

    RăspundețiȘtergere
  2. eu sunt de acord cu Tomata: te pricepi la ceea ce faci ;)

    RăspundețiȘtergere
  3. @Tomata & MaW: va multumim pentru atentia cu care ne urmariti. Ramaneti in fata "marelui-ecran" :)

    RăspundețiȘtergere