joi, 13 octombrie 2011
Midnight in Paris (2011)
rating: Colectabil
Exista doua feluri de americani: cei care-i urasc pe francezi si cei care admira Parisul dar tot ii urasc pe francezi, exceptie in cazul in care e vorba de-un artist care-a murit chiar inainte ca americanii sa aibe un stat al lor. In afara acestora insa se afla Woody Allen, care iubeste Parisul atat de mult incat e gata sa faca dragoste cu toate ungherele lui, sa se adape din boemia lui si sa adorma apoi fericit pe treptele Notre Damme-i. In ploaie. Ultimul sau film e un cadou facut parizienilor din partea unui artist care considera orasul drept cea mai completa manifestare a artei umane dat fiind ca orice ulita sau bulevard e, in sinea ei/lui, o capodopera. O viziune romantica fara indoiala dar una care functioneaza in creionarea unui anumit tip de naivitate, cea a turistului american. Iar cu ajutorul lui Owen Wilson, prin gura caruia regizorul auteur isi sustine propria teza melancolica in cel de-al 41-lea film, aceasta naivitate apare firesc dublata si de exuberanta celui care cunoaste mai mult decat scrie intr-un ghid turistic.
Prin Midnight in Paris Woody Allen face o serie de confesiuni, una din ele fiind poate regretul unei neimpliniri de romancier, un vis insa materializat cu alte intstrumente, mai mult decat narative. Isi impune magia asupra spectatorului la miezul noptii cand alaturi de eroul nostalgic plaseaza succesiv figuri sacre ale vietii artistice din Parisul anilor ‘20. O face insa fara reverente bombastice de tip bio-pic si cu o oarecare candoare pentru excentricitatea lor. Iar replicile cu care-i cadoriseste ii face sa straluceasca intr-un fel aparte si deopotriva amuzant.
Tom Hiddleston si Alison Pill ca Scott si Zelda Fitzgerald
Corey Stoll ca Ernest Hemingway
Adrian Brody ca si Salvador Dali
Gil (Owen Wilson), un scenarist ce aspira la statutul de scriitor, ajunge asadar sa-si intalneasca idolii intr-o atmosfera fantastica de chermeza intelectuala. Rand pe rand le strange mana lui F. Scott Fitzgerald, Hemingway si Gertrude Stein, le cunoaste firea si le cere timid sfatul. Ii intalneste fugar pe Picasso si Dali, pe Bunuel si T.S Elliot, suficient pentru a filozofa cu unii sau ai inspira pe altii. Ba chiar se indragosteste de Adriana (Marillon Cotilard) amanta lui Modigliani si a lui Picasso, o fire la fel de melancolica si de nemultumita de “prezent” ca si el. Facand toate astea Gil se vindeca de propria dereglare temporala ingaduindu-si apoi libertatea unei decizii pe care o mai luasera si altii inainte lui. De a se pierde in orasul luminilor.
Midnight in Paris mi-a parut filmul in care se “aude” cel mai clar vocea lui Allen, acesta punand in vorbele lui Wilson propria sa viziune privind mirajul capitalei franceze si fascinatia pentru literatura clasica. Uneori aveam impresia ca privesc un ventriloc in exercitiul functiunii. Un alt domeniu in care mi-a parut reusit demersul lui Woody a fost afisarea contrastului dintre cele doua tipologii de om american: cea axata pe acumulare si consum si cea dornica de trairi, sedusa de joie de vivre. Logodnica lui Gil, Inez (jucata de Rachel McAdams) face o treba minunata in afisarea acelei arogante burgheze politicos superioare oricarei manifestari de lejeritate idealista, lucru ce scoate si mai mult la iveala discrepanta dintre cei doi, diferentele de caracter si justifica emanciparea lui Gil. Aici, in leaganul artistic parizian, pentru prima oara omul simte ca-si poate schimba viata.
Man Ray: I see a photograph!
Gil: I see an insurmountable problem!
Salvador Dalí: I see rhinoceros!
Trailer
marți, 11 octombrie 2011
Dreptate in lanturi (1983)
*proiectiile au loc in fiecare marti, de la ora 18.00, intrare libera
Beavis and Butt-head se uhhhh...intorc
Dupa 14 ani de absenta, show-ul redebuteaza tot la MTV pe 27 octombrie. Iata o privire pe furis la primul episod:
luni, 10 octombrie 2011
Real Steel (2011)
rating: Brainwash de calitate superioara
Un film surprinzator de multumitor a pasit din laboratoarele hollywoodiene direct in ringul de box(office) punand concurenta la podea pentru cel putin o prima saptamana. E vorba de Real Steel, cel mai nou film al lui Shawn Levy (responsabil si pentru Night at the museum) si totodata cel mai agreabil flick al sau pana la ora asta. Cu o distributie interesanta in care pilonul principal e “otelitul” Hugh Jackman, filmul lui Levy indrazneste sa-i dea lectii lui Michael Bay despre cum se face un film cu roboti fara ca sa-ti pierzi totusi umanitatea. Pentru ca, dincolo de invelisul tehnologizat pe care-l presupune o poveste despre meciuri de box intre roboti, Real Steel are o inima reala, si oricat de siropos ar bate ea, e imposibil de ignorat.
Daca esti un cinefil avizat si pasionat iti va fi imposibil sa ignori sagetile pe care Real Steel le arunca spre doua din filmele emblematice despre box: Rocky si The Champ. Cu primul in materie de underdog care capata o sansa nesperata la titlul mondial iar cu al doilea prin accentul pus pe relatia tata-fiu. Exista insa un al treilea film din care se poate sa se fi inspirat Real Steel, unul posibil mai familiar generatiei crescute cu video-ul. Ma refer la Over the Top, un film de familie din ‘87 cu acelasi Stallone in rolul unui profesionist de skanderberg care primeste custodia fiului sau in urma mortii mamei si in ciuda unei rude mai ‘procopsite’. Tatal e tot un camionagiu iar relatia cu fiul sau se imoaie abia dupa ce-l introduce pe acesta in circuitul de skanderberg unde pustiul isi descopera un parinte pe care sa-l admire. Cu mici detalii de ordin SF cam asta-i si povestea din Real Steel.
Daca esti un cinefil avizat si pasionat iti va fi imposibil sa ignori sagetile pe care Real Steel le arunca spre doua din filmele emblematice despre box: Rocky si The Champ. Cu primul in materie de underdog care capata o sansa nesperata la titlul mondial iar cu al doilea prin accentul pus pe relatia tata-fiu. Exista insa un al treilea film din care se poate sa se fi inspirat Real Steel, unul posibil mai familiar generatiei crescute cu video-ul. Ma refer la Over the Top, un film de familie din ‘87 cu acelasi Stallone in rolul unui profesionist de skanderberg care primeste custodia fiului sau in urma mortii mamei si in ciuda unei rude mai ‘procopsite’. Tatal e tot un camionagiu iar relatia cu fiul sau se imoaie abia dupa ce-l introduce pe acesta in circuitul de skanderberg unde pustiul isi descopera un parinte pe care sa-l admire. Cu mici detalii de ordin SF cam asta-i si povestea din Real Steel.
Probabil pentru multi cinefili faptul ca “Hugh Jackman is in the house” e un motiv indeajuns de puternic pentru a vedea filmul. Omul e extraordinar de competent in roluri de tipi abrazivi, mai din topor, care stiu sa se descurce si au grija numai de pielea lor dar care, totusi, nu sunt atat de nesuferiti pentru ca intuiesti ca sub aspectul dur exista si o inima calda capabila de compasiune. In Real Steel e sarcina pustiului jucat de Dakota Goyo, un nou-venit, sa-l faca pe tatal sau nu doar sa se maturizeze dar si sa-si accepte responsabilitatea de parinte si, mai mult, sa-si gaseasca increderea in sine.
Plot-ul inpirat vag dintr-o povestire de Richard Matheson (I am Legend) propune un viitor apropiat (2027) in care boxul uman, plin de reguli, a sucombat natural in fata competitiilor robotizate care permit o escaladare a violentei. Lovituri perverse, dezmembrari, fights to the death, totul e posibil dat fiind ca protagonistii umani stau pe margine si-si controleaza luptatorii prin voce sau joystick. Charlie (Jackman) se zbate in undeground-ul acestor competitii si nu cu foarte mult succes. Sansa ii surade cand fiul sau, Max, intra in peisaj laolalta cu o spaga consistenta din partea unchiului care vrea sa-l adopte. Odata introdus in lumea boxului robotizat tanarul Max dovedeste ca e intr-adevar fiul tatalui sau, posedand o intuitie si incapatanare care-l fac pe Charlie sa se priveasca in oglinda. Impreuna cei doi dezgroapa la propriu o relicva de robot pe nume Atom si-l antreneaza atat de bine incat ajung sa-l provoace pe campionul neinvins Zeus, asigurandu-ne astfel de un final pe muchia scaunului.
Desi vizual e consistent in materie de 'cafteala metalica', nu se exagereaza sau pierde din vedere factorul uman. Atom primeste ceva mai multa atentie decat fratii lui animatronici dar asta doar in virtutea releatiei stabilite cu proprietarii sai. Este nici mai mult nici mai putin decat o bucata de fier dar figura antropormorfica si facilitatea speciala de mirroring - care-i permite sa oglindeasca miscarile umane si apoi sa le stocheze - il fac un personaj convingator. Alfel spuse devine familie si totodata liantul care intareste relatia tatalui cu fiul sau. In materie de lupte filmul face apel la tehnica de varf, combinand tehnologia capturii cu animatronica si sfaturile lui Sugar Ray Leonard, venit aici ca si consultant. Ca totul sa fie in ordine e inclus si un mic love-story intre Charlie si Bailey, proprietara unei sali de box jucate binisor de Evangeline Lilly din Lost.
Cred ca cel mai scurt mod de a descrie Real Steel e un termen din box. Uppercut. Te surprinde pentru ca trailer-ul a indus o directie iar filmul a urmat alta. E un amestec bizar de film reusit tehnic, eficient emotional, inspirational in termeni sportivi insa oarecum nedrept cu prognoza viitorului, care imi pare destul de aiurita. E imposibil ca in 16 ani de-acum incolo singurele avansuri sa fie in materie de celulare. Iar daca am ajuns sa antrenam roboti sa lupte in locul nostru... de ce numai atat?
duminică, 9 octombrie 2011
Living in the material world
Doua stiri cu cantec:
1. Dupa ce a jucat rolul unui cantaret nelegiuit de country si si-a facut singur cascadoriile vocale in Crazy Heart (pentru care a si dus o statueta haurita in ranch-ul sau din Montana), Jeff Bridges scoate primul sau LP. Deci "The Dude" devine cantaret de country si in viata reala. "Cantecele imi vin adesea cand ar trebui sa ma pregatesc pentru un film. Poate fi foarte deconcertant". Concerte, probabil abia la anul. O parte din cantecele de pe albumul care ii poarta numele sunt scrise in urma cu 30 de ani, insa doar dupa rolul din Crazy Heart si-a facut curaj. Cu ajutorul producatorului T Bone Burnett. "E vorba despre cautarea perfectiunii in actorie si cantat. E o tema in viata la care inca lucrez". Vorba cantecului: What a Little Bit of Love Can Do.
2. Dupa ce a vazut documentarul despre viata lui Bob Dylan (No Direction Home), Olivia, vaduva lui George Harrison, l-a "abordat delicat" pe Martin Scorsese in speranta ca ar fi interesat sa faca un film similar despre raposatul ei sot. Spre surpriza ei, Marty era deja intrigat de povestea ex-Beatle-ului, care a murit in 2001 de cancer la plamani.
George Harrison, figura cea mai discreta dintre Beatlesi era si cel mai aplecat spre spiritualitate (da, mai ceva ca Lennon). "El incerca sa gaseasca o cale spre simplitate, o cale sa traiasca autentic si cu compasiune. Cred ca a a descoperit ceva: "ca nu exista succes - exista doar calea" a declarat Scorsese despre filmul care e scos literalmente din sertarele lui Harrison. "Filmulete de familie" din arhiva personala a acestuia: Beatles in vacanta, prima lectie de sitar cu Ravi Shankar, harjoneala cu fiul sau in studio si o gramada de inregistrari din era Beatle-maniei care nu au fost vazute inca. Plus interviuri noi cu McCartney, Starr, Yoko Ono, Tom Petty si Eric Clapton. Ultimul isi aminteste ca a fost de fata in momentul cand G.H. a compus Here Comes the Sun.
Documentarul e vazut din perspectiva lui George, deci devine mult mai interiorizat, o experienta la persoana-intai. Sunt abordate si capitolele mai intunecate din viata acestuia, precum problemele din casnicie. Olivia Harrison spunea pentru Rolling Stone ca: "A vrut sa faca de toate in viata. Si chiar a facut". De exemplu, si-a dorit atat de mult sa vada filmul imaginat de prietenii sai din trupa Monthy Phyton, ca le-a dat banii sa-l faca (Life of Brian). Pana acum, ramane cel mai scump bilet de cinema platit vreodata de un spectator.
As vrea sa platesc bilet la Living in the Material World, desi am presentimentul ca nu va ajunge la noi. Stiti, multiplexurile nu prea sunt interesate de partea spirituala.
sâmbătă, 8 octombrie 2011
Matrix: totul e remix
vineri, 7 octombrie 2011
Trailerul zilei: Crulic
"Povestea tragică a românului decedat într-o închisoare din Polonia, după luni de greva foamei, a fost reconstituită de Anca Damian din documente, mărturii, fotografii, filmuleţe. Vizual, acest puzzle a fost recompus utilizând tehnici diferite de animaţie. Crulic conţine animaţie 2D tradiţională – cadru cu cadru – cut out animation, stop-motion, motion graphics, colaje, desene peste fotografie, dar şi 3D, în special la decoruri. Personajele din secvenţele animate 2D au fost desenate cu mâna, apoi scanate şi colorate pe computer. "
Lucrul a durat 1 an. Desi creat cu resurse limitate (aprox 290.000 euro), Crulic a facut turul unor festivaluri importante, unde pare-se ca s-a bucurat de o receptare pozitiva. "Animatia este in mod special atragatoare" zice Variety. Din ce vad in trailer imi reaminteste putin ca stil de Persepolis (doar ca e mult mai colorat), ceea ce e un compliment.
Documentarul produs de apArte Film a fost realizat de 6 tineri la studioul DSG din Bucuresti. Regia si scenariul: Anca Damian. Va rula astazi de la ora 19.00, la cinema Patria, in deschiderea Anim'est. Am vrea sa fim acolo.
joi, 6 octombrie 2011
Drive (2011)
rating: Colectabil
Mai devreme sau mai tarziu orice regizor european va atrage privirile peste ocean si va fi curtat pentru a-si “imprumuta” ochiul cineast. Nu e vorba ca americanii duc lipsa de vigoare si sange proaspat ci doar ca europenii fac film dupa alte manuale. E si cazul lui Nicholas Winding Refn. Danezul are o carte de vizita bogata (de la trilogia traficului de droguri -Pusher- pana la suprarealistul Valhalla Rising si vodevilianul Bronson) si daca vezi macar unul dintre ele remarci destul de repede ca e ceva distinctiv, ceva care-l scoate din obisnuit. Drive a exact tipul de film care face parte dintr-un anume categorie, imprumutand caracteristici si teme, dar care in acelasi timp se ridica deasupra tuturor celorlalte filme de gen ramanand distinct si original. Cel mai recent film al lui Refn e o poveste existentiala despre un sofer fara nume (Ryan Gosling) pus in situatia de a deveni erou peste noapte cu toate ca nimic din personalitatea sa nu dezvaluie asemenea inclinatii.
Nasterea acestui film e la fel de distincta ca si filmul in sinea lui. Drive trebuia sa fie initial un blockbuster de vara bugetat de Universal cu 60 de milioane $ si avandu-i atasati pe Neil Marshal la carma si Hugh Jackman ca star. Cei de la Universal insa nu prea citisera romanul lui James Sallis (dupa care Houseim Amini realizase un scenariu) si sperau doar un “pulpy action getaway movie”. Cand au dat de story-ul existential cu soferul insomniac care are probleme mai grave decat spartul bancilor si fuga de politie, au abandonat proiectul. Noroc cu producatorii independenti care nu lasa ideile bune sa moara in fasa si cu Ryan Gosling care a simtit ceva si a tinut mortis sa-i pitch-uiasca proiectul lui Refn. Intalnirea celor doi e memorabila si merita auzita din gura regizorului:
Nicolas Winding Refn: I was only in LA for four days and I had really bad flu. I was like, “Oh, I gotta get out of bed. OK…” So I took these US meds, these anti-fever meds, which was like… smoking morphine! (Laughs) I was high as a f*cking kite! I’d had to read this script that my manager said Ryan was thinking about doing, and he set up a meeting for us. I’d read the script, but only once, and it was a bit hazy in my mind. All I remembered was that it was quite well written, technically, but that it was bit of a studio mess. So I agreed to meet with Ryan, I met him at a restaurant, and I sat next to him. But I couldn’t look at him. I just simply could not look at him.
Why not?
Nicolas Winding Refn: Because I was so ill! I couldn’t move my body, I had a stiff neck and all that. And he was really trying to pitch the film to me, saying how cool it would be and how much he loved everything I’d done and referencing all the movies I’d made so far… I said, “Yeah, yeah. Would you please take me home?” Because I didn’t drive a car. (Laughs) It was like a blind date gone really bad! So we got in the car and we were driving to Santa Monica where I was staying, and Ryan turned on the radio, because the silence was unbearable. He wanted to get it over and done with really fast! And on the radio comes REO Speedwagon’s Can’t Fight This Feeling Any More. And for some reason I started singing along. And I got louder, Then I turned it up really loud. And I started to get really emotional, to tear up. And I suddenly turned to him, for the first time since we met. It was like, “Are you gonna kiss him now or what?” (Laughs) And I said, “I got it! I got it! I know what we’re gonna make! We’re gonna make a movie about a guy who drives around at night listening to pop music because that’s his emotional release!” And Ryan was like, “Let’s do it.” restul interviului aici.
Si l-au facut. Chiar foarte bine. Drive (premiu pentru regie la Cannes 2011) e printre cele mai bune filme de anul asta si pariez ca va fi nominalizat la Oscaruri anul viitor. Vizual arata superb, e construit cu precizie de mecanism fin, Refn manipuleaza timpul si estetica ca un bijutier si permanent inunda imaginea cu muzica de sintetizator. Practic coloana sonora e cea care dicteaza ritmul, asa cum Refn a si dorit. Se poate spune ca filmul aduce a clip muzical pe alocuri dar cu atat mai bine. Normal ca si naratiunea te absoarbe. Personajul central - Pilotul - sufera de anestezie emotionala. Pur si simplu nu pare a fi uman, plutind parca in deriva intr-o mare de liniste. O masca impersonala care nu spune nimic despre cel care o poarta. Stii despre om ca e un sofer excelent care lucreaza ziua ca si cascador la Hollywood iar noaptea ca sofer de fuga pentru diversi infractori. Dar atat. N-ai idee cum a ajuns in situatia asta sau ce se ascunde in spatele privirii sale visatoare. Dar orice se ascunde e mana cereasca pentru o razbunare ca la carte.
Drive e in egala masura film de actiune si fabula introducand personaje arhetipale si punandu-le in situatii limita. Pilotul e unul din ele, eroul nebanuit dezvaluit doar de faptul ca e insemnat inca de la inceput (jacheta cu scoprion). Irene (Carey Mulligan) e demoazela in pericol, fiinta inocenta care merita salvata. Copilul ei devine legatura emotionala dintre cei doi iar sotul apare ca factor perturbator si declansator al haosului anuntat doar de prea-linistea voita a primei parti a filmului. Refn e un estetician in primul rand iar lucrul e vizibil in felul cum utilizeaza contrastele, atat de ritm si muzicalitate cat si de culoare. A doua jumatate a filmului schimba viteza catre un thriller pur-sange in buna traditie a filmelor americane cu masini, bani si gangsteri. Un neo-noir travestit in heist-gone-wrong cu aer retro si muzica electro-pop. Unele scene sunt poezie in slow-motion in vreme ce altele beneficiaza de o infuzia 'refniana' de creieri zburati si capete zdrobite, pentru realism Refn sfatuindu-se si cu Gaspar Noe.
Lumea subterana a afacerilor dubioase mascate de paravane legale e perfect sustinuta de un Ron Perlman amenintator si de un Albert Hughes asa cum nu l-am mai vazut: viclean si necrutator. Cei doi fac o echipa pe cinste. Totusi, si ei, intocmai ca broasca din fabula, nu fac decat sa-l subestimeze pe ‘scorpionul’ Ryan, un om fara nume dar cu principii solide. Indiferent ca tine in mana un volan, un pistol sau un ciocan de tamplarie Ryan e la fel de precis si livreaza o pedeapsa si-o interpretare magistrala. Daca lumea are nevoie de un erou... ar putea la fel de bine sa fie el. O aparitie meteorica dar de o savoare neasemuita are Christina Hendricks din Mad Man.
Trailer
FFF curand!
i984
Abonați-vă la:
Postări (Atom)