miercuri, 11 ianuarie 2012
Ben X (2007)
rating: Brainwash
Nu mi-am propus sa vad toate filmele cu si despre autism (Asperger) asa ca vizionarea lui Ben X la o perioada destul de scurta dupa Adam ne e decat o simpla coincidenta. Il aveam de ceva timp pe lista si, sincer, habar n-aveam despre ce-i vorba. In caz ca sunteti inclinati sa spuneti pas la inca o “poveste tragica” va zic din start ca Ben X e o abordare destul de atipica a temei anormalitatii si a ramificatiilor ei intr-o societate cruda si intoleranta. Nic Balthazar, regizorul acestui film belgian-olandez, e totodata si autorul romanului pe care se sprijina narativ povestea, iar lucrul acesta e destul de rar in industria filmului. Fiind inspirat dintr-un caz real (un tanar autist agresat de colegii de scoala pana cand s-a sinucis) Ben X e deosebit de modern in conceptie si executie, combinand naratiunea la trecut a personajului principal, stilul jurnalist de intervievare a apropiatilor si prezentarea actuala a evenimentelor care-l conduc la o criza individuala.
Probabil partea cea mai artistica a filmului consta in lumea virtuala in care se retrage eroul filmului, Ben (Greg Timmermans). Incapabil sa se adapteze la societate si regulile sale, complet afon in materie de sentimente si comunicare, Ben se refugiaza zilnic intr-un univers fantastic: jocul de mmorpg (online multiplayer role-playing) ArchLord. Acolo e Ben X, un luptator de Level 88 bine inarmat si foarte abil in a-si invinge oponentii, care cutreiera un peisaj medieval in cautare de lupte epice. Are chiar si o prietena sau partenera de aventura cu nume de cod Scarlite care-l intelege si cu care comunica via internet.
Singura lui problema e ca trebuie sa se deconecteze de la virtual pentra a trai in lumea normala adica sa mearga la scoala si sa indure toate umilintele colegilor sai. Pentru a se proteja Ben a invatat sa considera lumea exterioara o plansa de joc pe care se deplaseaza din punctul A in punctul B iar agresorii drept inamici pa care trebuie sa-i evite. Dar exista o diferenta esentiala: in lumea reala Ben nu poate sa se razbune pe dusmanii sai asfel ca teroarea escaladeaza pana la umilinte greu de indurat.
E un scenariu destul de cunoscut care nu poate decat sfarsi rau iar intercut-urile tip interviu cu parintii si profesorii lui Ben lasa impresia ca exista un final amar. Factorul declansator il constituie festa jucata de doi colegi mai salbatici (astia aproape ca implora sa fie trasi in teapa) care ajunge postata pe internet si-apoi la cunostinta mamei sale. Rusinea il face sa clacheze si sa-si puna intrebari de genul “cate motive iti trebuie pentru a te sinucide”. Din fericire amica Scarlite anunta o vizita inopinanta care se va dovedi inspirationala: Every end is a beginning. La fel ca-n jocuri.
Fiind unul care a pierdut ore nenumarate in asemenea lumi virtuale filmul asta mi-a intrat pe sub piele. In plus, Greg Timmermans face un joc excelent in rolul lui Ben. ‘Ciudatenia’ sa daca nu e autentica e macar destul de convingatoare. Afectiunea lui e suficient de bine exploatata emotional, in sensul ca atat slabiciunea lui cat si cruzimea sau pasivitatea celorlalti te infurie. Ca aspect filmul e absolut superb, amestecand filmarea reala cu bucati din joc, intercaland mesaje textuale si reflectii personale iar seria de twisturi din partea a doua il fac captivant desi usor comercial. Pacat ca dorinta unui final optimist i-au furat din vigoare. Ar fi putut deveni varianta light a lui Donnie Darko.
Trailer
marți, 10 ianuarie 2012
Tomboy (2011)
Poate vreti sa luati o pauza de la ultimele hit-uri ale anului trecut si sa aruncati un ochi la Tomboy, o microdrama indie franceza facuta cu foarte mare grija de Celine Sciamma. Intra in categoria aia de filme de care n-ai cum sa auzi decat daca ti le recomanda cineva (ca noi) pentru ca n-o sa le vezi promovate decat pe la vreun festival mai acatari. Desi e filmat cu un Canon 5D, Tomboy nu este si nici nu arata a film ieftin (1 mil $) ori amatoricesc. Nu s-a folosit obositoarea “miscare” cvasi-realista sau documentara a camerei decat in putine cazuri iar mizanscena nu e incropita. S-a utilizat in schimb o echipa mica de productie si o echipa la fel de “mica” (dpdv al varstei) de actori. E un film cu si despre copii insa nu vreo complexa poveste despre maturizare pe cale aventuroasa ci una destul de simpla si nespectaculoasa petrecuta la bloc.
Asa cum poate sugereaza unora si titlul, “tomboy” face trimitere la porecla data fetelor care manifesta in copilarie un comportament mai atipic, adoptand imbracaminte baietoasa si preferand compania baietilor. Noi le spunem “baietoase”. Daca pentru cele mai multe din ele e doar o faza de care isi amintesc amuzate la maturitate pentru unele poate fi un semnal pentru o anumita confuzie in propria sexualitate. Un astfel de caz e eroina filmului, Laure, o fata de 10 ani care se muta cu familia intr-un apartament nou si alege din cine stie ce motiv sa se prezinte in zona drept Michael. Legand o prietenie cu copiii locului, ba chiar un crampei de relatie copilareasca cu o fata mai maricica, Laure/Michael va afla pe propria piele consecintele unei atitudini inselatoare.
Nu e greu de ghicit ca reusita filmului sade tocmai pe umerii acestui copil de 10 ani. Zoe Heran si-a inteles atat de bine personajul inca o buna parte din film am avut dubii daca e o fata tunsa baieteste sau un pusti foarte timid. Reda la milimetru acea confuzie pe care se presupune ca o traieste personajul ei, nesiguranta de a fi ceea ce pare, curiozitatea de a vedea cum e sa fii altfel, cat de bine poti mima sau daca te poti adapta. In acelasi timp Laure e si un amestec original de inocenta si duritate, lucru foarte vizibil in relatia cu sora mai mica, Jeanne (Malonn Levana, 6 ani, alta caraghioasa), pe care o protejeaza de batausi dar cu care se mai si joaca ca fetele.
Exista si cativa adulti in film, in speta parintii fetelor, ce apar insa doar episodic si pentru a-si corecta, consola sau hrani progeniturile. Sunt genul de parinti preocupati de soarta celor mici, intotdeauna langa ei cand au nevoie dar niciodata extraprotectori sau sufocanti. In microuniversul celor mici exista niste reguli, dar din cele care conduc la nasterea unui climat de siguranta. E acea libertate si lipsa de griji care le permite sa cutreiere plaiurile copilariei pana pe crestele amenintatoare ale iresponsabilitatii de unde trebuie sa-i coboare, evident, parintii.
Trebuie sa marturisesc ca mi-a placut mult filmul asta. E atat de deschis, de sincer, de profund si de amuzant ca-l poti pune la colectie. O poveste plina de sensibilitate si fara melodrama.
luni, 9 ianuarie 2012
duminică, 8 ianuarie 2012
sâmbătă, 7 ianuarie 2012
Jack and Jill...and Al
Pacino e unul din cei mai serioşi actori. Mă refer la faptul că rareori l-aţi văzut în roluri comice (deşi Tony Montana avea umorul lui). Într-unul din interviurile acordate lui Larry Grobel (publicate în cartea asta), Al Pacino aprecia reinventarea lui Robert De Niro în roluri comice, ca în Analyze this sau mai recenta serie Fockers. Mai spunea că e tentat să exploreze şi el zona comediei. S-a ţinut de cuvînt, după cum puteţi vedea în Jack and Jill. Am îndoieli mari că a fost o decizie inspirată. Îndoieli confirmate de Rotten Tomatoes (unde filmul are un rating de...3%): "Although it features an inexplicably committed performance from Al Pacino, Jack and Jill is impossible to recommend on any level whatsoever". Ceea ce NU vă recomandăm nici noi.
Trailer
vineri, 6 ianuarie 2012
Verbul "A pingui"
Asta scriam în 2007. Între timp pinguinii din Madagascar au căpătat prim-planul (seria tv The Penguins of Madagascar) şi în premiera acestei veri: Madagascar 3: Europe's Most Wanted. Iar noul val de puiuţi "fluffy" va dansa pentru tine începînd de azi în...Happy Feet 2. Picioarele ca picioarele, dar să vedeţi ce voci vesele au. E clar: industria cinematografică a "pinguit-o" din nou.
later edit: iată că în aceeaşi zi am obţinut şi dovezile foto, de la locul faptei (holul Cinema City unde era amenajat un stand cu mulţi pinguini -cu frac sau fără- şi degustări de "pingui").
Mission Impossible: Ghost Protocol
rating: oroare
Hei, oameni buni, stiti care ar fi o misiune intr-adevar imposibila? Sa scriu un review serios despre ultima misiune imposibila a lui Tom Cruise, Mission Impossible - Ghost Protocol. Adica, serios acum. Cum zicea un tovaras de vizionare, filmul asta are acuratetea stiintifica a unui desen animat. Si nici macar nu glumea pentru ca, surpriza, regizorul Brad Bird e raspunzator pentru animatii superbe ca Ratatouille si The Incredibles. Te face sa te intrebi de ce n-au facut Ghost Protocol un desen animat lansat direct pe dvd. Ar fi rupt la generatia de prichindei si ar fi dublat vanzarile de iphoane. Mai ales din cele care te ajuta sa-ti gasesti masina intr-o furtuna de nisip.
Ultima (deocamdata) instalare a francizei pe marile ecrane probabil s-a produs in felul urmator. J.J. Abrams, care de altfel e un regizor respectabil si un producator de succes, in timpul liber e si manager spion si in aceasta calitate a patruns neautorizat in seifurile prafuite ale celor de la Paramount unde a dat peste un scenariu neutilizat din seria tv cu acelasi nume a anilor 60. L-a scuturat de praf si l-a filmat. Nu conteaza ca era din vremea razboiului rece si ca punctul culminant implica o racheta balistica modesta lansata de un submarin sovietic, important e ca i-a permis sa arunce in aer Kremlinul si sa-l urce pe Tomcat in varful Burj Khalif-ului din Dubai.
Cred ca cel mai bine rezuma experienta acestui film insasi eticheta de promovare: No Plan. No Backup. No Choice. Exact asa m-am simtit eu in sala. E cel mai nerusinat vehicul de promovare a produselor Apple si a masinilor BMW. Ca si cum intregul film ar fi iesit direct din laboratoarele uneia din cele doua companii. Te face sa te intrebi daca nu cumva in viitor gigantul american de gadgeturi nu va lansa niste aplicatii destepte care sa-ti permita “rechizitionarea” unor focoase nucleare si controlarea lor cu degetu. Pentru 1,99 $ s-ajunga la toata lumea. Trimite ca cadou.
Probabil v-ati dat seama ca in materie de scenariu MI4 e la fel de previzibil ca un B movie cu Dolph Lundgren. Din 80, nu astea noi. Povestea zice ca Ethan Hunt (batranul Tom) e scos de tovarasii sai, Benji (Simon Pegg, sarea si piperul) si Carter (Paula Patton), dintr-o inchisoare ruseasca pentru a se infiltra in arhivele Kremlinului cu putin timp inainte ca marele zid rusesc sa fie pus la pamant de un maniac suedez cu IQ de 190 (Michael Nyqvist deplorabil de caricatural). Oamenii astia chiar vor sa ne faca sa credem ca poti intra in Casa Rosie sa-i strecori o geanta de dinamita sub cur lui Putin si-apoi sa iesi salutand militareste.
Dupa obisnuita tragere in teapa “imposibila” Ethan Hunt e sters oficial de pe lista FMI (probabil Federatia Misiunilor Imposibile prentru ca Fondul Monetar International joaca in filme... mai europene!) si devine agent ronin, fara stapan, dar cu misiune neoficiala de a afla ce dracu se intampla-n Rusia. Nasul de spion il poarta insa in Dubai, apoi in India, pe urmele suedezului maniac care are de gand sa-si procure kitul de baza al oricarui distrugator de lumi: servieta cu buton rosu, codurile de comanda si un satelit. Asadar, alte misiuni imposibile intre care una implica o escalada pe falusul arab, evident, cu manusi lipicioase, iar alta, o plimbare in zale magnetice prin sanul unui calculator cat o uzina. Right... ce mai urmeaza, o gluma cu Uranus? (drums) Exact!
Stiu ca sunt foarte acid cu filmul asta dar am motive, zic eu, de bun simt. In primul rand iubesc primele 3 misiuni. In al doilea rand MI4 e sinistru de cliseica, zgomotoasa si falsa. In al treilea, se bucura de cronici halucinant de favorabile din partea unor critici respectabili. Total Film, Hollywood Reporter, Roger Ebert, Filmcritic.com, toti sunt pe aceeasi pagina...de 4 stele. Ma intreb cand s-a mai intamplat asa ceva? In tot indexul metacritic nu exista o singura cronica negativa. Parca am vazut filme diferite. De fapt, chiar am vazut: ei au servit versiunea IMAX si au ramas interzisi la scena din Burj Khalifa, unde merita mentionat ca batranul Tom si-a facut singur cascadoria, suspendat de cabluri pe peretii de sticla ai imensei cladiri. Bravo lui, dar un scientolog fara frica de inaltime nu face un film mai bun. Doar unul mai scump din cauza asigurarilor de accident.
O sa inchei aceasta cronica neserioasa cu vorbele lui Peter Travers(Rolling Stone): It's damn hard to enjoy a thriller when you don't, won't, can't believe a word of it. Din nefericire el se referea acum doi ani la The Next Three Days, un film, de altfel, serios. Despre MI4 spune “It's implausible as hell, but no less fun for that.” Ce brainwash ironic, as adauga... la mine e exact invers.
marți, 3 ianuarie 2012
David Lynch in 4 timpi
The Girl with the Dragon Tattoo (2011)
rating: Colectabil
Ultimul film vazut in cinema in 2011 a fost chiar ultimul lansat in Romania, The Girl with the Dragon Tattoo, ecranizarea de catre David Fincher a primului roman din supervanduta serie Millennium a suedezului Stieg Larsson. Venind dupa nici doi ani de cand versiunea lui Niels Arden Oplev ne-o introducea pe Noomi Rapace cu-a ei piele tatuata si atitudine de angry goth-punk, varianta Fincher nu aduce neaparat un plus de originalitate dar imbraca thriller-ul in haine noi, oferindu-i acea eleganta stilistica cu care ne-a obisnuit deja autorul si potentand un pic atmosfera sumbra. Nu in ultimul rand, Fincher recreaza personajul iconicei Lisbeth Salander dintr-un trup nou, transformand-o pe ingenua Rooney Mara in fantezia suprema a unui iubitor de comics. Se pare ca dupa scurtul derapaj prin lumea retelelor sociale maestrul ploturilor pervers rasucite si stilizate a revenit in zona sa confortabila, thrillerul elaborat.
Pentru cei familiarizati cu romanul lui Stieg Larsson plotul nu mai reprezinta un mister. E un caz clasic de crima cu ucigas necunoscut a carui investigatie aduce in echipa doua personaje extrem de diferite si de “carnoase”. Mikael Blomqvist (Daniel Craig) e un jurnalist cazut in disgratie dupa ce a fost acuzat de calomnie de un mare afacerist din Stockolm, chemat de un alt mogul rival, Henrik Vagner (Christopher Plummer), intr-o oaza de liniste unde sa cerceteze imprejurarile unei disparitii vechi de 40 de ani. Pornit pe urmele nepoatei Harriet, Blomqvist patrunde intr-o increngatura dinastica cu adanci radacini in Suedia, cu parinti degenerati si copii abuzati, cu coruptie si legaturi naziste, pentru a-l descoperi pe rapitor. Rasfoind tone de rapoarte, fotografii si taieturi de ziare, Mikael pune cap la cap indicii care sugereaza ca Harriet ar fi doar una din victimele unui “ucigas de femei” in serie iar suspectul ar fi un mebru al familiei Vagner.
La polul opus se afla Lisbeth Salander (Rooney Mara) probabil cel mai bizar amestec de tipologii umane de cand s-a inventat cinema-ul. Lisbeth e o tanara in solda statului, cu un trecut spinos si o personalitate damblagita care lucreaza ca detectiv/hacker, in principal datorita inteligentei sale si a memoriei vizuale, ceea ce ne face s-o suspectam si de Asperger, cu un fetish pentru tatuaje si bodypiercing, atitudine de punkista suparata, silueta de gothchick si nu in ultimul rand, bisexuala. Ah, si poseda o motocicleta. Cu un bagaj literar ce frizeaza ridicolul e cu atat mai remarcabila constructia acestui personaj intr-o fiinta umana credibila. Talentele ei o vor atrage intr-un parteneriat cvasi-intim cu Mikael insa doar dupa ce Lisbeth isi va rezolva proprii demoni (aici sub forma unui tutore legal cu inclinatii sodomiste).
Intalnirea celor doi se produce relativ tarziu in film, dupa aproape o ora si jumatate (filmul are 2h38) in care cele doua personaje s-au dezvaluit alternativ publicului, si nu face decat sa intensifice ritmul oricum destul de alert. Lisbeth ofera investigatiei acel sprint necesar pentru a deveni o cursa contra cronometru. Motivatia ei nu e greu de ghicit: a suferit enorm din cauza barbatilor astfel ca pedepsirea unui ucigas de femei e o chestiune de principiu. Dreptate pentru toate femeile abuzate. Flerul jurnalistului si aptitudinile hackerului vor face echipa buna descalcind un secret de familie criminal.
Asa cum probabil era de asteptat Rooney Mara e extraordinara in aceast noua reincarnare a unui personaj deja iconic. E deopotriva dura si vulnerabila, plina de cicatrici emotionale vizibile doar in atitudinea ei distanta si tendintele de autoizolare. In acelasi timp ascunde o ferocitate lucida care se declanseaza rar dar cu efect devastator. Daniel Craig ofera insa un Mikael Blomqvist doar decent dar asta probabil din cauza imaginii reziduale a lui James Bond. Chimia dintre ei functioneaza insa iar scenele intime sunt reusite (intr-un fel usor pervers). Desi viitorul relatiei celor doi e pastrat incert sper ca Fincher va explora mai adanc efectele pe care jurnalistul le va avea asupra lui Lisbeth. Asta in ideea ca trilogia va deveni realitate. Pentru moment insa gasesc noua versiune The Girl with the Dragon Tatoo ca un film de sine statator destul de reusit, cu toate ca, daca dai deoparte bagajul literar, nu e decat un mister a la Agatha Christie cu ucigasul in sufragerie. Insa e unul dens, plin de subtilitati si slefuit intr-un produs de mare finete de mainile unui specialist.
Trailerlater edit: La ora la care Richie scria acest articol cuprinzător şi elocvent, mă aflam în fotoliu de cinema din acelaşi motiv. Pentru cei care au văzut originalul, se pune o întrebare cardinală: "de ce să văd acest remake?". Eu am găsit următoarele motive:
-deşi nu credeam că cineva o poate înlocui pe Noomi Rapace din costumul lui Lisbeth Salander, trebuie să recunosc că nu i-am simţit foarte tare lipsa; şi aici meritele aparţin lui Stieg Larsson (care a creat un personaj distinct, inconfundabil şi, totodată, atît de bogat) şi tinerei Rooney Mara care a fost la înălţimea provocării, cu multitudinea ei de feţe, freze, faze şi fraze tari (un premiu ar trebui să meargă şi la echipa care a îmbrăcat-o, machiat-o şi coafat-o)
-nu pot să-i fac acelaşi compliment lui Craig, uniform şi sec, ceea ce totuşi nu dă rău în tandem cu personajul flamboaiant şi inflamabil al lui Mara şi în contact cu secundarii Stellan Skarsgard (perfect în roluri de tipi răi) şi Christopher Plummer (82, să-l ţină Dumnezeu!)
-nu credeam că suspansul mai poate exista într-un film ale cărui răsturnări le cunoşteam prea bine, dar The Girl with the Dragon Tatoo varianta Fincher a reuşit să-mi dea fiori, iar aici trebuie să-i dăm credit regizorului, într-o formă care aminteşte de cele mai bune momente din Zodiac sau Seven
-muzica semnată (din nou după The Social Network) de duo-ul Ross& Reznor care face parcă să treacă mai plăcut cele peste două ore şi jumătate ale filmului (un pic lungit faţă de original, mai ales în partea finală); au picurat acid şi kerosen pe peliculă încă din genericul fulminant (mostră aici)
-în concluzie, un remake care nu era necesar (în prima oră e copiat cadru cu cadru după original, ca să vă daţi seama cît de bună a fost varianta suedeză) se dovedeşte pînă la urmă o reinterpretare demnă de vizitat, datorită protagonistei, viziunii regizorale distincte şi atmosferei pe cît de apăsătoare, pe atît de captivantă. (Lucian)
luni, 2 ianuarie 2012
Black Mirror (2011)
Cu ce altceva sa sarbatoresc intrarea in 2012 daca nu cu o bucata remarcabila de fictiune speculativa de sorginta britanica. Black Mirror e o serie TV creata de Charlie Brooker, jurnalist scenarist si om de radio britanic, despre lumea dominata de tehnologie in care traim acum si in care vom trai si mai incolo. E o satira destul de inconfortabila dominata de o atmosfera de paranoia tehnologica si gadgeturi supercool pentru care manifesti atat teama cat si bucuria ca le vei gasi pe rafturi intr-un Apple store. Seria alcatuita din 3 episoade independente aduce aminte de serialele anilor ‘60 sau ‘80 (Twilight Zone si restul) al caror scop era de a critica artistic societatea de atunci. Black Mirror e astfel un omagiu si o critica la adresa generatiei noastre aproape deconectata de la realitate si conectata la virtualitate printr-un ecran de TV, Pc ori smartphone. Charlie Brooker se intreaba astfel prin aceasta serie care sunt efectele secundare ale acestei dependente de (drogul) tehnologie?
Primul episod (segment) al trilogiei -The National Anthem- e amplasat in prezent si expune o criza politica in care printesa (fictiva) a Marii Britanii e rapita intr-o noapte iar premierul britanic e confruntat cu o bizara cerere de rascumparare. In 12 ore trebuie sa execute un act pervers in direct la televiziune altfel printesa moare. Mesajul e imposibil de stapanit fiind urcat pe youtube, sharuit pe retele de socializare, twitter, facebook, astfel ca toata natiunea stie inainte ca agentiile de stiri sa sufle o vorba. E o escaladare speculativa a cazului real in care Gordon Brown a trebui sa-si ceara scuze unei adversare politice pentru ca a numit-o “bigota” iar asta dupa ce lumea virtuala a pus presiune asupra lui. (Basescu vs “tiganca imputita” va suna familiar?) Dincolo de atmosfera de thriller cu termen limita, de intercut-urile “jurnalistice” cu stiri si sondaje, de glumele obscene ale publicului care in ambele cazuri are doar de castigat (o crima in direct sau o perversiune) se impune o reflectie trista asupra finalului: la un an dupa “criza” evenimentul este considerat primul act artistic al secolului 21.
Al doilea episod - 15 Million Merits - se intampla intr-un viitor nespecificat dar oarecum apropiat, dat fiind nivelul tehnologic. Se sugereaza ca populatia ar fi decazut intr-o rutina aka sclavie a entertainment-ului. La 21 de ani tinerii intra in amplasamente tip bigbrother in care fiecare perete e un ecran si o camera video, livrand tone de divertisment dar si inundandu-i cu reclame agresive. Locuiesc impreuna dar comunica prin avataruri digitale, personalizate in schimbul unor credite pe care le castiga pedaland niste biciclete futuriste care in acelasi timp furnizeaza energie tuturor. Ca niste hamsteri umani. Scopul final e adunarea celor 15 milioane care cumpara biletul de intrare intr-o competitie de talente numit Hot Shot. E o metafora cruda pentru succesul reality-show-urilor din anii recenti. Rupert Everett e unul din cei trei membri ai juriului Hot Shot si e, fara indoiala, un diavol incarnat in magnat media: vinde faima in schimbul sufletului.
Ultimul segment - The Entire History of You - e tot o viziune sumbra a viitorului, una in care scuza ca “ai uitat” va fi complet scoasa din uz. Motivul e introducerea unui “graunte digital” in cap (Grain, un fel de cip) pe care sa-ti stochezi absolut tot ce vezi si cu ajutorul caruia sa poti revedea la orice ora pe un display sau chiar in proprii ochi, amintirile. Foarte util cand vrei sa-ti amintesti niste parole sau sa reconstruiesti o betie dar ce efecte ar avea asupra unor relatii sentimentale? Atunci cand o cearta poate fi castigata cu “probe video” ori cand vechile amintiri devin stimuli pentru o partida de sex mecanic. Perspectiva vine ca o continuare naturala a dorintei noastre de a ne stoca amintiri in lumea digitala (youtube, bloguri, facebook), de a ne crea timeline-uri ale propiilor vieti pe care sa le prezentam lumii sau sa le urmarim in clipe de singuratate. Personajul principal este Liam (Toby Kebbell) un avocat care incepe sa-si suspecteze nevasta de inselaciune.
Intreaga serie e foarte bine facuta punand niste probleme serioase in discutie si speculand pe marginea unui viitor tehnologic spre care cu siguranta ne indreptam dar pe care nu ni-l putem imagina cu claritate. Din cele 3 ipoteze - care nu sunt singurele alternative - ultima imi pare cea mai realizabila, depinzand doar de progresul tehnologic. A doua e prea orwelliana ca sa permitem realizarea ei iar prima, desi realista, e prea cinica ca s-o accept.
Trailer
Abonați-vă la:
Postări (Atom)