vineri, 29 august 2025
"În cazul documentarului meu, imaginile m-au găsit pe mine și nu invers"
REGIZOAREA ANA LUNGU DESPRE TRITON
Ana Lungu s-a născut în 1978 și a realizat până acum filme de lungmetraj selectate în mari festivaluri internaționale precum Locarno („Burta balenei”, în co-regie cu Ana Szel, 2010), Rotterdam („Autoportretul unei fete cuminți”, 2015) și Sarajevo („Un prinț și jumătate”, 2018). În așteptarea avanpremierei de la Timișoara a noului său film, "Triton", am discutat cu regizoarea despre resorturile și procesul de lucru la unul din cele mai importante filme de montaj românești. Interviu consemnat de Lucian Mircu.
Marele Ecran: Filmele tale de până acum au elemente auto-biografice, dar e primul documentar. Cum ai ajuns să faci acest film?
Ana Lungu: Adesea, când cineva decide să facă un film de arhivă, o face din dorința de a lucra la un anumit subiect, pentru care merge la arhivă și caută imaginile de care are nevoie. În cazul documentarului meu, imaginile m-au găsit pe mine și nu invers. Proiectul a început acum câțiva ani, când am descoperit rolele de peliculă de 8 mm ale unchiului meu, de profesie inginer, care și-a filmat familia din 1965 până în 1989.
M.E.: Ce te-a fascinat la imagini când le-ai descoperit?
A.L.: Majoritatea imaginilor din epoca comunistă pe care le știam, erau imagini oficiale, de propagandă, precum în filmul lui Andrei Ujică „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”. Când am descoperit rolele filmate de unchiul meu pe 8 mm, am fost de-a dreptul fascinată de privirea necenzurată, de amator. Și un timp am încercat să realizez un film bazat exclusiv pe materialele familiei mele, dar procesul de lucru m-a făcut să descopăr și alte surse. Mai intâi vasta arhivă a profesorului de muzică, și apoi niște imagini rare filmate în 1942, în timp ce țara noastră era aliata Germaniei naziste.
.png)
M. E.: Cum a fost să lucrezi la un film de montaj, foarte diferit de ce ai făcut până acum, și într-o echipă extrem de mică? Mai exact mă refer la procesul de lucru împreună cu Dane Komljen.
A.L.: Am admirat întodeauna filmele lui Dane Komljen pentru originalitate și caracterul poetic. În mod special debutul lui „All the Cities of the North” și scurtmetrajul „Fantasy Sentences” m-au făcut să-l contactez. A venit la București în vara lui 2023 pentru două săptămâni și din prima zi ne-am înțeles extraordinar. Montam și scriam textul de Voice Over împreună în timpul zilei, noaptea eu îl înregistram și subtitram, iar dimineața o luam de la capăt. La finalul acestei perioade intense, dar foarte plăcute de lucru, filmul a fost practic gata. A fost una dintre cele mai frumoase colaborări profesionale, Dane s-a comportat foarte generos cu mine și cu filmul.
Un lucru pe care îl avem în comun este interesul pentru literatură și aș spune că literatura, mai mult decât cinemaul, ne-a inspirat în realizarea acestui film. În primul rând Sebald si Stepanova (autori din opera cărora și apar în film două foarte scurte fragmente), dar și Nabokov. Popovici - un profesor universitar de armonie muzicală din timpul războiului rece, - ni s-a părut de la început un personaj nabokovian, iar descoperirea ulterioară a „frumuseților de tot soiul” nu a făcut decât să confime.
M. E.: Te-ai cufundat/ afundat în studierea personajelor și arhivelor lor până la obsesie. De obicei, în artă, te absoarbe genul acesta de poveste când cauți să îți răspunzi și ție personal la o întrebare (sau la mai multe). În ce măsură a fost cazul aici?
A.L.: Adevărul este că la baza cercetării destul de laborioase, a stat inițial un motiv de producție. Mi-am dorit foarte mult o colaborare de coproducție cu Franța (pe care în final n-am obținut-o) si am lucrat timp de doi ani cu o echipă de francezi. Pentru aplicațiile la CNC francez, ei îmi cereau în continuu lucruri noi și practic asta a făcut să meargă atât de departe activitatea de documentare. Sigur, pe măsura ce avansam, devenea din ce în ce mai pasionant.
La acest proces a contribuit și o problemă de natură ortopedică, care mi-a redus semnficativ mobilitatea pe parcursul acestor ani și m-a „ajutat” să mă cufund în arhive.
M.E.: În epoca asta cu foarte multe sensibilități în societate, cum te apropii de un personaj fascinant dar cu multe ambiguități și umbre? Preocupările sale clandestine ar putea fi ușor blamate azi sau considerate scandaloase, intrând în contradicție cu normele morale. Cum scoți la suprafață povestea unui personaj controversat, la limita dintre o biografie reală și una cvasi-inventată?
A.L.: Mi se pare că filmul propriu-zis este răspunsul la aceste întrebări. Este vorba de nenumărate decizii legate de montaj, de selecția materialelor, de ce păstrăm și ce rămâne pe dinafară, al căror rezultat final este filmul. N-am avut o idee de dinainte despre aceste lucruri, pur și simplu le-am decis punctual.
M.E.: Poate mai important era să te întreb ce te-a fascinat pe tine la acest personaj, la Popovici?
A.L.: Cred că ce m-a apropiat cel mai mult de personajul compozitorului a fost dimensiunea de artist „nefaimos”. Filmul este și portretul unui artist nu foarte cunoscut.
M.E.: Da, te apleci asupra unor oameni obișnuiți prinși de Istorie, nu sunt Marie Curie-le sau Churchill-ii extraordinari din manuale. Ai aflat ceva nou din studiul acestor existențe 'anonime' privite dintr-o perspectiva temporală întinsă pe decenii?
A.L.: M-am aplecat asupra oamenilor obișnuiți pentru că am avut șansa să descopăr aceste materiale. Apoi, mi s-au părut cu atât mai valoroase cu cât veneau dintr-o epocă în care accentul se punea pe marile figuri ale istoriei și mai puțin pe existențele oarecare. Simt că m-a îmbogățit lucrul la film, fără să trag neapărat o concluzie depre perioadă.
M.E.: În final, o curiozitate personală: care e filmul tău favorit cu found footage, dacă ai vreunul?
A.L.: Nu neapărat un film, cât un cuplu de autori, Yervant Gianikian și Angela Ricci Lucchi. Din păcate, filmele lor se găsesc greu și de obicei la calitate proastă. La un moment se putea viziona pe youtube, în condiții bune, Pays Barbare - pe care l-aș recomanda oricui este interesat de found footage.
