vineri, 25 aprilie 2025
'E mișto să ai un personaj sută la sută el, acolo'
EVA HOCHBAUER ȘI DOC-MINICĂ
Eva a fost spectatoare la toate cele trei proiecții Doc-minică de până acum, programul lunar pe care Asociația Marele Ecran îl dedică filmului documentar la Timișoara. Mai spectaculos poate e că a bătut de fiecare dată drumul de la Arad, chiar dacă l-a legat și de ieșiri în natură. Eva Hochbauer a devenit interesată de filmul documentar după ce în 2022 a fost protagonista unuia (Apă și talpă), alături de alți opt alergători de anduranță. Între timp a văzut filmul de peste douăzeci de ori. Am discutat despre toate astea, cu câteva zile înainte de o nouă duminică cu documentar la Timișoara, de la care nu are cum să lipsească.
Marele Ecran: Tu ai venit la fiecare din cele trei proiecții Doc-minică. Ce te-a făcut să vii de la Arad de fiecare dată?
Eva Hochbauer: M-ați prins, acum fac parte din publicul loial. S-a și nimerit să fac niște ieșiri în zonă, dar în primul rând contează că vă știu. De când v-am cunoscut, mi s-a schimbat un pic perspectiva despre filmul documentar. Aveam mici sechele după ce am văzut The Secret. Pentru mine, documentarul era un film cu întrebări și răspunsuri, plus niște imagini la temă.
Până acum a fost fain la Doc-minică. Îmi plac și dezbaterile după film. Primești alte perspective, altfel de explicații. Sunt și curioasă, deschisă să văd. Și la noi, la Arad, au film în fiecare săptămână la cinema Arta, mai ajung câteodată.
M. E.: Ce e cu experiența asta să vezi filmele împreună cu alți oameni la cinema? De ce crezi că e important să vedem filme împreună?
E.H. Nu știu ce îi mână pe alții. La cinema e altceva chiar și față de o plasmă imensă, acasă. Ai un prilej de introspecție, mai ales la documentare, unde și vezi pe cineva din film. Dar nu mă duc cu ideea că vine cineva sau că am o curiozitate. Îmi place mult să fiu surprinsă de film, chiar dacă mai citesc două-trei rânduri înainte. Îmi place să fiu cu totul acolo și încerc să văd cu ce rămân, care-i scopul celor care au creat filmul. Încerc să găsesc scopul ăla și ce vrea să-mi transmită. În cinematograf, te expune, te aduce mai aproape și prin sunet, imagine și celelalte elemente tehnice.
.png)
M. E.: Experiența ta ca protagonistă într-un documentar a schimbat felul în care vezi filme acum?
E.H. Cu siguranță, În primul rând văd mai multe filme europene. Eu nu mă consider o cinefilă. Traduc filmul prin emoțiile mele, fără cunoștințe de specialitate. Am prins drag de filme și la Arta în Arad, filme care nu sunt la tv. Mi-am dat seama că filmele de duzină americane urmează niște linii și anticipam ce se întâmplă. Nu m-am gândit până acum profund, dar cred că asta m-a atras la filmele europene, la producțiile mici, cu actori de care n-ai auzit: sunt destul de diverse, mai reale, mai naturale. Și cred că m-am văzut și pe mine, m-am recunoscut în ele sau m-am lovit de mine. Au fost niște oglinzi.
M.E. A câta vizionare Apă și talpă ar fi asta de duminică? Știu că le-ai numărat...
E.H. A douăzecișidoua. La Viena când am fost, mi-a zis Andreea Dincă de la ICR că nu e cu Q & A. I-am zis că puțin mă interesează, eu am venit să văd filmul. Până la urmă am vorbit cu publicul și înainte și după film, până a trebuit să plec la gară, să nu pierd trenul. Pentru mine asta e important: să văd filmul.
M.E. Dar de ce de douăzeci de ori?
E.H. Mă ține. Sunt niște lucruri pe care nu le-am spus până acum. În 2022, după ce am mers pe Via Transilvanica, am intrat direct în pită, în pregătirile evenimentului meu (Eva organizează în zona Căsoaia din Arad concursul de alergare Ultra Zărand, n.a.). Nu apucasem să procesez ce am descoperit pe Via. Mai mult de 6 luni am fost parcă alt om, mai liniștită. Am plutit atunci. Cuvintele-cheie pentru mine legate de experiență sunt frumos și liniște iar, după film, am adăugat copleșitor.
Am trecut prin toate locurile alea frumoase pe Via. Pentru mine a fost o chestie super faină și cumva, de fiecare dată când văd filmul, parcă mă duce acolo. Îmi amintesc ce bine o fost după, retrăiesc chestia asta. Îmi dă și o ocazie să mă analizez pe mine, mă văd de sus, de deasupra cutiei. Uneori mă și gândesc că de ce trebuie să analizez atâta. Încerc să găsesc secretul, să mai ajung în starea aia de liniște totală (râde). Mintea mea o caută prin revizionări. Știu că mă mint într-un fel, fiindcă a fost o experiență unică. Mă uit la film ca un alcoolic când bea. Tot un fel de viciu.
M.E. Și funcționează de fiecare dată?
E.H. Da. Plus că tot mai apare câte o chestie. În ultima vreme a fost cam o lună distanță între proiecții. Bovec (Slovenia), Sfântu Gheorghe și Viena. În Austria, a fost mai puțină lume, vreo 50 de spectatori. O râs lumea cu poftă la toate fazele, chiar și dacă erau câțiva străini.
M.E. Ai fost peste tot cu filmul...
E.H. Da, și în Kazahstan aș fi vrut să merg. Ar fi fost un trip fain. (Apă și talpă circulă acum în multe țări printr-un parteneriat cu ICR, n.a.)
M.E. Unde a fost cel mai emoționant?
E.H. Cea mai emoționantă a fost avanpremiera de la Timișoara. O să-mi aduc aminte mereu... 19 iulie 2024. Deși n-am înțeles multe lucruri, a fost cu emoție deplină. M-am și pregătit înainte, cum mă îmbrac, să nu vorbesc mult, am așteptat de parcă era Hollywood. Chiar zilele trecute mi-a apărut postarea pe care am scris-o imediat după. Am zis că am fost eu, în mod natural, m-or răvășit emoțiile. M-a lovit total, în ciuda pregătirilor mele.
Un public cald iarăși a fost la Brașov (la Alpin Film Festival, n.a.). Acolo a fost și mai natural, că n-a mai fost presiunea premierei și au fost multe întrebări faine și cunoscuți în public. În multe locuri aveam câte o cunoștință în sală și aparții într-un fel acelui loc. Altfel îmi dau drumul la vorbă. Câteodată simt că nu transmit tot patosul ăla a meu. Nu mă știu bun orator, cu metafore, deși pot să povestesc ore în șir. Privind din afară, faptul că sunt singurul personaj-femeie cred că e interesant. Dacă ai aspirații asemănătoare și n-ai curaj să faci pași înspre lucrul ăla, e un plus să vezi pe cineva în carne și oase.
M.E. Dar cum e să te vezi tu pe ecran?
E. H. Îmi place. Și acum mă uit la mine și mai observ ceva nou sau ceva ce aș fi schimbat. Poate e o formă de narcisism, dar îmi place să mă văd, că mă analizez. Să ai șansa asta să te vezi, să te auzi, din perspectiva altuia. Dacă nu erați voi, filmul era altfel... că voi ați montat-o pe Eva până la urmă. Mă văd cumva pe mine, dar din unghiul altuia. Pe Via am fost sută la sută eu, brută, foarte asumată. Îmi asum și chestia asta, îi o zicală în maghiară: ce-i pe suflet e și pe gură. Îmi asum că nu trece tot prin filtrul gândirii înainte să scot pe gură. Trăiesc foarte intens ce mi se întâmplă și uneori trăiesc în extreme. Din partea cealaltă, mă gândesc că e mișto să ai un personaj, un om, care îi sută la sută el, acolo.
Dar de aia îmi place să mă uit de atâtea ori, pentru că după ce m-am studiat pe mine, am studiat restul de opt oameni din film. Pot să zici că e și un documentar psihologic, despre omul în anduranță.
Mai multe despre Eva ca protagonistă (nu doar ca spectatoare) aflăm de la ea duminică, 27 aprilie (19.30), la Cinema Victoria, după proiecția Apă și talpă. Interviul consemnat de Lucian Mircu (co-autor al filmului, împreună cu Mircea Gherase) a fost editat pentru cursivitate.
marți, 1 aprilie 2025
Regizoarele Cătălina Tesăr și Dana Bunescu vorbesc despre 'Pocalul'
'Pocalul. Despre fii și fiice' este fără îndoială unul dintre cele mai puternice documentare românești ale ultimilor ani. În pregătirea premierei pe care o organizăm la Timișoara, am avut bucuria să povestim cu Cătălina Tesăr și Dana Bunescu despre condiția femeilor în comunități închise, despre o cercetare antropologică desfășurată jumătate de viață și despre ingredientele care țin laolaltă un film documentar. Am discutat pe rând, prin telefon.
Cătălina Tesăr lucrează la o carte despre romii cortorari și e cercetătoare la Muzeul Țăranului Român. „Pocalul. Despre fii și fiice” se bazează pe cercetarea făcută de Cătălina pentru doctoratul său în antropologie la University College London.
Marele Ecran: Mi-au atras atenția câteva rânduri despre tine într-o cronică simpatică în Films in Frame de Oana Balaci: 'cu o subtilitate aparte, documentarista Cătălina Tesăr s-a infiltrat în gospodăria lor, la mesele, ritualurile și petrecerile lor." Nu știu dacă te-ai infiltrat, dar senzația pe care o ai ca spectator e că nu mai există o cameră de filmat și ești martor la ceva direct, nemijlocit. Cum ai fost acceptată în această familie, comunitate?
Cătălina Tesăr: Cred că succesul a stat în faptul că nu mi-am propus să fac un film. Lucrez acum la o carte despre cortorari și mi-am dat seama că de jumătate din viața mea tot merg în vizită la ei, deci îi cunosc de mai bine de 20 de ani. Am făcut teren timp de doi ani (2008 - 2010) pentru lucrarea mea de doctorat în antropologie și am învățat limba. În antropologie se zice că faci observație participativă. Adică faci ce fac oamenii, nu pui neapărat întrebări. Atunci m-am apropiat foarte tare de familia lui Costică. Am fost cu ei la cerșit în Italia trei săptămâni. A fost prima ieșire din țară a lui Peli (unul dintre protagoniști).
De fapt prietenia puternică a fost și continuă cu Băra, sora lui Peli. Când am făcut cercetarea asta aveam 30 de ani. Eram fată bătrână cum se zice la noi, nemăritată, fără copii. Băra era și ea nemăritată, la 18, ceea ce pentru comunitatea respectivă e o vârstă foarte înaintată. Asta ne-a apropiat, că eram amândouă văzute ca fete bătrâne. Băra trăia între lumi: pe de o parte mărturisea că i-ar plăcea să vină cu mine la București și să devină actriță. Pe de alta parte îi părea rău că n-a intrat și ea în rândul lumii, că n-are taică-su bani s-o mărite.
Băra era într-adevăr o actriță înnăscută. Cum scoteam camera, cum se destăinuia. M-a apropiat foarte tare de femei filmul ăsta. Fusesem fascinată de toată treaba cu pocalul, de lumea bărbaților, dar filmul mi-a deschis ochii spre femei.
Cochetam cu ideea de a face film, dar mi se părea foarte greu să găsești personaje în lumea asta în care totul se petrece la comun. După ce mi-am scris lucrarea, m-am întors cu ideea să o fac pe Băra actriță. Să fac un film despre ea.
 |
| Foto Cătălin Mușat |
M. E. Dar când ți-ai dat seama că ai un material de film?
C. T. De filmat m-am apucat mult mai târziu, în 2015. Între timp Băra se măritase, avea un băiat și nu mai era o poveste acolo. Voiam să fie povestea asta a femeilor care trebuie să aducă pe lume un băiat.
Eu nu sunt formată ca regizor. Făcusem niște cursuri pentru antropologie despre cum să filmezi pe teren. Mergeam la festivalul Astra în fiecare an și mă îndrăgostisem de filmul documentar. Organizatorii, Csilla Kato și Dumitru Budrală, m-au încurajat întotdeauna să fac film. Am câștigat un grant pe antropologie vizuală.
Am filmat pe parcursul a patru-cinci ani, cu o perioadă mai
intensă în care am stat la cortorari, în casa lor, la Peli și Nina. Cea mai mare parte din material e filmată de mine. A filmat și regizorul Cătălin Mușat, care la un moment dat nu a mai vrut să continue. În capul meu era că el va filma cu bărbații și eu cu femeile, pentru că e o lume foarte divizată pe categorii de gen. Ei sunt foarte performativi. Când apăream cu camera voiau să se îmbrace bine și n-am putut folosi nimic din multe ore de material, pentru că se vede că joacă.
M. E. Filmul a stârnit și controverse. E vreo reacție care te-a durut mai tare?
C. T. Am auzit din mai multe direcții că e un film care exotizează, ceea ce mi se pare o etichetă nedreaptă. Într-adevăr, oamenii aceștia sunt diferiți de noi. Am încercat prin film să ajung la nivelul universal de simțire. Dacă ajungi să empatizezi cu ei și să-i înțelegi, asta mi se pare că dez-exotizează. Până la urmă sunt niște sentimente și emoții pe care le trăim și ei și noi. O critică care mi s-a adus din partea mișcării rome a fost că am făcut un film de autor despre romi, cu o echipă de ne-romi, de albi. Din punctul meu de vedere a fost o colaborare. Am făcut filmul împreună cu Peli și Nina. S-au uitat pe parcursul filmărilor, au văzut cut-uri, iar ce nu au vrut ei să intre în film nu a intrat.
M. E. Cum ai ajuns să lucrezi cu Dana Bunescu?
C. T. Eu începusem să montez cu Ciprian Cimpoi dar nu ne ieșea povestea. Eram într-un punct în care nu știam dacă vom termina vreodată filmul. Dana a văzut un rough cut. A văzut că are potențial și a zis: 'vii cu el la mine în studio și într-o săptămână îl dăm gata'.
M. E. Și cât s-a făcut 'săptămâna' asta?
C. T. Vreo doi ani (râde). Dana a fost fenomenală. Ea a lucrat voluntar. Ne întâlneam, lucram o săptămână-două intens, apoi luam pauză. Am lucrat până în luna a noua de sarcină. Dar eu nu știam cum să filmez, gândindu-mă și la montaj. Fără Dana n-ar fi existat filmul ăsta. Dana l-a făcut din montaj, dintr-un material din care nu știu dacă altcineva ar fi putut face un film.
-1.jpeg)
Dana Bunescu
Dana Bunescu este monteuză și sound designer. A studiat Fizica la Universitatea din București și Montaj, Sunet și Animație la Departamentul Multimedia a Universității Naționale de Teatru și Film, București. A colaborat cu numeroși regizori relevanți pentru Noul Val românesc ca autoare a montajului de imagine și/sau a sound-designului. Este co-autoare a încă unui film documentar: "Distanța dintre mine si mine", împreună cu Mona Nicoară. A primit Ursul de Argint pentru contribuție artistică remarcabilă la Berlinale 2017 pentru montajul filmului "Ana, mon amour". Interviurile au fost consemnate de Lucian Mircu.
Pocalul. Despre fii și fiice va avea premiera la Timișoara, duminică, 6 aprilie (19.30) la Cinema Studio, în prezența regizoarei Cătălina Tesăr. Doc-minică este un program dedicat filmului documentar, curatoriat de Asociația Marele Ecran, în parteneriat cu Ceau, Cinema!, Cinema Studio și susținut de Groupama.