luni, 18 aprilie 2022

Actrița Ilinca Hărnuț: "Există un Toni în viața oricărui om din România, un învârtitor local"



Așa cum filmul nu e neapărat despre Toni, nici interviul cu actrița Ilinca Hărnuț nu a fost neapărat despre “Toni & prietenii 
săi”, în care joacă rolul unei regizoare de film documentar. Bună parte a discuției a fost despre un câine negru cu care a călătorit în autobuz zilele acestea. Născută la Cluj-Napoca în 1984, Ilinca Hărnuț a jucat în mai multe filme importante ale noului cinema românesc: California Dreamin’”, „Inimi Cicatrizate”, „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” și în „Discordia” (regizat tot de fratele ei, Ion Indolean, pentru care a luat premiul pentru debut la TIFF în 2016). Acum o puteți vedea și în Ruxx”, proaspătul serial de pe HBO Max. Interviul a fost editat pentru claritate, consemnat de Lucian Mircu.  

 

Marele Ecran: Într-un text de prezentare despre “Toni & prietenii săi” citisem despre incertitudinile echipei de filmare din film și mă gândeam dacă starea asta a contagiat în vreun fel echipa de actori reală? Mai ales că lucrurile o iau razna de la un punct al poveștii.

 

Ilinca Hărnuț: Pentru noi era totul foarte clar. Repetasem și înainte. Ion (Indolean – regizorul, n.n.) e foarte organizat. Am improvizat ici-colo la replici. Dacă mă lasă lumea să fac asta, abia aștept. Eu cu Cătălina Moga și Emil Măndănac suntem foarte buni prieteni și încă jucăm într-un spectacol de o grămadă de timp. Fiind destul de buni prieteni și locuind toți în același loc în timpul filmărilor la „Toni...”, am mai adaptat lucrurile, să fie cât mai credibile pentru noi. Dar nu le-am adaptat de nebuni. Stăteam în același loc și cu Ion. De fapt am stat toți, și cu Alex (Ion), Gabriel (Sandu). Am petrecut foarte mult timp împreună, trei săptămâni cât am filmat. Era vara lui 2018. Pe vremea aia era foarte bine: stăteam, mâncam împreună, glumeam. Dacă își lua unul o ciocolățică, putea s-o împartă. Mergeam toți în aceeași mașină. Ehe, ce vremuri...

 

M.E. Apropo, mi-a plăcut scena filmată în mașină. Tu ai jucat recent un rol de taximetristă în scurtmetrajul „Prin oraș circulă scurte povești de dragoste, premiat la Cannes - Cinefondation și nominalizat la premiile Gopo 2022.

 

I.H. În Toni să știi că nu numai că nu eram pe platformă (ca în scurtmetraj ), dar eram și singuri în mașină. Ne dădeau drumul la cameră și la sunet, pe urmă plecam de nebuni să ne certăm. Când ne întorceam, Ion ne întreba: ați fost bine?. Și pentru că suntem trei nevrotici spuneam invariabil nu” și reluam. La un moment dat făcusem 10 duble. Să nu crezi că Ion ne lăsa să decidem noi. Se uita la duble și evident că erau câteva funcționale. Dar era un vibe foarte relaxat, pe încredere și nu ne simțeam presați deloc, doar ghidați. E foarte șmecher Ion.

 


M.E. Sunt fan de mockumentary, de la Spinal Tap”, „Man Bites Dog” la  „We live in the shadows. Care e favoritul tău al genului?  

 

I.H. Din astea clasice am văzut „Spinal Tap”. Dar și „The Office” era filmat așa. Apoi mai era o emisiune complet idioată pe care o făcuse tot Ricky Gervais, după The Office: An Idiot Abroad”, care mi-a plăcut enorm. Mi se pare foarte mișto convenția asta, și ca stil de joc pe care-l presupune. Poți să ai momente de umor mult mai difuze, aparent întâmplătoare, care urmează o structură comică mai puțin clasică. Personajul ăsta, Toni...am constatat că mulți oameni știu pe cineva similar. Există un Toni în viața oricărui om din România, un învârtitor local.



 


M.E Cred că cei interesați de felul în care se fac filmele se uită dintr-o anumită perspectivă. Dar cum l-ai descrie în câteva cuvinte pentru cineva care nu e din domeniu? Cum l-ai aduce la film? Știu că tu pui pe Facebook observații foarte haioase din cartier sau din mijloacele de transport.

 

I.H. N-ai idee. Acum am călătorit cu un câine care s-a urcat cu mine în autobuz, a coborât după două stații, s-a uitat în jur, a văzut că nu e stația la care voia, s-a urcat la loc și a coborât la Parc. N-am văzut în viața mea ceva mai insane. Când venise în stație, s-a urcat pe bancă și acolo a așteptat autobuzul.

 

M.E Parcă e din Bulgakov scena

 

I.H. Fix așa. Era un câine negru, lucios, foarte slăbuț și părea foarte preocupat să prindă neapărat autobuzul. Toți oamenii din autobuz vorbeau cu el, pentru că era foarte straniu. Nu părea deloc pierdut. S-a urcat și s-a așezat într-un colț al autobuzului. La un moment dat, la stația Auchan” au urcat oameni cu plase și te-ai fi așteptat, câine fiind, să miroase plasele. S-a uitat cumva la ele pentru o fracțiune de secundă și a decis că...azi nu. Are altă treabă. Distracția mea principală în viață este să mă uit la oameni, jur. Acum stau la parter și geamurile mele dau la o alee care dă spre parc. Nici nu trebuie să ies din casă. O să ajung baba aia de la parter. De fapt, ce să ajung? Sunt!

 

Nu mă pricep la promovat filmele în care joc și n-aș chema oamenii pentru motivul de a vedea cum se face un film, pentru că nu toți documentariștii sunt așa. Rebeca e un model de oprtunism și lene. Ar fi foarte trist dacă cineva care nu se uită la documentare prea des ar crede că așa sunt documentariștii. 





M.E. Ai întâlnit trăsăturile astea la alți oameni?

 

I.H. Am compilat trăsături pe care le-am văzut la mai mulți oameni. Mi se pare că Rebeca nu e foarte etică. Se bucură că iese cu scandal, fiindcă îi ușurează ei munca la montaj. Personajul sunetistului e mult mai etic și echilibrează lucrurile. El e vocea moralei. 

 

M.E. N-aș încheia discuția fără să vorbim de elefantul din cameră. Cinemaul belgian îi are pe frații Dardenne, americanii îi au pe frații Coen...Poate lumea nu știe, dar avem și noi în cinema frați...

 

I.H. Cămătaru...(râde)

 

M.E. Cum e să lucrezi cu fratele tău, Ion Indolean?

 

I.H. Noi am stat în aceeași cameră în copilărie. Suntem destul de apropiați și destul de buni prieteni. Ne e ușor să lucrăm împreună pentru că ne cunoaștem foarte bine. Nu e complicat să-mi dea indicații și să le înțeleg. Sunt și mai mare ca el. De când era mic aveam grija asta, să nu-l bată copiii la bloc. 

 

M.E. Făceați tradiționalele piese în casă?

 

I.H. Îl coregrafiam pe Ion. Când avea vreo 3-4 ani îi făceam costume, era o distracție foarte mare. Îl puneam să meargă în sufragerie și să facă un mic performance. 

 

M.E. Deci ai putea zice că l-ai influențat un pic

 

I.H. Influențat, da. Major influence.




DESPRE ACTORIE:

 

Preocupare obsesivă nu e cum joc eu, ci cum se joacă. Meșteșugul mă obsedează. Philip Seymour Hoffman era etalonul meu. Mi se părea așa subtil. Nu prevezi care va fi următorul pas, dar odată văzut ți-era evident că asta urma. Plus o doză foarte mare de risc în deciziile pe care le ia, chiar dacă sunt drame mărunte, cotidiene. E un tip de a pregăti și a-ți face un traseu, de a te duce cu un soi de curaj. Te arunci de pe o stâncă cu convingerea că structura asta pe care tu ai pregătit-o e acolo și că funcționează. La actori foarte mari nivelul ăsta de imprevizibil se combină perfect (Ilinca Hărnuț). 

 

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.