joi, 2 februarie 2012

The Panic in the Needle Park (1971)

rating: Colectabil


In timp ce citeam interviurile lui Lawrence Grobel cu Al Pacino am observat destul de multe referiri la filmul de debut al acestuia, The Panic in the Needle Park, asa ca n-am putut rezista tentatiei de a-l vedea pe Al inainte de succes. Si ce regal actoricesc! Practic Francis Ford Coppola l-a descoperit pe Michael Corleone in tanarul si maruntul traficant de droguri Bobby, un personaj neobisnuit, hiperkinetic, plin de incredere in sine si un mare seducator. Privind inapoi ma intreb cat de usor e sa descoperi esenta unui mare actor intr-un singur rol? Probabil e nevoie de un ochi de expert.

Filmul lui Jerry Schatzberg trateaza intr-o maniera neorealista, cine-verite cu camera-n mana, viata unui grup de junkies pe strazile NY si prin apartamente dezolante. Bobby (Pacino) e cel scos in prim plan datorita charismei sale si a increderii oarbe in capacitatea de a nu cadea in “panica” drogului. I’m not hooked, I’m just chipping ii spune noii sale iubite, Helen, tocmai cand e pe cale sa-si injecteze o doza. Pana la finalul filmului amandoi vor fi nu doar prinsi ci realmente daramati, pervertiti, zdrobiti fizic si psihic de efectele drogului.






The Panic in the Niddle Park a facut senzatie mai ales datorita performantelor celor doi actori (din pacate Kitty Winn n-a avut parte de o cariera aidoma colegului ei de platou, in ciuda unui premiu la Cannes) si a redarii autentice a lumii drogurilor. Cu detalii grafice dure pentru acei ani (prepararea si injectarea drogului) ce semnaleaza o tratare aproape documentaristica a problemei, Panic ne da o imagine descurajanta asupra relatiei de cuplu. In competitie cu dependenta de drog, dragostea intotdeauna pierde, pentru ca atunci cand se instaleaza panica, seceta, setea, dependentul va face orice pentru o doza: se vinde pe sine, il vinde pe cel de langa el. 

Un comentariu:

  1. oricum, degradarea relaţiei este atît de bine redată, încît, chiar şi ne-consumator de droguri dacă eşti, tot te întrebi, care e drogul tău? care e punctul dincolo de care eşti în stare să faci asta. care-i motivul pentru care ai face-o tu?!
    şi e stupid că, în jocul lui Pacino e posibil să crezi, la un moment dat, într-un final fericit. e posibil să fii destul de optimist sau spălat pe creieri încît să speri că un anume punct din poveste este the turning point, care-l va face să-şi revină. să crezi în puritate, umanism...

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.