joi, 4 februarie 2010

DenZel religios

THE BOOK OF ELI (2010)
rating: Colectable pentru imagine, muzică şi distribuţie; altfel Brainwash


The Book Of Eli are destul de multă acţiune cît să ţină în sală publicul tînăr şi neliniştit. Iar mesajele creştine sunt destul de bine dozate cît să nu fie confundat cu slujba duminicală. Fraţii Hughes au făcut un road-religious-movie. Dacă extragi tema religioasă rămâi însă cu un fel de spaghetti-western futuristic. Eroul solitar. Deşertul. Oraşul păcătos. Bandele de tipi răi.

Eli (Denzel Washington) este un călător/wanderer printre resturile fumegînde ale planetei. Un Om care are o Misiune şi încă ceva: ultimul exemplar dintr-o Carte. La 30 de ani după marele "flash" (războiul atomic), în plină iarnă nucleară, specia umană s-a auto-redus la cîteva bestii nespălate şi violente. Ca şi cum Eli s-ar plimba prin Sodoma şi Gomora, la cîteva ore după ce a plouat asupra lor cu foc şi pucioasă. În aceeaşi dezordine de idei, remarc că omenirea a retrogradat cu cîteva mii de ani: relaţiile sociale sunt undeva între comuna primitivă şi apariţia primelor oraşe-stat (cum e cel al villain-ului Carnegie).

Deşi plasat la timpul viitor, filmul reflectă condiţia noastre actuală: "Aveam prea multe. Aruncam la gunoi lucruri pentru care astăzi oamenii se omoară".

Cine e familiar cu filmele (post)apocaliptice va avea multe deja-vu-uri. Lumea deşertică şi anarhică din Mad Max. Senzaţia de ultimul-om-de-pe-Pămînt din I am Legend. Frumuseţea sumbră din Children Of Men (şi tot ca aici, promisiunea unei insule de speranţă în viitorul umanităţii) minus eleganţa şi caracterul visceral al scenelor de acţiune. Morala din Fahrenheit 451. În ciuda acestei aparente salate de referinţe, povestea reuşeşte să rămînă oarecum originală. Deşi pot să miros un twist de la 1 kilometru, recunosc că detectorul meu s-a lăsat păcălit o dată.

Muzica eterică şi contemplativă e ca un suspin divin ce însoţeşte peisajul dezolant, gri-verzui-gălbui. Granulaţia imaginii te face să simţi praful deşertului, dogoreala soarelui şi setea eroilor. Pe lîngă coloană sonoră (Atticus Ross) şi imagine, filmul impresionează şi la capitolul distribuţie.

Cel mai mare compliment pe care pot să i-l fac lui Denzel Washington, e că am reuşit să uit de rolurile sale anterioare. În ciuda faptului că aici se luptă cu zece deodată ca în filmele cu ninja, mi s-a părut mai credibil ca personaj decît dispecerul de metrou din Taking of Pelham 123 care dezarmează o bandă de delicvenţi de unul singur. Apropo de ninja, scena de luptă de sub pod, filmată în penumbră face cinste realizatorilor prin discreţia şi calităţile sale kinetice (dacă pot să zic asta despre o scenă violentă).

Cruciatul DenzEli are un oponent pe măsură în persoana micului dictator Carnegie, jucat de Gary Oldman. Iar frumoasa Mila Kunis (Solara) e ca o rază de soare în tot acest infern. Notabilă apariţia lui Ray Stevenson, Titus Pullo din Rome. Şi cameo-urile savuroase ale lui Michael Gambon (pensionarul vînător/canibal) şi Tom Waits (vînzătorul de la magazin).



Filmul vorbeşte despre boala noastră veche – tendinţa de autodistrugere. Şi despre speranţa vindecării ei prin credinţă. Cartea lui Eli nu e o carte de căpătîi. Dar mi-a deschis şi mai mult apetitul pentru programul viitor: The Road.

Un comentariu: