marți, 16 februarie 2010

30 şi ceva

Astăzi, jumătatea mea de pe Marele-Ecran împlineşte o vîrstă. Mezzo del camino, vorba lui Dante (deşi, de la 1300 şi pînă azi s-o mai fi îmbunătăţit speranţa de viaţă). Pentru că m-a prins nepregătit, îi ofer nişte rînduri mai vechi pe care le-am scris despre Boogie, filmul lui Radu Muntean. Care e fix despre perioada asta din viaţă: unii bărbaţi redevin adolescenţi, unii adolescenţi devin bărbaţi, iar alţii pur şi simplu refuză să mai crească, ca într-un basm de Peter Pan. Îi doresc lui Richie să rămână mereu un spirit tînăr. Ca acum.


Dacă ai 30 şi ceva şi vezi Boogie e ca şi cum priveşti într-o oglindă. O oglindă a generaţiei de acceleraţie care a făcut Revoluţia, apoi a plecat „dincolo” să-şi găsească norocul, ori a muncit aici pe rupte pentru propria afacere/a eşuat în diverse joburi de tranziţie.

Povestea a fost scrisă în trei: Alexandru Baciu şi Radu Muntean s-au ocupat de scenele „cu băieţii”, Răzvan Rădulescu de tulburătoarele scene conjugale. Muntean nu ascunde că vrea să facă filme de public, la care s-ar uita şi el. Boogie e despre „crizele care apar în viaţă pe măsură ce îmbătrînim” (iniţial trebuia să se cheme 30 şi ceva).

Trei prieteni (jucaţi cu poftă de Bucur, Brănescu şi Văncică) se întîlnesc la mare de 1 mai şi încearcă să-şi recupereze libertatea din adolescenţă. Noaptea petrecută împreună le arată că lucrurile s-au schimbat: trezirea din beţie e trezirea la maturitate. Cîntecul lui Gică Petrescu de pe coloana sonoră conţine sinopsisul pe scurt: „Astă seară nimeni să nu doarmă, pîn’ la ziuă toţi să ne distrăm/ Seara asta le rugăm pe soaţe, să se facă că n-au observat!”.

Un comentariu: