vineri, 29 ianuarie 2010
Up in the air
Atunci cînd moare un tînăr rămîi fără cuvinte.
Săptămîna asta vroiam să vă povestesc despre comedia serioasă Up in the Air. Vă spun într-un singur cuvînt: merită!
Cuvintele care mi-au rămas le dedic memoriei lui Cosmin Lungu, sufletul librăriilor Cărtureşti din Timişoara. Nu ne-am întîlnit de foarte multe ori, dar ar fi ajuns şi 5 minute ca să-mi dau seama ce suflet frumos s-a dus în Cealaltă parte (pe 24 ianuarie ar fi împlinit 33 de ani). În seara zilei în care s-a stins am discutat cu un prieten despre moarte. Ce rămîne după noi? O carte? Nişte amintiri? O poveste? O trăsătură fizică pe care o transmitem urmaşilor?
Ipoteza mea: suntem energie care nu dispare odată cu moartea fizică.
Rămîne pe aici pe undeva, sub o formă sau alta.
Întrebările astea nu mi-au ieşit din cap nici mai tîrziu, cînd conduceam spre casă. O altă voce, mai tainică, îmi şoptea că totuşi ceva îmi scapă.
Şi chiar atunci am oprit la semafor.
Nu ştiu de ce mi-am întors capul spre maşina care staţiona în dreptul meu (nu fac asta de obicei). Pe bancheta din spate - un băieţel de vreun anişor. Blond, bucălat, cu zulufi. Abia stătea în picioare, dar mă privea cu un zîmbet uriaş.
Nu mai ştiu nici cine a ridicat primul mîna.
Cred că am ridicat mîinile amîndoi în acelaşi timp. Le-am fluturat unul spre celălalt ca doi prieteni vechi. Ca şi cum ar fi cel mai natural lucru din lume. Este. Nu la fel a considerat mama lui care urmărea scena uşor incomodată.
Semaforul s-a făcut verde.
Noi am continuat să ne salutăm şi după demarajul maşinilor. Am mai apucat să văd că maică-sa îl trăgea de la geam, dar mînuţa se mişca mai departe. În acele cîteva secunde, toate lucrurile au căpătat dintr-odată sens. A fost o întîlnire scurtă, aşa cum a fost şi întîlnirea cu Cosmin. Scurtă, dar luminoasă. Ca un zîmbet de copil.
*
Cînd am scris aceste cuvinte în 24 FUN, am simţit că lipseşte ceva la finalul articolului. Apoi am aflat că astăzi, de la ora 16.00, la Palatul Baroc, e vernisajul expoziţiei O fotografie. Un Scop. Un zîmbet.
Dacă veniţi, aveţi şansa să faceţi ceva extraordinar. Să redaţi zîmbetul unor copii.
Îmi doresc foarte mult să fac asta.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Touche colega! Ne vedem la 16.
RăspundețiȘtergere