miercuri, 22 iulie 2009

Johnny D. Gang-Star

Public Enemies (2009)



rating: Colectable

Astăzi, 22 iulie, se fac 75 de ani de cînd John Dillinger a fost împuşcat în faţa cinematografului Biograph din Chicago. Circul a început imediat. Zece mii de oameni s-au adunat în cozi lungi să arunce o privire asupra nelegiuitului. Bărbaţii şi-au înmuiat batistele în sîngele său, în timp ce femeile făceau acelaşi lucru cu bucăţi rupte din rochii. În acea seară fierbinte din 1934 şi-a mai înmuiat cineva batista în balta de pe trotuar: Edgar Hoover. Pe sîngele lui Dillinger s-a născut FBI-ul şi puterea sa.






Îmi plac baseball-ul, filmele, hainele bune, maşinile rapide, whiskey-ul şi îmi place de tine. Ce mai vrei să ştii?”. Sigur nu e replica ideală pentru agăţat. Decît dacă te cheamă John Dillinger, faimosul bank robber din anii ‘30. Un fel de Robin Hood care lua de la băncile vinovate pentru Marea Criză ( frumoasă paralela cu prezentul ) şi dădea peste nas sistemului, în aplauzele Americii. „Inamicii publici” funcţionau ca o supapă de eliberare a nemulţumirii populaţiei. Legenda lui John Dillinger a luminat şi copilăria lui Johnny Depp. Poate de aceea i-a fost aşa uşor să-l încarneze şi să-l îmbibe cu şarm. După ce a acceptat rolul, Depp a primit o atenţie frumoasă de la regizorul Michael Mann: una din valizele pe care Dillinger le avea pregătite în numeroasele sale refugii. Johnny s-a apropiat de efectele personale ale gangstar-ului ca de relicvele unui sfînt. Cămăşile era frumos împăturite. Şi -culmea!- Johnny Depp are aceeaşi măsură cu John Dillinger. Este numai o mostră a freneziei pe care spărgătorul ştia să o creeze în jurul persoanei sale, fără efort.


Se explică aşadar unul din efectele bizare ale Public Enemies: magneticul Depp te face să ţii partea răufăcătorilor şi să-l antipatizezi pe Melvin Purvis (omniprezentul Christian Bale), şeful unei brigăzi special create de FBI pentru capturarea lui Dillinger. Ca într-o glumă proastă, vardiştii îl tot încolţesc şi el tot scapă. Dar miza filmului nu e povestea, ci atmosfera. Michael Mann duce mai departe stilul alert din Collateral. Numai că aici se apropie de cine-verite şi fals-documentar via HD. Cameră digitală crează o senzaţie de intimitate şi hiper-realism, a la Dogma ( a la Dogville, dacă vreţi să fiu mai precis). Anii ’30 sunt reconstituiţi în detaliu. Mann a filmat în locurile unde s-au petrecut în realitate scenele-cheie: în închisori, în cabana din Little Bohemia Lodge unde a avut loc o încinsă confruntarea armată între delicvenţi şi G-man-ii lui Purvis şi pe strada cu cinematograful Biograph. Cu toate astea, ai senzaţia că totul se întîmplă ACUM.



În afară de „puşcături” (or fi ele viscerale şi ca în realitate, dar mi-au asurzit urechile), avem şi o idilă imposibilă (Marion Cotillard face faţă în rolul iubitei). Şi două scene antologice, amîndouă cu Dillinger la cinema. În prima, în timpul unui anunţ public înainte de film se solicită, cu toate luminile din sală aprinse, vigilenţa publicului în privinţa Inamicului Numărul 1: "Ar putea fi chiar omul de lîngă tine" (tot o parodie a pericolului celebrităţii e scena în care Dillinger intră în bîrlogul "secţiei Dillinger" din clădirea poliţiei din Chicago). În a doua, Johnny Depp îl urmăreşte pe ecran pe Clark Gable în Manhattan Melodrama. Gable zice: „Mori aşa cum ai trăit. Repede.” şi parcă vorbeşte cu anti-eroul nostru. Înţelegem asta după felul cum Depp/Dillinger zîmbeşte ironic, din colţul gurii (o marcă a "banditului cu o mie de feţe"). Johnny D. ştie că va muri (SPOILER ALERT). Noi ştim, undeva în fundul minţii, că va muri. Public Enemies este elegia haiducului modern care vrea „Totul. Chiar acum.”. Ar fi putut foarte bine să se cheme The man who shot John Dillinger (ca să-l citez pe Rob James, redactorul revistei britanice Total Film).


Pentru concluzie o invit pe Ana Maria Sandu, mai bine zis articolul ei din Observatorul Cultural: "Cazul acesta din perioada anilor ‘30, pe cît de senzaţional pe atît de real este (...) cel al unui personaj fără merite evidente şi a cărui celebritate se înfătişează mai degrabă ca o tristă performanţă“.


Picanterii cu Femeia în Roşu: În afacerea Dilliger a avut un rol "capital" o româncă de-a noastră. Inamicul Public a fost vândut de Ana Cumpănaş (aka Anna Sage, aka Lady in Red), o prostituată din Chicago, în schimbul promisiunii autorităţilor că nu va fi deportată. După lichidarea lui Dillinger, a fost trimisă totuşi la origini. Adică aici, la cîţiva kilometri de noi, la Comloşu-Mare. Vă anunţ că voi întemeia şi eu o "brigadă Dillinger" pentru a da de urmele acestei femei ( moartă în 1947, a făcut subiectul unui roman postmodern Femeia în rosu -scris de Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş- şi a unui film cu acelaşi titlu, de Mircea Veroiu, 1997 ). Aşadar, îmi voi înmuia şi eu batista în sîngele lui Dillinger. 75 years later...

4 comentarii:

  1. Recomand cu foarte mare căldură "Femeia în roşu". E teribil de fain romanul şi pentru aceia, puţini, poate, dintre noi, care îi cunosc pe d-na Babeţi şi pe Mircea Mihăieş (că Mircea Nedelciu a plecat de printre noi de multă vreme), e şi mai fain să încerci să descoperi care o scris ce.

    În plus, am avut plăcerea să aflu şi despre construcţia romanului...şi aia e altă poveste savuroasă.

    RăspundețiȘtergere
  2. @Cartitoiu: Brigada "Dillinger" a pornit deja pe urmele acestei carti. Multumim pentru pont. Din cauza crizei, anul acesta nu va putem oferi recompense :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Dacă brigada "Dillinger" vrea cartea, să se exprime, că o împrumut cu plăcere.

    RăspundețiȘtergere
  4. @ Cartitoiu: Brigada "Dillinger" multumeste pentru oferta. O luam in considerare (desi Brigada are multe hartoage si dosare de citit in urmatoarea perioada) Daca vizita pe teren nu ajuta prea mult, vom recurge la izvoarele literare :)

    RăspundețiȘtergere