luni, 21 octombrie 2019

Astra 2019 (corespondență)


Amicul nostru Răzvan Băloi, prezent și el la Astra, a scris despre ce a văzut în două zile de festival.

Ziua 1 
Podul Narcomanilor(“Laila at the Bridge"). Statistica spune că Afganistanul asigură peste 90% din producția mondială de opium și are cei mai mulți dependenți. Împotriva flagelului luptă prea puțini oameni, unul dintre ei fiind Laila Haidari. Fără prea mult sprijin din partea guvernului sau al donatorilor privați, ea reușește totuși să culeagă de sub “podul drogaților” din Kabul sute de dependenți și încearcă să-i salveze în două “centre” de dezintoxicare și caritate. Dar oare câți reușesc să nu se mai întoarcă sub pod?
Grup Canal 77 evocă povestea celor cinci tineri care în 1977, anul cutremurului și al grevei minerilor din Valea Jiului, se hotărăsc să se opună regimului ceaușist. Inspirați și mentorați ulterior de Paul Goma (“România e ocupată de români’), cei cinci semnează un manifest politic difuzat în presa internațională prin care cer respectarea drepturilor omului și atrag în sfârșit atenția comunității internaționale. Bătuți și torturați, condamnați la muncă silnică la Canal, cei cinci recurg la orice mijloace pentru a-și păstra demnitatea: evadare, greva foamei, neacceptarea niciunui compromis, totul pentru a-și dobândi libertatea. Patru dintre ei plătesc cu morți premature și suspecte, iar cel de-al cincilea, protagonistul Radu Negrescu-Suțu, cu amintirile dureroase trăite departe de țară. Film de predat în școală pentru a nu se trece sub tăcere curajul acestor oameni.



Hey! Bro e un doc rusesc teribilist. Urmărindu-i firul vulcanic, am avut impresia că regizorul i-a plătit pe cei doi puști să-și facă de cap. Par provocați în permanență să-și depășească limitele: beau mult, fac scandal, agață fete și se distrează de parcă ar fi sfărșitul lumii (care poate chiar a avut loc deja, așa cum remarcă un personaj). Hey! Bro te face să vrei să dansezi pe străzi și să uiți un pic de rigorile morale ale societății în care trăim.
Immortal de Ksenia Okphapkina a câștigat competiția internațională.
Întocmai ca o specie de meduză care după ce îmbătrânește, devine din nou tânără și tot așa la nesfârșit, societatea rusească dintr-un orășel din Murmansk, la granița cu Norvegia, prin urmașii celor deportați acolo după instalarea bolșevismului își continua viața conform propagandei de stat. Un film bine lucrat și structurat, dezvăluie cum tinerii devin adepții unei ideologii militariste mai mult decât periculoasă. Și tot așa!



Ziua 2 
Fata de aur
Probabil vă amintiți nedreptatea care i s-a făcut Andreei Răducan la Olimpiada de la Sidney, atunci când de la un banal Nurofen i s-au retras titlul și medalia olimpică. Relația cu tatăl ei, relațiile nepotrivite dintre antrenori (printre ei, celebrii Octavian Belu și Mariana Bitang) și sportivele pe care le antrenau, relația cu Simona Amânar (căreia i-a revenit apoi medalia de aur), precum și lupta protagonistei pentru a-și redobândi medalia (cu sprijinul lui Ion Țiriac și a Nadiei Comăneci) sunt subiecte emoționante care ar merita o dezbatere mai pe larg.
Un copil și numai unul (One child nation) dezvăluie cu amănunte viscerale politica statului chinez de a controla natalitatea timp de 35 de ani. Sunt drame de familie încă nerezolvate și subiecte tabu pentru multe dintre acestea, iar încercările de a săpa în acest “gunoi” al istoriei recente de către două dintre protagonistele filmului, par insuficiente pentru a acoperi zecile de mii de cazuri de copii abandonați, omorâți sau răpiți pentru a fi dați spre adopție internațională. Politica actuală a Chinei, “2 copii sunt suficiențí” pare să nu repare mai deloc istoria, ci doar să devină un nou izvor de discuții și investigații în anii următori.
(corespondență de Răzvan Băloi)


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.