luni, 24 ianuarie 2011

Primer (2004)

Pe adresa "redactiei" ne-a sosit un nou guest post de la Nicu Mihali, care ne loveste la sentiment cand afirma ca "orice blog despre cinema, oricat de savant ar fi continutul lui, este in ultima instanta o suma de recomandari". Zi-le, Nicu!


"Anybody who claims [to] fully understand what's going on in Primer after seeing it just once is either a savant or a liar." (Mike D'Angelo, Esquire Magazine)

Doar cei care se simt provocaţi de fraza de mai sus ar trebui să vizioneze Primer. Nu e un film care să placă oricui. Spectatorilor comozi le recomand să-l evite. E, mai degrabă, un veritabil test de anduranţă, o încrengătură de idei şi imagini pe care doar o minte clară, precisă, angajată şi determinată ar putea să le ordoneze. Un complicat puzzle făcut doar de amorul artei. Recunosc, fără să mă simt ruşinat, că la prima vizionare nu am înţeles absolut nimic.

Cu toate acestea nu poţi să nu remarci artisticitatea peliculei, lucru care te îndeamnă să-i acorzi o a doua şansă. La mine a doua vizionare a venit la pachet cu revelaţia, aş putea spune. Un aport consistent la aceasta a avut pagina Wikipedia dedicată filmului care conţine cel mai complet plot-summary găsit pe net.

Dacă discursul (artistic, în cazul de faţă) devine comprehensibil brusc (şi inevitabil) te izbeşte esteticitatea lui. Adică: dacă înţelegi CE spune filmul te încântă mai mult CUM spune. Nu mai eşti distras. Şi astfel, problema operei generatoare de complexe şi frustrări dintre cele mai felurite este oarecum rezolvată (în perfect sincron cu bizara ei construcţie). (Ori, poate, aceasta e consolarea spectatorului frustrat). Dar lucrul acesta este deja ştiut: câte filme pe care nu le-aţi înţeles v-au plăcut? Mie niciunul.

Pelicula a fost ideea unui fost inginer, actualmente matematician (şi iată scenarist, regizor, compozitor de muzică de film - un mare puls aici, monteur, etc.) pe nume Shane Carruth. Tot ce nu a putut pune în practică în laborator a (trans)pus pe peliculă. Limbajul e cel al savanţilor din domeniul ştiinţelor exacte (reale, se spune, în opoziţie cu ştiinţele umane - adică tot ce-i real nu-i uman şi tot ce-i uman nu-i real?) şi nu se face nicio concesie/rabat de dragul nostru, de dragul spectatorilor de rând.

Filmul a fost făcut cu doar 7000 de dolari şi în mod logic efectele speciale se văd doar cu ochiul minţii iar spectaculozitatea lor este condiţionată de puterea de imaginaţie a fiecărui spectator. Rezultatul este un science-fiction care jonglează doar cu idei, însă nu întru-totul original. Science-fiction-uri de idei s-au mai văzut. Un singur exemplu doar: The Man from Earth (2007), regia: Richard Schenkman (despre care o să vorbim altă dată).

La întrebarea firească de ce am ales atunci să recomand acest film pot să vă răspund aşa: cu puţin efort se reuşeşte decriptarea universului creat de Shane Carruth. Iar făcând acest lucru vă asigur că o să găsiţi filmul extrem de ofertant şi cu siguranţă o să-l consideraţi cel mai credibil science-fiction făcut vreodată. Nu o să găsiţi nico urmă de superficialitate, de manufacturism facil. Nimic nu-i forţat. Regizorul nu bâjbâie deloc. Şi e, oarecum, normal pentru că lucrează cu elementele gândite (inspirate, visate) de el iar prin felul cum le organizează îţi lasă impresia că ştie ce face, îţi lasă impresia că e specialist. Iar ca să facem o comparaţie care frizează ridicolul vă întreb: l-aţi văzut bâjbâind pe Lynch?

Probabil acesta e norocul regizorilor care îşi sunt suficienţi lor, care lucrează, fără a se abate nici măcar o singură dată, doar cu invarianţii lumii create de ei (vezi Lynch, Jarmusch, Tati, etc) . E drept că ermetismul care decurge de aici le ecranează accederea la Marele Public. Devin, astfel, autori de nişă, dar postura de autori cult le vine ca o mănuşă şi şi-o asumă. Oare ei chiar au nevoie de Marele Public? Exceptie face, probabil, Lynch, David Lynch. Dar, ca să revin, lui Shane Carruth nu-i dau prea mult credit pentru că se află la primul contact cu filmul. Aceasta e, ştiu, doar o costatare pur raţional-empirică (filmul în sine mă contrazice) şi care e la fel de funcţională ca un nod în papură. Dar dacă te laşi purtat de film obţii satisfacţii garantate, ba poate chiar noduri în gât.

Dacă am lasat impresia că am înţeles, din acest film, mai mult decât am înţeles e doar o impresie. Peste 50% din el mi-a rămas ascuns pentru simplul motiv că-i abscons.

P.S: recomandare bonus – dacă o să vă încânte acest film încercaţi şi Pontypool (2008), regia: Bruce McDonald. Imaginaţi-vă: un horror apocaliptic low budget în care Cuvântul (hai să zicem Logosul) devine cel mai de temut duşman al omului (a se înţelege Omenirii). Neaparat de citit printre rânduri.

(Nicu "Badea" Mihali)

2 comentarii:

  1. Tot din categoria aceasta, incercati si Los Cronocrimenes.

    RăspundețiȘtergere
  2. De Pontypool nu auzisem. Aduce cu ceva dintr-un episod din Twilight Zone (din ce citesc aici). Suna interesant, thx for the tip

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.