vineri, 8 octombrie 2010

Bunuel e (inca) bun

Apropierea aniversarii a doi ani de blog e pretextul perfect sa incepem o noua serie: 2 in 1. Primul articol este dedicat regizorului Luis Bunuel, un nume pe care l-am neglijat in mod nejustificat pana acum.

Am vazut recent doua din filmele sale inrudite ca tema (greutatea de a recunoaste calea credintei adevarate si de a o urma, indiferent de consecinte), ambele filmate in Mexic, unde se autoexilase din cauza regimului fascist din Spania natala.

1. Simon del desierto (1965). Povestea unui pustnic (Claudio Brook) care vietuieste in rugaciune pe un stalp in mijlocul desertului. Dupa 6 ani, 6 luni si 6 zile coboara doar pentru a se instala...pe alt stalp. Mananca doar ca sa nu moara. Simon e orgolios in sacrificiul sau, dar il salveaza inocenta (pana la un punct). Nu accepta "preotia" - se considera nedemn pentru asemenea distinctie. Tot ce vrea Simon Stalpnicul e sa-si duca singur razboiul cu "vrasmasul". Un razboi teribil. Cu cat e mai mare indarjirea ascetului in rugaciune, cu atat cresc eforturile lui Satan (irezistibila Silvia Pinal) de a-l ispiti.

Bunuel intelege miza acestei inclestari si in acelasi timp se amuza pe seama ei. Ca atunci cand Simon vindeca miraculos un ciung, iar primul gest pe care norocosul il face cu mana cea noua e sa-si plesneasca baiatul. "Hai sa vedem pe cine mai binecuvantez eu azi" zice Simon in zilele cand e binedispus, gata sa blagosloveasca chiar si o capra, dar nu-i arunca un cuvant bun mamei "invizibile" care si-a asternut restul vietii la picioarele fiului. In zilele cand e prost dispus se autoflageleaza: "de azi voi sta numai intr-un picior". Maximul de haz si de ironii la adresa bisericii e atins in scena cu preotul locuit de demoni. Schimbul de blasfemii si "contra-blasfemii" dintre posedat si ceilalti "frati" e antologic. Chiar daca aparent ridiculizeaza ritualurile bisericesti, Bunuel nu face un deserviciu credintei. Din contra. Eu insa as face un deserviciu filmului daca v-as dezvalui finalul bulversant (de actual). O parabola simpatica de 45 de minute.

2. Lungmetraj de durata normala, Nazarin (1959) are in centru un alt campion al credintei. Parintele Nazario (Francisco Rabal) este un preot cu vocatia martiriului, fara sa faca atata caz din asta (cum face Simon). Bunatatea lui este exceptionala (nimic exceptional in faptul ca lumea profita de ea). E un yesmen convins care nu poate refuza cererea aproapelui. Isi da literalmente camasa de pe el. Nazarin traieste in spiritul crestinismului si prin asta intra in contradictie cu regulile bisericii, devenind un soi de proscris. La fel ca Isus.

Paralele cu viata lui Hristos sunt evidente. Nazario face slujbe fara sa primeasca bani, ajuta o prostituata, ia pozitie fata de nedreptatile din jur, ajuta leprosii, este chemat la capataiul unui copil muribund, urmat de doua femei (Rita Macedo si Marga Lopez/Maria Magdalena?), arestat intr-o gradina (Ghetsimani?) si aruncat in inchisoare. Aici este agresat si umilit de un coleg de celula (talharul cel rau) si este protejat de altul (talharul cel bun).

Ce face aici Bunuel e mai mult decat plasarea pildelor hristice in timpuri (oarecum) moderne. E plasarea unei intrebari cruciale: daca Isus ar trai astazi l-am recunoaste mai usor sau l-am prigoni /si rastigni la fel ca acum doua milenii? Este unul din motivele pentru care Bunuel a primit laude chiar si de la Papa, in ciuda ateismului declarat al autorului si a meciurilor sale neintrerupte cu Biserica Catolica. Probabil una din putinele ocazii cand Vaticanul a cazut de acord cu Cannes-ul (a castigat premiul international). Da-i o sansa lui Nazarin, macar pentru curiozitatea de a vedea cine a luat premiu la Cannes cu fix 50 de ani inainte de Un Prophete.

2 comentarii:

  1. daca tot ai pus pe acelasi fir istorico-ombilical nazarinul cu magnificul profet atunci tre' sa ma uit neaparat :D

    RăspundețiȘtergere
  2. @Adina: e mai putin istoric cat ombilical, dar merita amandoua efortul :)

    RăspundețiȘtergere