Marele Ecran: Filme cu sîrbi

marți, 14 aprilie 2009

Filme cu sîrbi

Pe vremea cînd abia ştiam să citesc subtitrarea la televizorul Diamant, sîrbii erau un fel de americani. De la ei veneau cuvintele cele mai dulci ale copilăriei: Cipiripi, Eurocrem. De la sîrbi veneau filmele. La noi acasă ajungea, în mare secret, o fiţuică ilegală. Era programul zilei de la Beograd 1 sau Novi Sad, dactilografiat, multiplicat la xerox şi răspîndit între prieteni. Primul film văzut „la sîrbi” a fost Cei trei muşchetari (1973, USA). N-am priceput mai nimic, dar simţeam plăcerea fructului interzis. După douăzeci de ani, ajung în sfîrşit la Belgrad. Conform avertizărilor-clişeu, trebuia să văd un oraş mutilat de bombe, cu maşini nemţeşti din anii ’80, aduse pe vremea lui „druje” Tito (acum adulat ca cheghevara). În schimb, am văzut un oraş cosmopolit, cu un aer industrial dar prietenos. Am trăit şi senzaţia plăcută de întoarcere în timp, datorită magazinelor meşteşugăreşti. La tot pasul găseşti pălărieri, pantofari, croitori. Ba am văzut şi doi lustragii care-şi ademeneau muşterii în plină stradă.

Ca la noi, nu se respectă regulile de circulaţie. Belgrădenii sunt nervoşi, dar mai politicoşi ca miticii şi, în plus, vorbesc engleza. Berea e bună (de pleşcăviţă nu mai vorbesc). Lucrurile costă cam ca la noi, dacă nu mai ieftin. Chiar în week-endul în care am ajuns în capitala Serbiei se desfăşurau două festivale de documentare şi scurtmetraje. La cinema Fuckwood (sic!) rula Fantoma din Beograd (Jovan Todorovic, 2008). Viaţa de noapte e fermecătoare. La 3 dimineaţa e forfotă ca ziua-n amiaza mare. Uros, un tînăr de 30 de ani, mi-a explicat că asta li se trage de la bombardamente. Prima zi a fost insuportabilă. După care au început să petreacă non-stop ca să uite. Viaţa devine mai intensă cînd e pusă sub semnul întrebării. Sîrbul mi-a mărturtisit că ţin cu noi la fotbal cînd nu jucăm împotriva naţionalei lor, chiar dacă acum avem o echipă praf. Am înţeles că ne-au iertat pentru faza cu NATO. Că doar –zicea Uros- suntem singurele popoare din zonă care nu s-au luat la omor. Şi asta nu-i puţin lucru, în condiţiile în care moldovenii, valahii şi ardelenii s-au mai războit între ei în perioada medievală. Filmul ăsta cu Beograd aş vrea să-l revăd curînd. Mai ales că e aici, la doi paşi.

Fapt divers. La sîrbi m-am dus pentru un concurs de biliard. Între participanţi s-a numărut şi Augustin Viziru, fratele cîntăreţului şi figură cunoscută între admiratoarele de telenovele. Armando/Augustin se pregătea intensiv pentru o nouă producţie AcasăTV. Vă întrebaţi cum se pregătea? Avea de slăbit 12 kile într-o lună. În două săptămîni slăbise 6 kile, deci era în grafic. Pentru rolul anterior a trebuit să se îngraşe: „Cine-a văzut ţigan fără burtă?” zice Augustin. Grea meserie. Mai am o ştire pentru eventualele admiratoare ale lui Armando, rătăcite aici. Augustin Viziru n-a cîştigat turneul de la Belgrad aşa cum titrau mai multe fiţuici de largă răspîndire. S-a calificat în primii 32 de jucători. Dar asta n-ar fi ştire de prima pagină, nu?