marți, 21 aprilie 2009

D-l şi d-na Smith la teatru

Mai nou, mi-e foarte lene să merg la teatru. M-a corupt cinematograful să primesc totul de-a gata. Teatrul mă obligă la efort. La un exerciţiu de credinţă (trebuie să cred în acei actori) şi un exerciţiu de imaginaţie (trebuie să completez spaţiile goale). Mi-e tot mai lene să văd teatru. La Cîntăreaţa Cheală (Teatrul German) m-am simţit însă în largul meu. Scaunele sunt dispuse ca la cinema, etajat. Traducerea se face prin supratitrare (deasupra scenei, nu la căşti). Decorul şi muzica the fifties evocă o atmosferă stranie, gen Twin Peaks. Cînd autor e „clovnul metafizic”, Eugène Ionesco, te gîndeşti instant la chestii grele. Alienare. Absurd. Anti-piesă. Contrar aşteptărilor, montarea regizorului Alexandru Dabija are un fir epic uşor de urmărit. Un cuplu în vizită la alt cuplu (burghez). Toţi cei şase actori merită aplauze, cu cîteva ovaţii în plus pentru limbajul corporal complex al doamnei Smith (Ioana Iacob) şi al Căpitanului de pompieri (Boris Gaza). Cîntăreaţa cheală nu denunţă lipsa de comunicare. Denunţă comunicarea defectuoasă, ipocrizia şi egoismul din relaţii. Păcăleala noastră cea de toate zilele. Gesturile mecanice şi umorul lor. Am recunoscut personaje din categoria AICI NU LOCUIEŞTE NIMENI. Spectacolul trist al omului-vid. Să zic şi eu un clişeu: textul lui Ionesco este mai actual acum, decît în urmă cu 60 de ani, cînd l-a scris. Piesa s-a derulat rapid, ca un film plăcut. Dacă nu mă crezi, trebuia să-i fi văzut pe cei doi copii (de 10-12 ani) din faţa mea care au rîs copios.

Apare în numărul 150 din 24 FUN

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.