joi, 29 ianuarie 2009
Inter/view: Luminiţa de la capătul filmului
Tragedia românului plimbat pe holurile spitalului până a murit, reconfirmă povestea din filmul Moartea Domnului Lăzărescu (2005), regizat de Cristi Puiu şi scris împreună cu Răzvan Rădulescu. Asemănarea e observată într-o declaraţie pentru Front News şi de Raed Arafat, subsecretar de stat în Ministerul Sănătăţii: "Este o repetare a filmului Moartea domnului Lăzarescu. Este o situatie total inumană ca un pacient sa fie plimbat prin secţiile spitalului şi să fie refuzat că nu are asigurare medicală. Partea de asigurare se rezolvă dupa ce bolnavul primeşte îngrijiri". (bine, faza cu asigurarea o ştiam din Sicko -în care Michael Moore desfinţează sistemul medical american- şi nu mă aşteptam s-o regăsesc aşa devreme şi la noi).
Mie mi-a amintit de interviul pe care i l-am luat protagonistei Luminiţa Gheorghiu (asistenta Mioara), în holul cinematografului Timiş, la premiera din septembrie 2005. Pînă atunci o mai văzusem în Moromeţii şi în Marfa şi Banii, de acelaşi Cristi Puiu. Doamna Gheorghiu avea emoţii în legătură cu primirea filmului la Timişoara. S-a liniştit când a văzut sala plină. Mini-interviul este publicat în premieră pe acest blog. Între timp a murit şi domnul Lăzărescu, adică actorul Ion Fiscuteanu.Rep: Ce înseamnă acest rol pentru cariera dumneavoastră de până acum?
Primul rol principal, ţinând cont de lungimea lui. Sunt la a doua colaborare cu Cristi Puiu şi cred că avem pe nevorbite acelaşi fel de a lucra, de a privi camera. În clipa în care am citit scenariul mi-am zis: stai atât de mult în faţa camerei, cum vei rezolva momentele în care asistenta Mioara nu are nimic de spus, dar are tot timpul ceva de gândit?
Rep: Ce deficienţe umane ale românilor scoate la iveală acest film?
E vorba de lipsa de comunicare, care are loc la Bucureşti, în Congo, oriunde pe suprafaţa pământului. Trăim în viteză. Greu avem răbdare şi timp să ascultăm durerea celui de lângă noi. Vedem un om căzut pe stradă, zicem: “Vai săracul!”. Dar de la “Vai săracul” şi până la a-i da o mână de ajutor e drum lung.
Rep: Afişul filmului conţine un cadru cu toţi actorii veseli şi un domn Lăzărescu bine-mersi. Ca să nu se sperie lumea că ar fi un film serios?
Nu cred că ar fi fost indicat un afiş dramatic. Filmul e o felie de viaţă. Cât este de râs, tot atâta e şi de plâns. Aici se face o înmormântare, alături o nuntă, un botez. Ca în viaţă.
Rep: Ce sentimente vă trezeşte venirea la Timişoara?
Timişoara e în admiraţia ţării întregi. Personal, am o afecţiune specială. În anul IV de facultate, am avut spectacol cu “Neînţelegerea” lui Camus. La ora 15, sala Teatrului era plină. Doamnele erau de o eleganţă… Aveau blăniţă în jurul gâtului şi mănuşi trei-sferturi. Din 1972 şi până azi sunt impresionată de respectul publicului pentru el, pentru teatru şi pentru proaspeţi mucoşi actori. Bravo Timişoara!
Luminita Gheorghiu la TIFF 04, la premiera filmului A fost sau n-a fost, de la cinema Republica, Cluj
Lucian Mircu
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Ole, ole! Au trecut deja 3 ½ ani de cand ne stim, nea Lucica? Parca mai ieri dezbateam, dupa terminarea filmului, conotatiile dantesti si/sau hristice ale numelui din titlu...
RăspundețiȘtergereCum am zis: IMAGINATION & JOY pentru Marele Ecran deschis pe blogosfera de U2. Si, poate, inca ceva: sa vizitati, din cand in cand (macar) si magazinele de antichitati, nu doar cele cool si de ultima generatie. Ca merita. ;)
Deci n-ai uitat, draga Mariane, ca ne-am cunoscut "din cauza" domnilor Puiu si Lazarescu. Ce dovada mai clara ca ne plac magazinele de antichitati si ca le vizitam, decat ca v-am trecut in blogroll? Daca imi permiti acest orgoliu, imi pare ca piesele din colectia ta completeaza gadgeturile noastre "de ultima generatie". Sa nu ne lasi sa uitam de unde am plecat. Multumesc de sustinere.
RăspundețiȘtergere