Se afișează postările cu eticheta Docudrama. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Docudrama. Afișați toate postările
luni, 18 aprilie 2016
Trebuie să vorbim (și noi) despre Taxi!
După Offside, regimul iranian i-a interzis lui Jafar Panahi să mai facă film timp de 20 de ani, sub amenințarea cu închisoarea. Așa că Taxi, al treilea (deja) film clandestin al iranianului Jafar Panahi este un act de rebeliune în sine. N-a mai fost nevoie deci de o rebeliune explicită, deși ridică pumnul în aer în câteva scene și, câteodată, chiar un deget mijlociu spre regim.
Fan-fact: primul film făcut de Panahi în ciuda interdicției, This is not a film (2011), a ajuns la Cannes pe un stick vârât într-un tort.
"Un film este distribuibil dacă respectă următoarele reguli: purtarea vălului islamic, fără contact între bărbat și femeie, cravată poartă doar personajele negative și se evită realismul sordid". Acestea sunt regulile pe care copiii le învață la școală la ora de cinema (!) și sunt enumerate în Taxi chiar de nepoata cineastului, o fătucă guralivă, de o naturalețe incredibilă, ulterior protagonista unui moment de realism sordid dar și a unei întâlniri cu un personaj cu cravată.
Dincolo de momentele subversive și răfuiala în subtext cu regimul, tonul e foarte detașat, luminos, (aproape) comic. Filmul (o docu-ficțiune autoreferențială) e vioi ținând cont că cele 80 de minute se petrec într-un taxi. Asta datorită personajelor foarte colorate din Teheran care se perindă în mașina la al cărei volan stă chiar regizorul. De la un pitic care vinde dvd-uri de contrabandă cu ultimul Woody Allen sau filme cu zombie până la avocatul pentru drepturile omului care ne face cu ochiul și ne oferă un trandafir "pentru că pe oamenii din cinema te poți baza".
Oamenii din cinema i-au dat lui Panahi Ursul de Aur în anul cu Aferim-ul lui Jude. Probabil că premiul a avut și o puternică încărcătură politică (în mod ironic, regimul iranian a dat o declarație de apreciere a premiului obținut la Berlin), dar Taxi este în primul rând o scrisoare de dragoste către Teheran, Iran și cinema. Cinema-ul care te ajută să-ți păstrezi mințile (și vocația) atunci când lumea din jurul tău pare că a înnebunit.
E probabil prima oară în viața mea când un drum cu taxiul a fost o călătorie de plăcere de la un capăt la altul.
sâmbătă, 11 aprilie 2015
Fiori. Fete. Băieți. Filme. Culte.
Există filme-cult. Și filme despre culte. Din ultimele, am
văzut recent două.
Acum 75 de milioane de ani, Xenu, dictatorul “Confederației
Galactice” a adus miliarde de suflete (thetani) pe Terra, i-a dosit în
vulcani și a detonat bombe cu hidrogen deasupra lor. De atunci, thetanii se reîncarnează de fiecare dată cînd se naște un om.
Povestea asta
secretă stă în centrul scientologiei, religie creată în 1952 de Ron Hubbard, un
prodigios scriitor de SF. O afli însă de-abia după ce ai plătit deja cîteva mii sau zeci de mii de dolari. Biserica Scientologică funcționează ca un Amway spiritual, avantajos
pentru cei aflați în vîrful piramidei. Pe scurt, o escrocherie religioasă bine
elaborată. O afacere de miliarde de dolari.
Printre membri: Tom Cruise, John Travolta, Paul Haggis (regizorul
Crash) etc. Dinăuntru, vezi mai greu ridicolul “audierilor”, a E-meter-elor și a treptelor de
inițiere. Din afară, pare greu de crezut că o mulțime de tipi inteligenți i-au
căzut pradă. Going Clear
(Scientologia și Închisoarea Credinței), documentarul lui Alex Gibney, dezvăluie
mecanismele de manipulare și fraudă pe care se bazează acest cult, prin
mărturii complete ale foștilor membri de rang înalt.
Filmul pune însă sub semnul întrebării întreg sistemul
american. Cum e posibil ca o religie pseudo-științifică să aibă venituri de
miliarde, să fie mai puternică decît celebrul IRS (ANAF-ul lor), să dezbine familii (frate de frate, mamă de copii) și chiar să țină prizonieri? Congresele lor monumentale aduc cu adunările
naziste, miros a mulți bani, a marketing futuristic și a distopie periculoasă.
Ceea ce pornise aparent ca o mișcare spirituală bazată pe știință, tehnologie și ceva spiritualitate orientală, începe să arate tot mai mult asemeni minții bolnave și paranoice a fondatorului Hubbard. La capătul de sus al piramidei Ponzi pe care a creat-o, stă el, Căpitanul, "master puppeteer" și mare fraudor (a preferat să trăiască ultimii ani din viață pe vapor pentru a eluda legile și Fiscul american).
După această scufundare în adîncurile întunecate ale minții lui RLH, am înțeles mai bine personajul creat de Phillip Seymour Hoffman în The Master (P.T. Anderson), inspirat evident din istoria bizară a liderului scientologic.
Pe partea monden-tabloidă aflăm și cum a dirijat Biserica Scientologică viața intimă a cuplului Cruise-Kidman sau cum a influențat cariera tînărului John Travolta. Plus că discursurile publice ale lui Cruise și fotografiile făcute împreună cu actualul lider, David Miscavige, (din care înțelegem că unul îl imită pe celălalt) sunt priceless. Ceea ce mi-a amintit de rolul din Magnolia al lui Cruise (în care joacă rol de self-help guru; sau pe el însuși; sau pe Miscavige?). Coincidență, alt film de P.T.A.
Cruise, Travolta ș.a. erau asset-uri pentru Biserică. Era evident că le-au folosit celebritatea ca să-și crească influența și baza de adepți. Ce nu era așa de evident: arsenalul de tactici folosite pentru a nu-i pierde, lipsa totală de scrupule în utilizarea secretelor. Conform dictonului: tot ce știm vom folosi împotriva ta.
Going Clear nu are o valoare cinematografică deosebită. Importanța sa vine din mărturiile convertiților (aka "deconectați" aka "Potential Trouble Source") care nasc fiori reci. Și poate niște întrebări...
Tot despre un cult
misterios nou, tot cu trepte de inițiere și ezoterism este și lucrătura indie Faults
(2014, Riley Stearns). Aș putea să vă zic de cît de meseriaș joacă semi-necunoscuții Leland Orser și Mary Winstead (soția regizorului și producătoarea filmului), cît de apăsătoare e tensiunea unui film care aparent e o comedie neagră, cît de mult face regizorul avînd la dispoziție doar actorii (cine "deprogramează" pe cine?) și decorurile unei camere ieftine de hotel. Dar vă spun doar două cuvinte prin care colegul waka_x a însumat esența filmului: "jiu-jitsu mental". Care poate lovi adînc.
Ambele filmele merită
văzute, mai ales în această perioadă încărcată spiritual.
luni, 8 decembrie 2014
Documentare demne de vazut (V)
Si, pentru ca se apropie vremea aceea din an cand tragem linie si adunam cele vazute si cele nevazute de peste an, incepem cu articolul deja traditional care indexeaza documentarele cele mai interesante vazute de subsemnatul in ultimele 12 luni. Nu va sfiiti sa le incercati. Aveti 15 bucati, pe sectiuni ca de obicei. A se consuma cu moderatie, unele pot cauza supradoza.
Lumea, asa cum n-o stim
The Wildest Dream (2010) e un spectaculos documentar montan care readuce in atentie prima ascensiune (documentata) pe Everest, incheiata tragic in 1924 cu disparitia lui George Mallory si a partenerului sau de catarat, Andrew Irvine. Vazuti ultima oara la 250 de metri de varf cei doi au ramas vreme de 75 de ani subiectul unor speculatii. In 1999 o expeditie de cautare a descoperit ramasitele lui Mallory la altitudinea de 8157m iar documentarul de fata impleteste povestea temerarului alpinist care a inspirat generatii intragi de cataratori cu cea a lui Conrad Anker, cel care i-a descoperit locul de veci. Un film emotionant si vizual impresionant, narat de Liam Neeson, care reuseste sa-l faca cunoscut pe cutezatorul britanic atat prin descrierile celor care i-au calcat pe urme, a biografilor sai cat si prin corespondenta tinuta cu sotia Ruth (vocile apartin lui Ralph Fiennes si Natashei Richardson). Totodata documentarul reface traseul ultimei expeditii punctand in special conditiile in care s-a facut in 1924 si precaritatea echipamentului de acum un secol incercand sa raspunda intrebarii daca Mallory a atins sau nu varful.
Chasing Ice (2012) e cea mai recenta arma a activistilor de mediu in lupta lor cu contestatarii incalzirii globale si documentarul cu cele mai spectaculoase imagini vazut in 2013. Renumitul fotograf James Balog, initial sceptic si el in privinta schimbarilor de mediu, s-a angajat intr-o initiative ce presupunea fotografierea time-lapse a ghetarilor arctici pe o durata de aproape 4 ani pentru a lua act asupra transformarilor suferite. Rezultatul da frisoane si e mai mult decat lamuritor. Mai extraordinar decat dovezile incontestabile recuperate este insa efortul echipei de a ajunge in locuri greu accesibile si de a dezvolta o metoda fiabila de a captura aceste schimbari un timp indelungat si fara supraveghere.
The Square (2013), documentar multipremiat si nominalizat la Oscar, trece in revista evenimentele din februarie 2011 petrecute in Piata Tahrir si asa numita revolutie din Egipt care a dus la inlaturarea presedintelui-dictator Mubarak. Un film observational, din miezul intamplarilor si de la nivelul strazii, care surprinde nasterea idealurilor democratice si confiscarea lor imediata de noua putere instalata. Succesiunea de revolutii si contrarevolutii care au zguduit Cairo in acel an produc ecouri neplacut de familiare.
The Fog of War (2003) e o oprire obligatorie pentru cei pasionati de istorie si de razboaiele secolului XX. Protagonistul documentarului lui Errol Morris este Robert S. McNamara, echivalentul american al ministrului apararii in perioada ‘61-’68, administratie marcata de asasinarea lui Kennedy, criza cubaneza si inceputul razboiului din Vietnam. Filmul se remarca prin observatiile extrem de interesante asupra razboiului modern si a dificultatii luarii unor decizii critice in vreme de conflict. Docul lui Morris e structurat sub forma a 11 lectii care pot fi invatate urmarind viata lui McNamara. La liber pe tub. De vazut la pachet cu sequel-ul neoficial al lui Morris The Unknown Known (2013) despre viata si activitatea vicleanului Donald Rumsfeld, secretar al apararii in administratia Bush si arhitectul razboiului din Irak. In comparatie cu McNamara, care e deschis si gata sa-si asume esecurile politice, Rumsfeld e mult mai opac si mai camuflat.
The Human Scale (2012) e un documentar artistic-stiintific care porneste de la premisa ca 50% din populatie traieste in urban (cifra care va creste in viitor) astfel incat se impune luarea in considerare a felului in care arhitectura influenteaza stilul de viata al indivizilor. De la discutii cu arhitecti si responsabili in planificare urbana pana la studii de caz asupra catorva orase din lume care au trecut prin transformari importante in ultimii 20-25 de ani (New York, Copenhaga, Chongqing, Melbourne) documentarul lui Andreas Dalsgaard militeaza pentru nevoia de aplicare a “scarii umane” in planificarea mega-oraselor viitorului: infrastructura care sa nu sufoce individul ci sa optimizeze deplasarea cu mijloace alternative si nepoluante, spatii de viata sociala cat mai multe si ascultarea nevoilor comunitatii. De vazut la pachet cu Urbanized (2011), un demers similar care ofera opinii pertinente si inca cateva studii de caz (Bogota, Rio de Janeiro).
The Armstrong Lie (2013). Ca un impatimit al ciclismului si urmaritor al Turului Frantei nu puteam rata documentarul lui Alex Gibney despre minciuna “Lance Armstrong”. Fara a dezvalui lucruri incendiare filmul are meritul de a trece in revista episoadele care au marcat caderea lui Armstrong, facand ceva mai multa lumina in cariera sa controversata. Gibney a avut acces la sportiv vreme de patru ani, pornind sa documenteze intoarcerea sa in Turul Frantei dar sfarsind cu un epitaf si o confesiune pentru fostul campion. Fascinanta introspectie in mintea unui om bolnav de cultul personalitatii si cu un ego supradimensionat prins intr-un cerc vicios de minciuni, santaje si manipulari, autorul celei mai elaborate inselatorii sportive realizate pana acum.
Blackfish (2013). Documentarul regizat de Gabriela Cowperthwaite poate fi trecut cu usurinta pe lista celor mai bune thrillere din acest an si numai subiectul autentic si tragediile pe care le evoca ma impiedica sa-l consider “entertaining”. Tema tine de parcurile acvatice si ‘balenele ucigase’ tinute acolo in captivitate si dresate pentru spectacol, filmul scotand in fata cazul Tilikum, orca implicata in moartea a trei persoane angajate la SeaWorld. Realizatorii incearca sa demonstreze culpabilitatea companiei care prin neglijenta si musamalizare au cauzat o serie de decese ce puteau fi prevenite ca si legatura dintre conditiile de captivitate si agresivitatea orcilor.
The Internet’s Own Boy: The Story of Aaron Swartz (2013) reprezinta biografia tanarului programator american Aaron Swartz, creatorul tehnologiei RSS si co-fondator Reditt, devenit ulterior activist pentru libertatea informatiei. Prins intr-un conflict deschis cu justitia americana soldat cu sinuciderea la varsta de 26 de ani Swarz era invinuit ca ar fi descarcat ilegal si publicat un numar impresionant de lucrari stiintifice de pe serverele MIT, cercetari finantate de stat dar care erau comercializate, lucru nedrept in opinia lui Swarz. Desi pagubitii nu facusera plangere impotriva sa, media si justitia s-au coalizat sa-l arate drept un hacker periculos amenintandu-l cu 35 de ani de puscarie, lucru care l-a impins spre un gest extrem. Filmul merita vazut pentru ca reaprinde discutia despre proprietate intelectuala si copyright. Poate fi urmarit aici.
A 7-a arta
Cinema Komunisto (2010). Fanii filmului sarbesc se vor bucura sa vada documentarul lui Mira Turajlic despre o perioada extrem de prolifica a cinemaului yugoslav (1946-1991). Marirea si decaderea hollywood-ului din est, cum era alintata fabrica de filme a lui Tito, ale carui studiouri rivalizau cu cele din vest ne este revelata prin vizite pe fostele platouri acum cazute in ruina, discutiile cu proiectionistul personal al lui Tito si o trecere in revista a amplelor productii de propaganda care spuneau istoria agreata de iubitul conducator. Pana vom avea un documentar al nostru care sa demaste stransa relatie dintre regimul totalitar si cinematografie putem contempla comunismul de pe marele ecran al vecinilor nostri.
Jodorowsky’s Dune (2013) e fara doar si poate unul dintre cele mai interesante documentare vazute in acest an, o examinare detaliata a celui mai ambitios proiect cinematografic care nu s-a concretizat, ecranizarea faimosului roman al lui Frank Herbert, Dune, de catre unul din cei mai provocatori regizori ai anilor ‘70, Alejandro Jodorowsky. Regizorul, acum de 85 de ani, face astfel o excursie pe cararile memoriei si reaprinde focul pasiunilor de acum 40 de ani care-l animasera spre o atat de nebuneasca intreprindere. Beneficiind de suportul grafic al desenelor concept si schitelor produse pentru Dune de artisti fantastici ca H.R. Geiger, Chris Foss si Jean Giraud (Moebius), Jodo ne provoaca sa ne imaginam cat de uimitor ar fi fost filmul sau ce-i avea in distributie atat pe Orson Welles cat si pe Salvador Dali(!), pe Mick Jagger si David Carradine. Menit sa ofere halucinatii LSD fara LSD, Dune a ramas captiv in pre-productie datorita lipsei de finantare insa mostenirea creativa a celor implicati se poate depista in cateva din marile filme SF aparute ulterior.
Liv & Ingmar (2013) e tot un documentar biografic, insa unul care aduce in atentie doua nume grele ale cinemaului scandinav, Liv Ulmann si Ingmar Bergman, si cei 42 de ani de iubire si apreciere dintre ei. O patrundere neasteptata in intimitatea familiala si relatia profesionala a celor doi, spuse din punctul de vedere al ei (divortata si mama), cu aplecari asupra filmelor realizate impreuna (12 la numar) si asupra intregului spectru de emotii extreme pe care le-au trait cei doi de-a lungul timpului.
Imaginary Witness: Hollywood and the Holocaust (2004) e o trecere in revista a modului in care realizatorii de film (preponderent americani) si cultura populara au portretizat Holocaustul si nazismul in ultimii 60 de ani. E un documentar pentru cei interesanti de istoria filmului in care descoperi cine, cum si de ce au aratat intr-un fel sau altul acest episod dureros observand totodata impactul pe care il poate avea cinemaul in schimbarea opiniei publice. Filmul este narat de Gene Hackman si se poate viziona integral aici.
Biografii
Salinger (2013), cea mai recenta biografie a scriitorului J.D. Salinger poate fi o buna ocazie pentru cineva de a se familiariza rapid cu viata si opera unuia dintre marii autori ai secolului XX. Insistand asupra perioadei de izolare si a experientei de pe front filmul dezvaluie o serie de fotografii de arhiva in care-l descoperim luand cu asalt plajele din Normandia cu primele capitole “De veghe in lanul de secara” in buzunar, supravietuind carnagiului de la Bulge si ramanand marcat de ororilor de la Dachau. Autorii fac mare caz de retragerea sa din viata publica, de nevoia de intimitate, speculand asupra vietii sale amoroase si dezvaluind in final faptul ca in seiful personal al lui Salinger asteapta sa fie publicate 5 manuscrise (incepand cu 2015).
Supermensch: The Legend of Shep Gordon (2013) e tot un documentar biografic al carui protagonist e o legenda in toata regula, dar una despre care acum aud pentru prima oara. Unul dintre cei mai notorii impresari americani, responsabil pentru succesul de scena al unora ca Alice Cooper, Blondie sau Luther Vandross, a fondat si prima companie de film independent din State (care a produs The Duellists, debutul lui Ridley Scott). Inainte de astea insa a avut parte de o serie de coincidente stranii care l-au bagat in acelasi cerc “vicios” cu Janis Joplin si Jimi Hendrix si l-au orientat spre showbiz. O viata extraordinara (desi pesemne cosmetizata de regizorul-prieten Mike Myers) despre care depun marturie si cateva vedete de la Hollywood intre care Michael Douglas si Sly Stallone. Un documentar mai plin de umor decat multe filme de comedie.
20.000 Days on Earth (2014) e atat un film artistic cat si un exemplu de documentar biografic care vorbeste nu doar despre cel aflat in obiectivul camerei ci, mai ales, despre procesul sau de creatie, implicand in acest sens mijloace artistice dintre cele mai diverse. Nu trebuie sa fii fan Nick Cave ca sa apreciezi 20.000 Days on Earth drept ceea ce se vrea a fi: o examinare inovativa a statutului de vedeta, a posturii de artist, de creator, a pretului talentului si a mostenirii lasate in urma. Pe de o parte il urmarim pe Cave intr-o fictiva a 20.000-a zi a sa pe Pamant, cu “dezarhivarea” copilariei, a anilor de debut, iar pe de alta parte luam act de fazele procesului sau creativ, de la compunerea textului la inregistrarea in studio. La fel de inedite sunt aparitiile din neant ale unor figuri prietene si familiare (Ray Winstone, Kylie Minogue) care-i ofera suport conversational pentru unele marturisiri personale.
Documentare musai de (re)vazut (I), (II), (III) si (IV).
joi, 11 septembrie 2014
Portretul Luptătorului...la Plai
Ziceam acum trei ani că filmul acesta mi-a schimbat viața.
Din cauza lui am călătorit sute de kilometri pe urmele ultimilor partizani în viață.
Și am renunțat la (o parte din) prejudecățile despre români.
Pentru că nu îmi fac iluzii că vei citi pînă la capăt cronica mea sau acest interviu fluviu, doar voi enumera distribuția:
Constantin Diță ( Ogoranu sau Moșu, îl știți din Las Fierbinți și Principii de Viață)
Bogdan Dumitrache (Leu, îl știți din Metabolism și Poziția Copilului)
Alexandru Potocean (Porîmbu, îl știți din 432, Bora Bora, The Way Back)
Teodor Corban (îl știți din A fost sau n-a fost?)
Răzvan Vasilescu (securistu', îl știți din Marfa și Banii și California Dreamin')
Mihai Constantin (îl știți din Liceenii)
Mimi Brănescu (îl știți din Marți după Crăciun ș.a.)
Dorian Boguță (mai nou și regizor)
Paul Ipate (îl știți din Maximia)
Cătălin Babliuc (îl știți din scheciurile Sector 7)
Mihai Bendeac (îl știți)
Dan Bordeianu
Cosmin Natanticu
Ionuț Caras
și
Munții Făgărași
Da, muntele apare mult în Portretul Luptătorului la Tinerețe (inevitabil, fiind vorba de rezistența din munții Făgăraș). S-a filmat chiar pe crestele Făgărașilor, ceea ce nu a fost chiar o plimbare în parc. Regizorul Constantin (Tică) Popescu Jr. îmi spunea în interviul din 2011 că "a fost un film destul de fizic. Actorii au tras de ei mult. Diță s-a resimțit după filmări".
Filmau pe munte de la 7-8 dimineața și se întorceau doar seara în bază (rulotele nu erau încălzite). Pauzele le luau tot pe munte. De aceea s-a și instalat un soi de camaraderie între actori. Regizorul spune că a avut noroc că a nimerit un grup de tineri dornici să lucreze, aflați la vîrsta îndrăznelilor, exact ca partizanii din film.
Deși nu se mai poate cățăra ca în tinerețe, Tică Popescu iubește în continuare muntele, la fel ca directorul de imagine a filmului, Liviu Mărghidan. Apropo, imaginile sunt superbe. Aproape ai senzația că te plimbi și tu pe creastă cu băieții. Măreția muntelui și a naturii sunt omagiate în acest film.
.jpg)
Portretul Luptătorului la Tinerețe (2010) se completează la fix cu tema Casei: Plaiuri de Munte în cinema. O altă bucurie e că putem proiecta varianta extended (163 min.), director's cut. Vino sîmbătă, 13 septembrie, de la ora 18.15 și, cine știe, poate îți va schimba și ție viața. Sau măcar seara.
Mulțumim regizorului pentru sprijin
Mulțumim Cristiana Mitea (Voodoo Films)
Mulțumim Cristian Mungiu
Dedicăm proiecția tuturor luptătorilor care au murit în munți pentru libertate și alpiniștilor care au pierit în Făgărași.
vineri, 23 mai 2014
The Epic of Everest (1924)
Aceste intertitluri aparțin filmului care a documentat legendara expediție pe Everest din 1924, a grupului de alpiniști britanici între care s-au remarcat (din păcate, tragic) Mallory și Irvine. The Epic of Everest a fost restaurat anul trecut folosind peliculele deținute de Arhiva Institutului Britanic de Film (BFI) și filmate de căpitanul John Noel, fotograful oficial al expediției.
E unul dintre primele materiale filmate cu locurile și populațiile izolate din Tibet și Nepal. Din acest punct de vedere are și valoare antropologică, nu doar istorică. Filmul datează din vremea când Everest nu era încă o industrie. În același spirit pur, de început, se cațără chiar în aceste zile către cel mai înalt punct de pe planetă, alpinistul timișorean Horia Colibășanu și coechipierul său slovac, Peter Hamor. Cu diferența că ei nu folosesc oxigen suplimentar sau șerpași.
Acum 90 de ani, Noel aducea un tribut temerarilor alpiniști dar și măreției muntelui. Se făcea pionierat și în cinematografie, ținând cont de condițiile extreme de altitudine și temperatură la care s-a filmat. După cum nota și ziarul Guardian, e mai mult un film de artă decât un documentar. Culorile fabuloase ale lumii de cleștar, senzația de solitudine și grandoare a întinderilor himalayene, apusul sângeriu -cu adevărat epic- deasupra vârfului, te trimit într-un spațiu oniric, ca din altă lume (la starea cvasi-hipnotică pe care ți-o dă contribuie și muzica lui Simon Fischer Turner, compusă la comanda BFI). The Epic of Everest este, mai bine spus, The Epic of Nature.
Ca un ecou al acestor senzații, vine și declarația lui Horia Colibășanu de zilele trecute:
"Urcam Everestul cu respectul care i se cuvine celui mai mare munte
din lume – curat, cu fortele noastre psihice si fizice, atata timp cat
ii vom putea duce pe piept toata greutatea".
Timișoreanul se află de peste 1 lună și jumătate în Himalaya, a urcat deja un optmiar (Shishapangma), iar acum se găsește mai sus de 7000 de metri pe Everest, de unde va începe asaltul final către vîrf, pe ruta nordică (simulare în 3D, devine mai interesantă după min. 6).
vineri, 4 aprilie 2014
Joia neagră (de vineri)
17 decembrie 1970
a picat într-o joi. Era o joi rece, cu un pic de fulguială în oraşul polonez
Gdynia. Cu oameni înfofoliţi în haine groase înghesuindu-se la 5 dimineaţa
într-un tren spre şantierul naval Gdynia, locul care angaja o mare parte dintre
locuitorii oraşului. Afară era încă întuneric când trenul şi-a atins destinaţia
şi, înainte ca oamenii să poată coborî din el, a devenit ţinta rafalelor de
mitralieră ale armatei. Atacul era menit să descurajeze muncitorii polonezi de
la a mai ieşi în stradă, aşa cum o făcuseră în zilele precedente, pentru a protesta
contra vieţii mizere la care erau condamnaţi de un guvern opresiv.
Filmul Joia neagră (Czarny czwartek) surprinde
povestea unuia dintre anonimii aflaţi în nefericitul tren spre şantierul naval
Gdynia în dimineaţa zilei de 17 decembrie 1970. Un tip simpatic, glumeţ, care
tocmai lăsase trei copii acasă dormind şi primise un pupic de la-revedere de
la nevastă, nu cu multe minute în urmă. Se gândea mai degrabă la cum va face
rost de bani pentru un brad de Crăciun decât la revoluţia proletară, în momentul
începerii atacului. Dar militarii nu l-au întrebat asta înainte de a-l împuşca.
Povestea bazată
pe fapte reale a lui Bruno Drywa este doar un detaliu din tabloul mai mare pe
care filmul îl face revoltelor muncitoreşti de la Gdynia. Din apartamentul
minuscul al familiei Drywa şi până la şedinţele de urgenţă ale Comitetului Central,
camera aleargă printre cele mai importante locuri şi evenimente ale acelor
zile. Şi nu cruţă privitorul. Îl poartă peste tot: din beciurile poliţiei, unde
sunt torturaţi manifestanţii arestaţi, şi până în spitalele în care se încearcă
ştergerea urmelor lăsate de cei împuşcaţi letal. Ba chiar şi prin birourile
conducătorilor de partid care tremură de teama intervenţiei în forţă a armatei
sovietice.
Joia neagră vorbeşte despre un prim pas crucial făcut de
Polonia împotriva regimului sovietic. Undeva între un documentar care foloseşte
imagini autentice de la evenimentele din Gdynia şi o reconstituire dramatică a
celor întâmplate, filmul deschide în mod convingător o perspectivă asupra revoltelor
despre care s-a discutat prea puţin pe peliculă. (Şi care sunt interesant de
rememorat mai ales acum, când Rusia pare să aibă din nou poftă să îşi extindă
tentaculele cu iz sovietic peste graniţe.)
Joia neagră rulează astăzi în cadrul Zilelor filmului polonez de la BCUT, începând cu ora 18.
miercuri, 26 martie 2014
Valea Plangerii
Mâine, la Cărturești (str. Mercy), rulează documentarul Valea Plângerii, premiat anul trecut la Astra pentru cea mai bună imagine (Mihai Leaha).
În România nu există niciun monument dedicat exclusiv romilor care şi-au pierdut viaţa în timpul Holocaustului. Cultura română pare să fi neglijat această parte a istoriei din cauza stigmatului social cu care îi identifică majoritatea oamenilor, însă un monument îi comemorează la câteva sute de kilometri depărtare, în Transnistria, unde peste 10.000 au murit între 1942-1944, când au fost deportaţi de regimul Antonescu. Valea Plângerii, proiectat în premieră la ediţia aniversară Astra Film Festival, reface pas cu pas drumul lor, le ascultă poveştile şi le realizează un portret emoţionant.
Joi, 27 martie, ora 18.00. Intrare liberă. Programul complet al Săptămânii Astra Film la Cărturești, aici.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)