marți, 20 ianuarie 2026
Back to back: Sentimental Value
N-am mai scris aici de mult două cronici la același film, simultan. Acum ne-am luat de la Valoare Sentimentală (2025), noul film al norvegianului Joachim Trier, Grand Prix la Cannes în 2025 și cel mai bun al anului la recenta gală de la Berlin a Academiei Europene de Film (EFA), unde a ras cam tot ce era important, de la regie și scenariu la actori și muzică. A intrat zilele astea în cinematografe.
KINOSTETIC: PATTERN-URI PATERNE
Fantomele există! Da, ele chiar sunt mai mult decât niște povești de speriat copiii, dar nu chema încă preotul. Nu îți aruncă cărțile din bibliotecă, nu arată de parcă ar purta un cearșaf cu găuri, nu eliberează ectoplasmă și nu te pot poseda. Fantomele despre care vorbesc sunt mult mai tăcute și mai greu de alungat: sunt traumele transgeneraționale ale familiilor dintr-o casă. Sunt pattern-uri emoționale pe care le însușim fără să ne dăm seama în copilărie și pe care le ducem cu noi în viața adultă. Sunt așteptările, frustrările și golurile afective care se transmit din generație în generație.
Sentimental Value este
plin de fantome - sau crăpături în pereți - care se manifestă prin nevoia
constantă a personajelor de validare, prin felul în care căutăm aprobarea
celorlalți mai târziu în viață, prin incapacitatea de a comunica sau de a iubi.
Ele sunt scuturile de protecție pe care ni le construim în jurul nostru.
Mecanisme de apărare care ne ajută să supraviețuim, dar care, paradoxal, ne
izolează. Traumele sunt adevăratele fantome.
Introducerea asta, parcă scoasă din show-urile de după
ora 00 de pe Discovery Channel, este strâns legată de tema noului film de
Joachim Trier. Premisa este simplă: surorile Nora (Renate Reinsve) și Agnes
(Inga Ibsdotter Lilleaas) se reunesc cu tatăl lor înstrăinat, carismaticul
Gustav (Stellan Skarsgard), un regizor cândva celebru, care îi oferă Norei,
actriță de teatru, un rol în filmul pe care speră să-l transforme într-o
revenire.
Trier își propune multe cu acest film intim, bine
înrădăcinat în psihologie, care ne poartă într-o odisee a trei personaje venite
dintr-o casă cu o crăpătură în mijloc, asemenea unei răni deschise - un cămin
rupt în două.
Ca simple filme narative, adânc scufundate în
psihologie, lui Trier îi iese șiretlicul. Fie că vorbim de Oslo, 31
August, The Worst Person in the World sau acum Sentimental Value,
iepurele din pălărie este că fiecare decizie a personajelor este un substitut
al dialogului. Astfel, o alegere anxioasă, un refuz de a ieși din zona de
confort sau tăcerea a două personaje spun mult mai multe decât ar putea el să
scrie într-o scenă de confruntare. Toate acestea, combinate cu plasarea
perfectă a unor replici spuse în cel mai oportun moment, fac ca filmele lui să
fie tăioase.
La fel ca în The Worst Person in the World,
Trier încearcă să te bage în pantofii personajelor, să te facă să simți ce simt
ele, pentru ca mai apoi să mute miza narativă de la micro la macro: de la o
poveste intimă, particulară, la una care vorbește despre noi toți. Dacă The Worst
Person... apăsa exact acolo unde doare - anxietatea alegerii, incertitudinea
viitorului, fie el romantic sau profesional, frica de asumare și neîncrederea
de sine - Sentimental Value încearcă același lucru pornind de la trauma
casei familiale. Discursul este mutat de la nivel psihologic la unul universal.
Plecarea timpurie a lui Gustav a lăsat răni adânci
asupra fiicelor sale, iar revenirea funcționează ca un declanșator pentru
conflictele rămase în urma lui. Se deschid rănile niciodată procesate: stresul,
sentimentul de abandon și clasicele traume ale copiilor care au crescut fără
rolul patern în familie. Nora și Agnes, cu toate că au trăit aceeași traumă, o
interiorizează diferit. Un cămin disfuncțional nu produce copii identici
emoțional, ci reacții divergente la aceeași sursă de durere. Agnes este mai
înțelegătoare cu tatăl ei și vrea să fie „bine”, în timp ce Nora se distanțează
și rămâne dezamăgită.
Relația dintre cei trei capătă astfel o formă
triunghiulară, în care iubirea, resentimentul și nevoia de validare se
suprapun. Tatăl, incapabil să-și asume rolul afectiv, continuă să provoace
daune nu prin violență, ci prin răceala emoțională cu care îi tratează pe cei
din jur - un bărbat care confundă atenția cu iubirea și arta cu o formă de scuză.
Tot aici este exemplificat perfect și modul în care unor bărbați le este destul
de ușor să înlocuiască femeile din viața lor: fie soții, fie, în cazul acesta,
și fiicele, atâta timp cât acel substitut le oferă atenție și le hrănește
ego-ul.
Problema este că, de data asta, măiestria lui Trier nu mai este la fel de isteață. Filmul alunecă adesea în clișee sau se oprește la nivelul de suprafață al subiectelor pe care le propune. Da, toate temele sunt acolo, coerente, dar prea sunt tratate cu mănuși. De la jumătatea filmului încolo, ajung să se sprijine excesiv pe partea de plot, care cade în banalitate.
Deși filmul avea potențial, regizorul încearcă un mic
joc șugubăț, chiar obraznic, pentru viața regizorului Gustav, când vrea să o
folosească pe Rachel (Elle Fanning) ca substitut nu doar de actriță, ci și de
fiică - practic, o înlocuiește fizic și metafizic. Intriga funcționează perfect
atât tematic, cât și structural, dar, din păcate, nu este exploatată cu
adevărat. Această încercare meta ar fi avut nevoie poate de un dialog nuanțat
sau o abordare mai abstractă. Mai ales că până acum nu i-a fost frică să pună suprarealism în filmele lui.
Deși set-up-ul este ușor absurd, nu se aruncă
niciodată complet în el. Trier nu forțează nota,
alege să rămână cuminte și să înoate în ape dulci. Această lipsă de risc dă
impresia că spune lucruri cu jumătate de gura sau niciodată până la capăt. Filmul ar
fi avut nevoie de un conflict, de o eliberare - mai bine spus, de o forță
agresivă, cathartică, iar confruntarea dintre Nora și Gustav să ajungă la
paroxism.
Mai mult, atât la vizionarea din cinema (shout-out
Films de Cannes a Timișoara!), cât și a doua oară, acasă, am simțit că filmul
este bântuit de fantoma lui Ingmar Bergman. Sigur,
amândoi sunt nordici iar în capul meu legătura cu Autumn Sonata este
inevitabilă.
Ambele filme explorează relații de familie marcate de
absență emoțională, de părinți incapabili să ofere afecțiune și de copii care
cresc cu un deficit de validare. Ambele vorbesc despre consecințele casei
părintești. Diferența dintre cele două este că, pe cât de cuminte este Sentimental
Value - optimist și lipsit de conflicte verbale sau ciocniri între
personaje - pe atât de opus este filmul lui Bergman, care are probabil cea mai
puternică scenă de confruntare fiică-mamă sau copil-părinte pusă pe peliculă.
Autumn Sonata este nemilos, dur și nu vindecă.
Sigur, este puțin nedrept să compari orice regizor cu maestrul Bergman, dar
cele două filme sunt mult prea apropiate tematic pentru a nu aduce în discuție
această paralelă și diferența dintre ele. Unde Trier încearcă să manevreze
trauma cu mănuși de bucătărie, Bergman taie fără anestezie.
Ca o scurtă concluzie a acestui eseu argumentativ de
bac, ambele dăți când am văzut filmul am ieșit surprinzător de distanțat
emoțional față de subiect. Am vrut să îl revăd tocmai pentru că am considerat
că, la prima vizionare, așteptările mele ar fi putut influența ceva. Chiar și
după a doua vizionare, am simțit în multe momente că Joachim Trier întrerupe
intenționat scenele și te lasă „puțin în pom”. Că o face din dorința de a crea
suspans, din reținere artistică sau din teama de a forța conflictul, pentru
mine efectul este unul de distanțare.
La fel ca personajele sale, filmul lasă impresia că evită confruntarea directă cu trauma și, precum mâncarea de tip fast-food, încearcă să ofere o experiență plăcută tuturor. Simpla lipsă a explorării nu înseamnă subtilitate, iar faptul că toate deciziile narative sunt coerente nu înseamnă automat că reușesc să susțină un impact. În final, Sentimental Value rămâne un film cinstit și corect, dar care, cel puțin pentru mine, nu reușește să transmită ceea ce își propune, tocmai pentru că nu își asumă riscuri. (Kinostetic)
LUCIAN: CASA FILMULUI
În Aici/ Here,
o carte-fenomen de bandă desenată din 2014 (adaptată într-un film din 2024 de
Robert Zemeckis), este urmărit pe o durată mare de timp același spațiu, aceeași
casă și viața dinăuntrul ei.
Timpul
zboară, da, și felul în care o face în interiorul aceleiași case și familii
norvegiene e unul dintre laitmotivele noului film de Joachim Trier, Sentimental
Value. Amenajările, design-ul, mobila, obiectele,
și mai ales dramele oamenilor care o locuiesc încarcă locuința cu o anumită greutate,
fiind când „mai ușoară”, când goală de tot.
N-ar fi
prima oară când Trier observă viața unui loc anume (a făcut-o în trei filme,
cunoscuta trilogie Oslo, deși ștafeta pare că a fost preluată, stilistic
cel puțin, de Dag Johan Haugerud, cu Oslo Stories Trilogy).
Dacă nuvela grafică a lui Richard McGuire se întinde pe ere geologice, din trecutul dinozaurilor până în viitor, aici arcul temporal acoperă „doar” patru generații din aceeași familie. Traumele provocate de război și de regimul nazist asupra unei femei, se întind până în relația din prezent dintre un tată (regizor de film, suficient de important să aibă o retrospectivă la festivalul de la Deauville) și fiica lui (actriță de teatru care dezvoltă angoasa de a mai apărea pe scenă). Toate acestea sunt, cumva, legate între ele.
Blocajele
celor doi în raport cu trecutul și unul față de celălalt, rănile adânci ale
familiei se reflectă și în rănile fizice ale căminului (care uneori vorbește la
propriu, chiar „la gura sobei”). La traumele transgeneraționale se adaugă și costurile
unei vieți artistice. Deja-vu? Uneori chiar pare că Trier evită clișeele la mustață (de
exemplu, boala ca prilej de re-evaluare a vieții și împăcare cu lumea).
Marile revelații vin tocmai din elipse, din cele nespuse. Emoția și momentele de adevăr se găsesc mai ales în pauzele dintre note (că tot avem un soundtrack mai jazzy).
În ciuda
unei camere din casă în care soția regizorului/ mama actriței conducea ședințe de
terapie, vindecarea nu vine stând pe canapea. Vine tot în casa cinemaului și cu mijloacele specifice. În
fond, tatăl încearcă să se reapropie de fiică scriind un scenariu special
pentru ea, acel „ultim film” pe care vrea musai să îl facă. Scena mea favorită e când bunicul îi aduce
cadou nepotului la aniversarea de 9 ani dvd-uri cu Irreversible („Monica
Belluci, la naiba”) și Piano Teacher („ca să înțelegi femeile și
relațiile maternale”).
Sentimental
Value e și un film
despre puterea cinemaului de a ne apropia (păstrând proporțiile, că nu e chiar o superputere). „Când
lumea e ciudată, înfricoșătoare și greu de înțeles (...) filmele le pot spune
oamenilor de ce e așa”.
Asta spunea zilele trecute celebra actriță Liv Ullmann (tot norvegiancă) în
discursul de acceptare a premiului pentru întreaga carieră din partea Academiei Europene de Film.
La același
eveniment au fost recompensați pentru interpretarea din Sentimental Value,
Stellan Stellan Skarsgård și Renate Reinsve. Dacă de cei doi (care se numără și
între producători) știam deja cât sunt de buni, cele două partituri secundare
feminine au fost revelații: Elle Fanning și, mai ales, Inga Ibsdotter Lilleas în rolul surorii întregi, care a scăpat mai puțin afectată de crăpăturile casei. E cea care echilibrează lumea prin iubirea ei, când totul pare
să se năruie.
Sentimental
Value e așezat,
melancolic și elegiac, însă doar în aparență un film cuminte. Timpul, acest
element fundamental și în cinema, ne va spune dacă este între alea bune ale lui
Joachim Trier sau e... prea sentimental. (Lucian Mircu)
luni, 19 ianuarie 2026
„Începe să îmi placă mai mult decât să joc"
JASMINA MITRICI DESPRE DEBUTUL ÎN REGIE CU YASMINA REZA
Jasmina Mitrici: Cred că e una dintre cele mai dificile poziții în care m-am plasat vreodată, pentru că la bază sunt actriță, nu regizoare. Chiar dacă mi-am dorit asta mai mult decât actoria. Sunt conștientă că am nenumărate lacune, iar când ești într-o poziție de coordonator - că, practic, un regizor asta e - responsabilitatea se simte mult mai acut. Din punctul ăsta de vedere, da, am fost tentată să joc, pentru că m-ar fi scutit de o doză mare de presiune ce vine la pachet cu terenurile neexplorate. Mi-aș fi dorit să joc și pentru că mă regăsesc în anumite personaje.
Citisem „Zeul Măcelului” prima dată în facultate, apoi am văzut filmul și mi s-a părut în ambele cazuri că îl înțeleg. Relațiile, subiectul, tot ce bolborosește sub aparențe. „Zeul Măcelului” nu a fost chiar prima mea opțiune dar, după un brainstorming alături de colega mea Elena Nistor legat de cine ar putea fi în distribuție, mi-am dat seama că trebuie să fie acest text pentru simplul fapt că aveam distribuția perfectă.
Marele Ecran: Vâzând înainte filmul, nu m-am așteptat la atâtea surprize de la piesă. V-a ieșit foarte antrenant și, bineînțeles, amuzant. Stă bine pe picioare în română chiar dacă personajele sunt franceze. Am simțit și niște adaptări locale, mai mult sau mai puțin subtile. Trece-mă un pic prin proces, cu ce gânduri ai atacat textul?
Tot ce a venit după, mă depășește că sunt greu de întreținut, cu câteva excepții post și ante: Barfly, When Harry met Sally, Interstellar, A promising young woman, Captain Fantastic, seria Years and Years. La seriale trebuie să trag linie mai drastic că nu mai încheiem acest interviu!
vineri, 9 ianuarie 2026
No Other choice
No Other Choice (de Park Chan-wook) a fost filmul preferat al anului trecut pentru cel care scrie sub numele Kinostetic. Acum dezvoltă argumentele pentru această decizie, în prima cronică găzduită pe Marele Ecran. Distribuit de Bad Unicorn, filmul tocmai a intrat în cinematografele noastre.
luni, 22 decembrie 2025
2025 pe Marele Ecran
Ne-am reunit din nou Marele Ecran & prietenii, cum e frumos în aceste zile. N-avem pretenții de top sau best of că, evident, nu am văzut tot. Chiar și așa, putem da mai departe o listă cu ce am rămas din 2025, lista cu cine ni s-a părut obraznic de bun sau și-a făcut treaba cuminte. Bineînțeles, nu toate titlurile sunt din 2025, dar toate au fost văzute anul acesta. Să fie de folos și inspirație!
FELIX
Filmul anului (pentru mine):
Women Wearing Shoulder Pads
Recuperărarile anului:
Felix Petrescu aka Waka_X (Makunouchi Bento) e colaborator și prieten vechi. O privire înapoi în arhive zice că asta ar fi (cel puțin) a zecea compilație de recomandări anuale featuring Felix. Apropo, sâmbăta trecută Makunouchi Bento a scos track nou pe compilația Psihodrom (de ascultat aici).
KINOSTETIC
Nu îmi plac topurile - mai ales când e vorba de artă, dar unele filme mi-au plăcut mai mult ca altele. Acum: orice listă cu recomandări de final de an care se respectă trebuie să înceapă cu: nu am văzut toate filmele pe care voiam să le văd și sigur ar mai fi fost măcar unul care și-ar fi găsit locul aici.
Pentru transparență, vorbesc despre un film din 2024 doar pentru că anul acesta și-a găsit loc la noi în cinema. Mai vorbesc și despre două filme la care am avut oportunități aproape unice de vizionare înainte de lansarea lor mondială.
In no particular order, here we go:
One Battle After Another – Viva la révolution!
Începem fun și safe cu noul film al lui Paul Thomas Anderson. O “chemare la arme” light care pică perfect în climatul politic actual, american și mondial, dar și după o lungă secetă de good blockbusters. Filmul nu este perfect, nu livrează politic ceea ce promite în prima jumătate, dar „revoluția” pe care se bazează PTA este mai degrabă una legată de craft-ul în sine decât de ideologii politice.
E fun time, cu acțiune haotică ce din minutul 0 ține accelerația apăsată în blană până la final - lucru care, evident, este o sabie cu două tăișuri.
Nu are rost să sumarizăm sau să explicăm filmul. Nu are rost să vorbești despre el sau să-l descompui. Dar, de amorul artei, Dracula este o mâncare tradițional românească bună - o shaorma cu de toate și un suc rece lângă. Are tot ce vrei și ce nu vrei. Este îndrăzneț, introspectiv, prea funny și apoi prea boring, prea lung și prea scurt.
It’s a mess, but on fire - a hot mess - cu mult cox și elitism, dar și cu multă caterincă mahalagioasă.
Caught by the Tides (2024)
Cu un stil documentaristic concentrat pe om - și pe toate crizele intrapersonale - în relația lui cu o Chină care se modernizează rapid și agresiv. Orașul și țara sunt mereu un „personaj”. Sunetele de fundal nu sunt doar niște sunete, ci comentarii sociale sau un dialog al țării cu crizele personajului.
Ele modelează socialul, influențează relațiile interumane și arată capacitatea omului de a se adapta la impunerea modernității. Personajul principal, narativ, caută pe cineva, dar de fapt caută ceva din trecutul Chinei - identitate, memorie și timp. Practic, este o introspecție națională.
Probabil filmul meu preferat din 2025. N-am avut de ales, fiind bine înrădăcinat într-un discurs critic asupra capitalismului, pe un ton intenționat cheesy și goofy. Filmul explorează cum normele noastre morale și compasul după care ne ghidăm sunt date peste cap și cum deciziile radicale (mai pe șleau, crimele) pe care ajungem să le luăm într-un astfel de sistem nu mai par nebunești, ci justificabile - ca o extensie naturală a evenimentelor.
Este clar cel mai important film al anului. Arată o realitate gravă și cumva mai puțin cunoscută: operațiunile de salvare și presiunea psihologică și emoțională la care chiar și cei mai pregătiți membri ai Crucii Roșii sunt supuși zilnic.
Recreează evenimente reale folosindu-se de înregistrările audio salvate de Crucea Roșie ale lui Hind - o fetiță palestiniană de 6 ani, blocată într-o mașină aflată sub asediul armatei israeliene. Un film greu de urmărit, dar care îți dă un wake-up call despre realitatea paralelă cu a noastră pe care unii oameni o trăiesc.
Kinostetic scrie efervescent și undercover aici. S-ar putea să îl mai găsiți la anul și pe Marele Ecran.
ANDREEA
Sirat, Parthenope, Triton, Nouvelle Vague, Afternoons of Solitude, The Blue Trail, The Boy and The Heron, Interior zero, Drowning Dry (Surori), Il tiempo che ci vuole (Atât cât trebuie), La Chimera, Red Boogie, Life of a Shock Force Worker, Sulla terra leggeri (Imponderabili). Sunt filme pe care le-am văzut în 2025 și care, din motive tare diferite, mi-au plăcut mult.
Andreea Medinschi a verificat recent numărul de bilete la cinematografele din Timișoara în ultimii trei ani și a ajuns pe la 500, cu tot cu invitații. Rezultă o medie incredibilă de un film la aproape două zile (bine, i s-a expandat mult lista în timpul festivalurilor). Probabil a văzut cele mai multe filme dintre noi, sigur la cinema. E motivul pentru care am și rugat-o să contribuie. Bine, și pentru că Studio e și pentru ea a doua casă.
RICHIE
LUCIAN
The Mastermind, un nou mic film mare de la Kelly Reichardt sau "jaful secolului" în stil naturalist
Sirat, pentru boxele alea uriașe, pentru Sergi Lopez dar și pentru colegii lui, actori neprofesioniști și, evident, pentru deșertăciunea umană
Kontinental '25 (de Radu Jude, cu care am discutat aici), pentru satiră din aia bună, care pică greu (no, îi a la Cluj). Din filmele românești de ficțiune ale anului, rețin și Dinți de lapte (de Mihai Mincan, interviu aici) care dezvăluie, prin ochi de copil, monstrul din comunism (important acum, mai ales că monstrul am fost și noi)
Afternoons of Solitude, pentru că nu-ți poți desprinde ochii de la carnagiu, deși ai avea zece motive pe minut
Loveable, pentru Helga Guren și miile de emoții pe care le evocă doar cu chipul ei (și pentru una din cele mai uplifting disco-periri ale anului de pe coloana sonoră), probabil la egalitate cu Sorry, Baby / Eva Victor
Under the Vulcano (2024), văzut în competiție la Ceau, Cinema! și a (e)rupt
Un simple accident, dacă nu pentru curajul lui Panahi de a filma din nou clandestin, cu riscul închisorii pentru el și ceilalți implicați, atunci măcar pentru cât de inventiv folosește umorul într-un context politic atroce
Die My Love, pentru jocul feroce al lui Jennifer Lawrence
The Smashing Machine - iată un film american despre sporturi de contact, care n-are nimic din - să zicem- Rocky, în schimb are multă "tandrețe de fan", cum observa Victor Morozov
Weapons și Bring her Back, pentru că-s abordări proaspete din zona horror
My Dear Theo, pentru altă față a războiului de lângă noi: o mamă în linia întâi
A want in her, pentru cea mai sfâșietoare/ memorabilă experiență de la Astra Film 2025, care te bagă în vertijul alcoolismului prin ochii relației mamă-fiică și pe ruinele unei familii
Riefenstahl, pentru reamintirea brutală că "Never again" e pentru unii un slogan provizoriu și asta doar pentru că istoria n-a ținut (deocamdată) cu ei.
Despre preferințele noastre în materie de documentar vorbește mai bine selecția din programul derulat în 2025 la Studio, cu premiere de la Mrs. Buică la Pocalul sau Triton. Cu această ocazie, ne-am îndeplinit visul de a o invita pe Dana Bunescu la Timișoara, un adevărat cadou. Altă întâlnire care a produs ecouri la Timișoara: invitația legendarului Karpo Godina la Ceau, Cineclub și, evident, descoperirea filmelor sale, de la scurte avangardiste filmate în zonă, la clasicul Red Boogie.
Seriale: The Rehearsal (sezonul 2) - cea mai revoluționară chestie de la TV sau un non-sens grandios, asta ține cred de cât de tare îl antipatizezi pe geniul comic Nathan Fielder.
The Chair Company - David Lynch se întâlnește cu Larry David
The Studio le-a ieșit lui Seth Rogen & Evan Goldberg. Hollywood-ul face mișto de el însuși, fiind când cringe, când super-amuzant. Plus Zoe Kravitz.
Hype-nehype, Pluribus, măcar pentru plăcerea de a o vedea pe Rhea Seehorn și noul truc al creatorului Vince Gilligan: părăsește universul Breaking Bad, fără să iasă din Albuquerque.
Aș nota și câteva cărți citite anul ăsta: Andrei Gorzo (Ce am învățat de la Graham Greene), Werner Herzog (The future of Truth și jumătate din Every man for Himself and God against all), A fost ca-n filme (Liviu Tofan & Stejărel Olaru), autobiografia lui Al Pacino (Sonny Boy) și Andrei Ujică despre Andrei Ujică în volumul Meridian. Țin să menționez și A muri pentru o idee de Costică Brădățan (reeditată de Spandugino) care, chiar dacă ai zice că n-are treabă cu filmul, vorbește despre viața plină de primejdii a filosofilor folosind tehnici și metode de lucru din cinema (de exemplu, arta montajului), ca să nu mai vorbim de cinefilia și erudiția autorului dovedită în zeci de eseuri despre cinema. (Lucian Mircu)
În final, un ultim cuvânt /avertisment din partea sponsorilor:
