marți, 26 mai 2026
"Avem o datorie față de Alice să îi spunem povestea"
IRINA MALCEA-CÂNDEA, DESPRE ALICE ON & OFF
Actrița Jessie Buckley a vorbit recent pe scena Oscarurilor despre "haosul frumos din inima unei mame". Irina Malcea-Cândea, mamă a trei copii și mamă a mai multe filme -în calitate de producătoare independentă și autoare în pregătire- a vorbit despre cât este de greu și de frumos să încerci a gestiona acest haos. Interviul de mai jos a fost consemnat de Lucian Mircu cu ocazia proiecției speciale Alice On & Off, duminica asta la Timișoara, în prezența regizoarei Isabela Tent.
Fondatoare a companiei de producție Luna Film, Irina a produs mai multe filme românești: Alice On & Off, Apropierea, Profu', Pământul de care aparținem, Eu sunt Hercule, Charleston (producător executiv), Ultima Zi (producător asociat), dar și internaționale, precum dramă bosniacă Fiul (The Son) sau filmul bulgăresc Palat pentru popor (Palace for the People). Chiar zilele acestea este premiera la SWSX London unui alt lungmetraj de ficțiune pe care l-a coprodus, tot fără sprijin din partea CNC - The Boy with the Light Blue Eyes de Thanasis Neofotistos. Irina Malcea-Cândea este membră a Academiei Europene de Film și a absolvit EAVE Producers Workshop, Berlinale Talents, EWA Network, PUENTES și Emerging Producers.
.jpg)
Marele Ecran: Cum e să pornești, abia ieșită din școala de film, pe un
drum împărțit timp de 7 ani cu o tânără cineastă? Ce ai nevoie ca să duci la
capăt un proiect de asemenea anduranță?
Irina Malcea-Cândea: Aici cred că e o mică confuzie. Când am întâlnit-o prima
dată pe Isabela și mi-a prezentat ideea de a lucra împreună la lungmetraj, aveam
31 de ani. Așadar, nu eram chiar «abia ieșită» din școală. Plus ca eu nu
am făcut școală de film, motiv pentru care uneori am suferit de sindromul
impostorului.
Însă, dacă te referi la Isa, ea avea pe atunci 23 de ani și
dacă nu mă înșel, încă studia, da. În perioada în care ne-am cunoscut, tocmai
luase Gopo pentru cel mai bun scurtmetraj documentar (categorie care, din păcate, nu mai există) cu
Chat with Alice, de la care am început să dezvoltăm lungmetrajul.
E drept ca ne-a luat cam mult, 8 ani până când am lansat Alice On & Off,
însă privind retrospectiv, cred ca lucrurile s-au așezat exact așa cum a fost
necesar pentru film și pentru poveste.
Întorcându-mă la prima parte a întrebării, nu m-am gândit
niciodată că pornesc la drum cu o tânără cineastă de-abia ieșită de pe băncile
școlii. Adică nu mi-am pus problema asta, nu m-a speriat în vreun fel.
Atunci când iau decizia de a intra într-un proiect, pentru
mine cel mai important lucru este relația pe care o dezvolt și o construiesc în
timp cu regizorul/ regizoarea. Prima întâlnire cu Isa a fost love at
first sight. Îmi aduc aminte și acum, a fost pur și simplu o întâlnire de
bucurie și niciuna dintre noi nu bănuiam ca vom împărți același drum vreme
de 8-10 ani.
Am crescut mult împreună și, evident, separat. Pentru mine a
fost un mare privilegiu să fiu martoră transformării Isabelei din tânăra de 23 de
ani, în femeia și cineasta de acum.
În afară de această latură personală și profund umană, cred
ca anduranța proiectului a fost dată la modul subtil, de forța lui Alice.
M-am îndrăgostit de personajul Alice de la prima vizionare a
scurtmetrajului Chat with Alice. M-a fermecat complexitatea ei,
frumusețea, inteligența ei, năzuințele ei, visele ei neîmplinite, zâmbetele,
privirile de căldură către Aristo, relația complexă și, până la un moment dat,
plină de dragoste cu Dorian. De fiecare dată când ne gândeam ca nu vom reuși să
facem acest film și să îl ducem la bun sfârșit, mereu simțeam ca avem o datorie
față de Alice și ca e necesar să îi spunem povestea.
Alice și-a dorit mereu să lase ceva în urma. Și cred că acest film este moștenirea ei.
Foto: Adi Marineci
M.E.: Ai mai lucrat la documentare sociale -tot cu editoarea Letiția Ștefănescu la Profu’- și, în afară de cateva proiecte de ficțiune, pare ca te-ai
specializat sau ai cautat filme documentare îndrăznețe. Cum răzbești și de unde
îți iei energie ca producătoare independentă într-un mediu destul de vitreg
pentru filmul documentar de autor, mai ales la noi?
I.M.: E o întrebare foarte bună la care mi-ar plăcea să pot
răspunde clar, doar ca nu știu cum.
În afară de ultimul lungmetraj, documentar la care
lucrez acum, toate celelalte proiecte au venit către mine, luând ulterior decizia de a le produce, așadar nu le-am căutat neapărat. Pe unele le-am
descoperit dinainte, într-adevăr, însă tot ele au venit către mine.
Acum câțiva ani, Hanka Kastelicova de la HBO mi-a spus că
s-a obișnuit ca eu să fac doar documentare «grele» și cu subiecte greu de
abordat sau difuzat (abuzul de droguri sau abuzul sexual la copii, ca să
amintesc doar două.
Atunci când aleg un proiect nu o fac doar pe baza subiectului.
De fiecare dată a fost ceva din mine sau din experiența mea care a rezonat cu
cea a protagonistului sau a subiectului pe care voiam să îl expunem. Și pur și
simplu simțeam nevoia să fiu și eu parte din Vocea care spune această poveste.
În speranța ca ea îi poate inspira pe ceilalți și schimba ceva în mai bine.
Așadar, dacă analizez mai profund, cred că energia despre
care mă întrebai o găsesc întotdeauna atât în mine -legată de motivația de a face acest film-,
cât și în personaje. Trebuie să mă îndrăgostesc cumva de ele și să mă inspire,
la rându-mi, și pe mine.
Altfel, la modul practic și pragmatic, este înca foarte greu
să faci film documentar în România.
Cu Alice On& Off am obținut finanțare la CNC
de-abia la a patra încercare. Și acesta e un exemplu «fericit», alte filme le-am făcut
fără CNC.
În afară de CNC - unde, dacă se organizează concurs, zic dacă pentru că momentan totul este blocat de un an și jumătate iar competiția este acerbă pentru că banii sunt
puțini - nu există o altă oportunitate concretă de finanțare. Nu avem «fonduri
regionale» sau forme de finanțare dedicate filmului documentar. Televiziunile
naționale nu finanțează documentare de autor, drept urmare, recunosc că mi-am
spus de multe ori că nu mai fac niciodată film documentar. Însă, cum viața bate
filmul, mai întâlnesc câte un personaj care mă face să îmi schimb
părerea.
Irina Malcea-Cândea & Isabela Tent
M.E.: Ai un mesaj, o invitație pentru timișoreni: de ce să
vină să o cunoască pe Alice și, implicit, pe Isabela?
I.M.: Pentru ca își vor aminti -cu toate că e posibil să nu fi
uitat vreodată- că nu există doar alb sau negru, doar frumos sau urât. Viața
noastră, cea adevărată, se trăiește mereu prin nuanțele de gri.
M.E.: În final, o întrebare mai personală. Spuneai că ai
empatizat cu Alice ca și copil neiubit. Ești la rândul tău mamă a trei copii.
Cum împaci viața plină de provocări a unei producătoare de film cu viața de
familie la rândul ei plină de provocări zilnice? E ceva ce ai învățat despre ce
înseamnă să fii mamă în anii lucrați la acest proiect?
I.M.: M-am întrebat mereu care ar fi fost viața lui Alice dacă ar
fi fost un copil iubit. Cred sincer că ar fi fost una diferită și mult mai
bună. Tocmai de aceea, dacă am învățat ceva în acești, deja, 9 ani, este să îmi
iubesc mereu copiii, orice s-ar întâmpla.
Întorcându-mă la prima parte a întrebării, n-o să te mint - e greu. Dar am ajuns și eu la vârsta la care să îmi dau seama că nimic bun nu vine ușor și că totul trebuie menținut, dezvoltat, construit, renovat, etc, ca să poată dura. Cred că pur și simplu m-am obișnuit cu haosul frumos din viața mea, așa că încerc să iau tot ce e mai bun din asta.
Marele Ecran Prezintă „Alice On & Off”, duminică, 31 mai (de la ora 17), la Cinema Studio Timișoara. Proiecția este urmată de Q & A cu regizoarea Isabela Tent.
luni, 25 mai 2026
Letiția Ștefănescu, despre "Alice On & Off"
Letiția Ștefănescu este una dintre cele mai active editoare de film din România. În afară de ficțiune, lucrează și mult film documentar. Am invitat-o la Timișoara, alături de regizoarea Isabela Tent, la proiecția specială Alice On & Off, film la care lucrase timp de trei ani. Și-a dorit și Letiția să ajungă dar, pentru că nu se aliniază stelele să vină, măcar ne-am consolat cu o discuție prin telefon în dimineața de vineri, 22 mai.
Alice On & Off (2024) este despre o fată captivă în existența unei mame tinere. La 16 ani se îndrăgostește de Dorian, care a sărit de 50. Deși se căsătoresc și au un fiu, Aristo, ecourile propriei sale copilării dificile ies din nou la iveală. O imagine fără compromisuri a modului în care trauma se repetă de la o generație la alta, în timp ce Alice încearcă să rămână prezentă în viața fiului ei și să se regăsească. Un film realizat de trei femei: Isabela Tent (regie), Irina Malcea (producție), Letiția Ștefănescu (editoare).
Am admirat mereu la Letiția stilul direct și onest, adesea cu umor și mereu fără menajamente (în primul rând față de sine). Full disclosure: am lucrat cu Letiția la editarea Apă și talpă (unde a fost a treia pereche de ochi, în trioul completat de Mircea Gherase). Pe parcursul colaborării am avut o grămadă de învățat de la ea. Cum o poate dovedi și acest interviu, consemnat și editat pentru claritate (de Lucian Mircu).
Marele Ecran: Alice On & Off are o istorie întinsă pe aproximativ 10 ani. Tu când ai intrat în proces?
Letiția Ștefănescu: Într-adevăr, a trecut mult timp de când a fost filmată prima
dată familia aceasta, dar primii ani au fost dedicați unui scurtmetraj, apoi s-au
rostogolit într-un alt scurtmetraj. A durat ceva până Isabela Tent s-a întâlnit cu
Irina Malcea (producătoarea filmului, nota noastră) care a impulsionat-o să facă
un lungmetraj. Irina m-a cooptat și pe mine în ecuație destul de rapid, prin
2021.
M.E.: Ce te-a prins în poveste? Care a fost motivația ta să intri într-un asemenea proiect de anduranță?
L.Ș.: Am empatizat foarte mult cu Alice. Pur și simplu a fost o curiozitate și o
nevoie de a explora povestea asta. Simțeam că există niște puncte comune
între noi și m-a fascinat destinul ei foarte intens.
M.E.: Nu că ar conta foarte mult cantitatea, dar bănuiesc că
ai avut de structurat un volum destul de mare de filmări.
L.Ș.: În ciuda perioadei lungi pe care s-a întins proiectul, Isabela
n-a filmat în fiecare zi sau în fiecare săptămână. S-a dus punctual în niște momente
care i s-au părut importante. Cred că erau sub 100 de ore de material, nu chiar
cu sutele cum se strâng de obicei la documentar observațional.
Oricum e mult, dar s-au cernut destul de ușor momentele-cheie. După care a trebuit doar să ne dăm seama cum construim restul filmului din ce a rămas, în afara secvențelor-bombă.
M.E.: Ați avut un fir roșu sau după ce v-ați ghidat?
L.Ș.: Am muncit destul de mult până să ajungem la o structură,
până să ne găsim calea. Cred că singurul fir roșu care ne-a ghidat a fost
responsabilitatea noastră față de ei ca familie, față de fiecare și mai ales față de
Aristo. Genul ăsta de responsabilitate, pe care o ai vizavi de cum reprezinți o
persoană, a modelat foarte mult filmul.
Filmul s-a format în raport cu găsirea unui punct de echilibru: cum să te facem ca spectator să-i iubești și să-i urăști deopotrivă, așa cum simțeam și noi față de
personaje și față de alegerile lor de viață.
Cam asta a fost steaua călăuzitoare: să ajungem în punctul în care putem să îi rotunjim 3D ca personaje. Să nu te poziționezi în extremis, ca spectator, față de nicicare. Aveam mereu în minte cum își va privi acest copil familia când va crește.
A durat mult până am găsit la montaj legătura între felul în care a crescut Alice și felul în care își gestionează familia ei. Apoi am așezat materialul pe această idee. Sigur, e și un subiect la modă. Apar la generația noastră atâtea filme despre cum copilăria ne-a influențat viețile actuale.
M.E.: De curând ai intrat și tu în rolul de părinte. A rămas ceva cu tine după proiectul Alice On & Off și la care te-ai gândit recent din perspectiva de părinte?
L.Ș.: Da. E ceva ce n-am conștientizat pe moment - încă nu eram părinte pe vremea când lucram la
film - ceva care a fost foarte dureros pentru noi de privit. Și cred că e în
general dureros de privit. Din afară e mult mai ușor să observi abuzuri sau alte
lucruri care nu sunt conform cu busola ta internă de valori. E mai greu să le
observi când faci tu lucrurile respective.
Privind din afară dinamicile de familie i-am
judecat destul de aspru și am fost supărată pe cei doi ca părinți și pe felul
în care își folosesc copilul ca să-și plătească polițe personale. Am internalizat
supărarea asta. Așa cum facem și cu lucrurile care ne nemulțumesc la părinții
noștri și pe care zicem că n-o să le facem niciodată.
Dar cred că am învățat și altceva: să fiu prezentă în
viața copilului, nu doar să dau din gură și să bifez niște lucruri. Le-am
simțit în felul în care Dorian și-a înțeles rolul de părinte în ciuda tuturor
celorlalte aspecte care îl fac greu de digerat pe el ca om și ca personaj. E ceva extraordinar de înduioșător în felul în care el nu a
fugit de responsabilitate și a rămas acolo, ca prezență fizică, zi după zi. Dacă
mă gândesc la viața mea, mi se pare că semăn mai mult cu Alice. În sensul în care
mi se pare că foarte des aleg cariera și lucrurile care îmi plac, care
existau în mine înainte de a avea copil.
Mi se pare că petrec din ce în ce mai
puțin timp cu copilul și că sunt doar ceva pasager în viața lui, când de fapt ar
trebui să fiu un pilon central. Un stâlp mult mai prezent, nu doar care bifează
tangențial seri, weekend-uri, dimineți și atât.
Nu știu
dacă ți-am răspuns la întrebare, dar o oarecare paralelă există. Mi-e
foarte vie în minte o secvență în care Alice spune: „dacă
ai nevoie, poți să vii oricând la mine”. Ca părinte nu ar trebui să pasezi
responsabilitatea asta copilului. E important să fii acolo, lângă el. Adică
nu aștepți să-ți trimită o carte poștală când nu se simte bine.
M.E.: Cum ai lucrat cu Isabela Tent?
L.Ș.: Oh, cred că e una dintre cele mai plăcute colaborări ale mele. Odată pentru că a fost un om foarte prezent, pentru care terminarea acestui proiect a fost foarte importantă. Iar pentru că a fost foarte conștiincioasă, am reușit să punem împreună cărămidă după cărămidă.
Nici n-au prea existat conflicte între noi, deși multă vreme am fost destul de pierdute sau eram într-o căutare. Ne uitam la material, dar nu prea știam în ce direcție să o luăm. În ciuda acestei derive pe care o întâlnești destul de des, adică aproape la fiecare proiect, apreciez retrospectiv grația cu care Isabela a navigat aceste momente.
Foarte mulți oameni, prinși în malaxorul temerilor -mai
ales regizorii debutanți- se transformă în mici harpii. Le e foarte greu să
stea cu anxietatea de a nu găsi direcția proiectului și cred că din acest punct
de vedere I was blessed cu Isabela.
A fost una dintre cele mai calme colaborări, deși a fost un
proiect dificil. Adică am navigat ușor, steady, această corabie în port.
De cele mai multe ori, când căpitanul vede că nava se scufundă, se panichează,
începe să urle la toată lumea. Oricât încerci tu, matelotul, să-i spui șefului:
„stai puțin că trece furtuna, trece și ne vom găsi pe partea cealaltă”, el n-a mai trecut prin furtună, așa că
izbește în stânga, în dreapta. Durează până când chiar trece furtuna și
vă regăsiți amândoi răniți, când ați fi putut doar să vă țineți
de un mâner și să așteptați să treacă.
M.E.: Tu ai lucrat și ficțiune, dar ai o atracție pentru
documentare din astea grele, pe teme sociale, cum a fost și Profu’ (2019). Genul
de filme care cer la fel de mult timp, poate chiar mai mult timp decât
proiectele mai bine finanțate sau mai clare din punct de vedere al direcției. Întrebarea
e: ce anume te atrage în zona asta?
L.Ș.: Acum continui s-o fac pentru că am gustat din ambrozie. Am început cu documentar din pur ego. Toată lumea spunea că e cel mai greu să faci
documentar și nu înțelegeam de ce. Când intrasem în școala de film, noțiunea
mea de documentar se rezuma la National Geographic și Teleenciclopedia. Eram habarnistă
în ceea ce privește filmul documentar. Dar din greșeală, sau din greșeala pe care a
făcut-o Oana Giurgiu, am ajuns să lucrez la Aliyah DaDa (2015 n.n.) și am prins gustul. A fost primul
meu proiect adevărat, un documentar destul de amplu și dificil, în același timp
trăznit și aparte.
Munca la documentar îmi satisface și o altă pasiune a mea: de a scrie, de a compune povești. Îți dă o mai mare libertate în a construi povestea. Pentru mine e mai atrăgător fiindcă aportul pe care îl ai în a modela povestea la montaj e mult mai mare.
M.E.: La ce filme lucrezi acum sau care se vor lansa curând?
L.Ș.: În ultima vreme, mai mult ficțiune. Astă toamnă am lucrat la
ultimul film al lui Cătălin Mitulescu, Vara Indiană. Acum sper să finalizez cu
Alina Șerban - Eu contez - și cu Cristian Pascariu - A Flower
is not a flower (O floare nu e o floare). Ficțiuni, toate trei.
Dar muncesc și la două documentare care cred că ies la anul,
amândouă pe tema educației. Dacă am depășit traumele transgeneraționale și copilăria
mică, acum ajungem la școală și vedem cum ne-au stricat profesorii. (râde)
Cu Irina Malcea fac din nou echipă la documentarul ei de debut, un portret inspirațional al unei femei care și-a suflecat mânecile și s-a apucat să facă lumea din jurul ei mai bună. Cu Eliza Zdru lucrez la Marş
acasă, un proiect foarte mișto, combinat cu animație. Abia aștept
să îi dăm o formă, va fi bombă când iese. Dar mai trebuie să fac și o pauză, că
am un copil de crescut. Ne-am întors de unde am plecat.
M.E.: Ești legată și tu de zona asta vestică a țării. Ai un
mesaj pentru timișoreni?
L.Ș.: Cred că timișorenii sunt momentan cei mai privilegiați orășeni din România. Îi invidiez din toți rărunchii pentru toate aceste cinematografe superbe. Mi-aș dori să le aprecieze, adică să înțeleagă cât sunt de privilegiați că s-au aliniat toate stelele astfel încât aceste cinematografe să fie renovate. Nu pot decât să le urez să le populeze. Sunt sigură că în programarea lor, găsesc lucruri pe gusturile lor. Să se bucure deci că pot merge să vadă film în cinema, nu acasă, pe streaming.
marți, 24 februarie 2026
După Revoluție, cu regizorul Laurențiu Calciu
Laurențiu Calciu era profesor de matematică în decembrie 1989, dar și pasionat de cinema. O lună mai târziu filma cu o cameră VHS protestele din piața Victoriei și discuțiile libere ale cetățenilor din stradă. "Oamenii obișnuiți sunt cel mai bun lucru întâmplat filmului românesc" spunea criticul A.O. Scott într-un dialog cu Alex Leo Șerban. Iar "După Revoluție" (2010) aș zice că e, în primul rând despre oamenii obișnuiți. Despre ce mai este filmul am început o discuție cu regizorul Laurențiu Calciu, invitatul nostru la Timișoara în 28 februarie, ocazie cu care vom continua conversația împreună cu publicul de la Studio.
Marele Ecran: Istoria nu se repetă dar uneori rimează, era un aforism celebru. Ai găsit ceva rime cu prezentul, legat de După Revoluție?
Laurențiu Calciu: Cum să nu, ușurința cu care lumea poate fi manipulată. Atunci era televiziunea (“Ați mințit poporul/ Cu televizorul!”), acum e TikTok (vezi alegerile de anul trecut).
Spuneai după o vizionare din 2019 la One World Romania că ai descoperit chiar tu lucruri noi în film. Ce descoperiri crezi că putem face ca spectatori?
Nu mai știu la ce mă refeream atunci, probabil la Mihaela Rădulescu care le zâmbea politicienilor după conferința de presă a lui Iliescu. Spectatorii ar putea sa descopere - cei maturi la vremea respectivă, prea târziu, din păcate - disimulările flagrante din viața politică de atunci. Un exemplu este răspunsul lui Iliescu la întrebarea în legătură cu punctul 8 al Proclamației de la Timișoara. El se referă la membrii partidului comunist și ai familiilor lor, când de fapt era vorba de membrii nomenclaturii PCR.
Știu că ai mai povestit, dar pentru cei care nu știu, ar fi interesant să afle cum a ajuns un profesor de matematică să facă film. Poți intra puțin în contextul acelui început (de 1990) și ce a urmat pentru tine? Mai ales că, deși ai început cu filmările pentru După Revolutie, acesta a fost, cronologic, al patrulea tău film, cred. Apropo, de ce a apărut 20 de ani mai târziu?
Da, e o poveste mai lungă. Eram pasionat de film, ca de altfel și de matematică, numai că mi-aș fi dorit să fac cercetare, nu să fiu profesor de școală într-un sat din Bărăgan. Îmi petrecusem o mare parte din adolescență și prima tinerețe la Cinematecă, uneori văzând mai multe filme pe zi. Cum însă șansele de a studia regia la IATC erau minime (erau doar câteva locuri și se știe că se intra cu “pile”), singura posibilitate era să încerc să fac ceva independent; cum apăruseră camerele video pentru amatori și era tolerat să deții una, așa cum era să ai și un videocasetofon și să primești casete cu filme din străinătate, am strâns bani câțiva ani la rând, și prin noiembrie 1989, un prieten din Germania mi-a trimis un Panasonic M7.
Cred că mi-au ținut-o în vamă până în ianuarie 1990, pentru că nu era de dorit o cameră video în plus în România după căderea zidului Berlinului. Așa că am primit-o abia prin ianuarie ’90, când a reînceput să funcționeze Poșta Română. Pe 28 ianuarie, la mitingul din Piața Victoriei, a fost prima dată când am pus mâna pe o cameră video. De ce-am montat filmul abia dupa douăzeci ani? Pentru că erau prea multe lucruri de filmat în anii ăia, am plecat să studiez în Anglia, dar asta e altă poveste…
Criticul de film Andrei Gorzo spunea că "printre filmele indispensabile ale cinematografiei românești, După Revoluție se numără printre cele mai rareori recunoscute".
Poate pentru că documentarele sunt în general mai puțin cunoscute decât filmele de ficțiune. Nu prea rulează în cinematografe și sunt puțin difuzate de televiziuni, cele mai multe pot fi văzute doar la festivaluri. Singura ofertă pe care mi-a făcut-o o televiziune particulară, acum mai mulți ani, a fost pentru o versiune prescurtată, de 20 de minute.
Filmul surprinde perioada de tumult după Revoluție și dinainte de mineriada din iunie 1990. Acum încă se vorbește de acele prime alegeri care au marcat traiectoria României. Crezi că putea fi altfel sau așa cum eram atunci ca societate nu putea duce înspre altceva?
Sunt convins că putea fi altfel dacă manipularea se făcea în altă direcție, dacă nu era făcută de foști comuniști care aveau interesul să se pastreze status-quo-ul. Cred că dacă venea Regele Mihai cu primul avion cu care au venit ziariștii pe 12 ianuarie, când s-a deschis aeroportul, România ar fi fost cu totul alta azi. Poate că e o utopie.
De ce Ion Rațiu pe afiș?
Nu eu am ales imaginea de pe afiș, ci un tânăr designer. De fapt e un mozaic cu sute de imagini din film. Presupun că i s-a părut emblematică imaginea cu Ion Rațiu vorbind la portavoce și, mai ales, ceea ce spune: “sacrificiul de sânge al poporului român, care a uimit lumea întreagă, nu trebuie trădat”. Din păcate a fost.
Ai un mesaj pentru timișoreni? De ce să vină la film?
Pentru referirea la paragraful 8 al Proclamației de la Timișoara, care, dacă ar fi fost respectat, ar fi schimbat soarta României.
Laurențiu Calciu a urmat National Film and Television School în Marea Britanie, unde s-a specializat în film documentar. În 1997 a filmat viața din arhipelagul Dodecanez, apoi ruta maritimă urmată de Iason și Argonauți. În România a realizat documentarul "Mămăliga te așteaptă" (2004) și mai multe filme despre comunitatea Roma.
Interviu consemnat de Lucian Mircu. "După Revoluție" va avea premiera la Timișoara, sâmbătă, 28 februarie, de la ora 20, la Cinema Studio, în prezența regizorului. Biletele se găsesc pe site-ul cinematografului.
luni, 19 ianuarie 2026
„Începe să îmi placă mai mult decât să joc"
JASMINA MITRICI DESPRE DEBUTUL ÎN REGIE CU YASMINA REZA
Jasmina Mitrici: Cred că e una dintre cele mai dificile poziții în care m-am plasat vreodată, pentru că la bază sunt actriță, nu regizoare. Chiar dacă mi-am dorit asta mai mult decât actoria. Sunt conștientă că am nenumărate lacune, iar când ești într-o poziție de coordonator - că, practic, un regizor asta e - responsabilitatea se simte mult mai acut. Din punctul ăsta de vedere, da, am fost tentată să joc, pentru că m-ar fi scutit de o doză mare de presiune ce vine la pachet cu terenurile neexplorate. Mi-aș fi dorit să joc și pentru că mă regăsesc în anumite personaje.
Citisem „Zeul Măcelului” prima dată în facultate, apoi am văzut filmul și mi s-a părut în ambele cazuri că îl înțeleg. Relațiile, subiectul, tot ce bolborosește sub aparențe. „Zeul Măcelului” nu a fost chiar prima mea opțiune dar, după un brainstorming alături de colega mea Elena Nistor legat de cine ar putea fi în distribuție, mi-am dat seama că trebuie să fie acest text pentru simplul fapt că aveam distribuția perfectă.
Marele Ecran: Vâzând înainte filmul, nu m-am așteptat la atâtea surprize de la piesă. V-a ieșit foarte antrenant și, bineînțeles, amuzant. Stă bine pe picioare în română chiar dacă personajele sunt franceze. Am simțit și niște adaptări locale, mai mult sau mai puțin subtile. Trece-mă un pic prin proces, cu ce gânduri ai atacat textul?
Tot ce a venit după, mă depășește că sunt greu de întreținut, cu câteva excepții post și ante: Barfly, When Harry met Sally, Interstellar, A promising young woman, Captain Fantastic, seria Years and Years. La seriale trebuie să trag linie mai drastic că nu mai încheiem acest interviu!
joi, 30 octombrie 2025
„Trăiesc existența mea în spiritul acesta de căutare a necunoscutului"
DAN CUREAN, DESPRE PELICULE DE FAMILIE
L-am întâlnit pe regizorul Dan Curean după o proiecție de film documentar la Sibiu, în cadrul Astra Film Festival. A doua zi i-am luat interviu într-o cafenea cu nume de film de lângă Piața Mare. Am povestit despre cum un hazard a dus la o căutare de ani de zile și cum tocmai căutarea în sine a devenit o linie de dezvoltare a filmului său din 2024. „Pelicule de familie" e unul din cele mai interesante documentare românești recente, prin subiect dar și prin felul în care e făcut. Dan Curean lucrează de 30 de ani ca realizator la TVR și este profesor la Facultatea de Teatru și Film din cadrul UBB Cluj. Interviul a fost editat pentru claritate (Lucian Mircu)
Marele Ecran: Punctul de pornire al filmului e clar: găsirea acelei cutii cu role. Dar ce te-a motivat pe tine să-l faci?
Dan Curean: În fiecare zi vedem zeci, sute de postări și mesaje. Sunt unele la care te oprești și vrei să afli mai mult, peste altele treci, scrolezi mai departe. Mie mi-a sărit în atenție un anunț. Un amic căuta pe cineva care să poată digitaliza niște role vechi de peliculă. M-am gândit ce poate să fie pe rolele alea? Și am zis că aș face eu chestia asta.
Din acel moment a început emoția. Era mai degrabă curiozitatea, mai ales după ce am aflat că erau niște role salvate în extremis. Un lucrător în construcții e pus să golească o mansardă și omul zice, "băi, parcă pe astea nu le-aș arunca". Pe lângă role, erau și două proiectoare de perioada interbelică. Așa au ajuns la amicul meu, care le-a ținut și el câțiva ani până să mi le aducă.
Am lucrat împreună cu un coleg tehnician. Inițial n-aveam aparat de digitalizat și am făcut tot felul de încercări de convertire, cu proiecții pe perete, să mergem cât mai aproape de cadru. Așa a fost o perioadă, până când tehnicianul a găsit undeva pe net o sculă video, o jucărie de 500 de dolari. Un fel de vizioneză.
Lua timp, fiindcă sunt 20 de role de aproximativ 7-8 minute și trebuiau luate frame cu frame. Ca să digitalizezi o rolă, lua cam 5-6 ore. Am spus că nu vreau să văd nimic până nu-s gata toate.
Marele Ecran: Știai perioada din care erau filmările?
Dan Curean: Știam că cel mai vechi înscris pe capacul unei role era „Budapesta, 1941”, deci în timpul războiului. Ultimii ani scriși pe role erau ’76-’77. Era clar o familie maghiară, că erau indicații scrise în limba maghiară și era clar vorba de familie, fiindcă scria pe role cuvântul család, familie în maghiară. Dar nu era niciun nume de familie.
Pe atunci n-aveam neapărat un plan să fac un film despre asta, era o simplă curiozitate. Dar s-a întâmplat să fie o conferință științifică la noi, la Universitatea Babeș-Bolyai, care se numea Copy Past. Se lega exact de situația asta, fiindcă prelegerile erau despre felul în care materialul de arhivă poate fi valorizat în sens artistic. Am participat chiar la închiderea acelei conferințe cu o proiecție în premieră a acestor role, fără să știu nici măcar eu ce e pe ele.
Era un stres pentru organizatori, „dacă sunt imagini care nu-s la locul lor?”. Știam că e un risc, dar măcar vedeam chestii mai intime din anii '40. Pentru mine s-a creat o încărcătură, toată lumea era cu stomacul strâns. „Ce o fi pe rolele alea?". Momentul era special și pentru că proiecția a fost făcută cu unul dintre proiectoarele găsite, reparat de colegul tehnician.
Am lăsat la sfârșit cireașa cu Budapesta '41 și am început cu una care mie mi s-a părut mai ciudată. În textul respectiv scria „Câmpina - gyermmekor", adică copilărie. Mă tot întrebam ce caută acolo Câmpina. Surpriza a fost să descoperim, într-un cadru că, de fapt, aceea era cronologic prima rolă filmată, în anul 1938 și, într-adevăr, în Câmpina.
Se vedeau doi copii, o fetiță în rol principal. Se descoperea o familie. Părea o joacă de cineclub, fiindcă era filmat bine și chiar cu montaj. Era povestea unei zile, de când se trezesc copilașii, fac de-ale gospodăriei puși de mama lor, și până se culcă.
După aceea am proiectat rola din timpul războiului. S-a confirmat ce scria, fiindcă în '41 a fost o iarnă teribilă în Europa, iar Budapesta era sub zăpadă, așa cum se vedea în filmări. Erau copii cu sănii, unii patinează pe niște lacuri înghețate, dacă nu chiar pe Dunăre.
Marele Ecran: Are și o valoare documentară dincolo de povestea familiei. Dar tu ce ai simțit?
Dan Curean: Am fost fascinat de estetica aia, de zgârieturile de pe role, de frame-urile acelea brute, și am pus ideea la dospit, cu gândul să le valorizez artistic. Bineînțeles, am vizionat toate filmările. Restul erau din Cluj sau din excursii în zonă. Mi-am dat seama că, de fapt, fetița din prima rolă devine, la rândul ei, tânără mamă.
După ce am văzut că e vorba de o familie, am vrut să aflu cine sunt, să le returnez filmările de familie dacă îi găsesc. A doua curiozitate era din punct de vedere creativ vizual. M-a atras estetica asta fabuloasă de peliculă peste care a trecut timpul. Au stat zeci de ani într-un pod, în frig. Unele erau lipite, altele arse sau textura de celuloid era crăpată.
.jpg)
Următoarea direcție, dacă nu îi găseam pe oameni, a avut o dimensiune personală. Filmările de anii '60-'70 erau exact filmările pe care nu le-am avut eu în copilărie. Și noi am avut aceleași treninguri, aceleași mingi, aceleași jocuri, aceleași locuri de mers la picnic pe lângă Cluj. Noi puteam fi ăia de pe pătură cu mașinile în spate, fiindcă era vorba de aceleași locuri și în aceeași perioadă. Puteau fi filmări ale familiei mele și ale vieții pe care a avut-o generația mea și a părinților mei.
În plus erau filmări de interior, într-o perioadă din care aveai doar fotografii. Pentru că lipseau niște ani între role, am presupus că voi găsi note informative ale Securității despre familia aceea. Și aveam în cap să creez o poveste din notele informative.
Marele Ecran: Când ți-ai dat seama că poate să fie și un film despre cum se face un film?
Dan Curean: În momentul în care am început să vorbesc cu mai multă lume, să caut la prieteni, cunoștințe în vârstă din comunitatea maghiară care ar putea să-i recunoască. Clujul era mai mic la vremea respectivă, comunitatea mai restrânsă. Când povesteam cu oamenii mi-am dat seama că emoția și reacția lor era un moment unic. Fascinația aceea a căutării, a necunoscutului, îți activa imaginația.
Mi-am dat seama că emoția căutării e un potențial și nu mai am voie să-l pierd. Din acel moment am început să înregistrez telefoanele, interacțiunile, tot ce era legat de chestia asta.
Marele Ecran: Ai încercat poate să reproduci momentul descoperirii în comun, pe care l-ai avut cu prima vizionare. În căutarea asta, ai avut un moment de fundătură? Sau poate dacă ai simțit că invadezi viața personală a cuiva?
Dan Curean: Sigur, au fost momente de fundătură. Încet-încet am dat de un capăt de ață în sensul în care am aflat un nume și implicit o familie. Așadar, o direcție de căutare.
Următorul pas a fost să merg la arhivele Securității și fundătura a fost când, după aproape doi ani, n-am găsit nimic pe acel nume. Întreg eșafodajul pe care construisem n-a mai stat în picioare. În schimb, se adunase partea de căutare. Acest detective story, căutarea în sine, nu este altceva decât un pretext și asta rămâne propunerea filmului: de a vorbi despre acea lume, inclusiv a mea, acea lume a comunității maghiare la care n-aveam acces. În zonă, românii și maghiarii am crescut oarecum segregați. Din ce am descoperit din filmări, am văzut că erau și ei la fel ca noi.
Marele Ecran: Și apoi e povestea acestei femei, care devine personaj principal.
Dan Curean: Da, chiar fetița cu care încep filmările. Ulterior aveam să descoperim niște lucruri absolut tulburătoare care până la urmă sunt mai puternice decât toate aspectele poveștii de detectiv. Mi se pare că devine coloana emoțională a filmului și firul conductor. Deja contextul general nu mai are relevanță. E o dramă umană acolo și vezi legăturile de familie, relațiile între copii, dramele alea în lanț. Sigur, toate astea fiind descoperite treptat, cu multă muncă la montaj, gândit soluții, astfel încât toate liniile să fie echilibrate.
Marele Ecran: Mă bucur că ai pomenit de montaj, pentru că am vrut să te întreb cum ai lucrat cu Eugen Kelemen, care e și producător al filmului.
Dan Curean: Ne știm de mult. Cu Eugen am mai lucrat împreună la primul film, făcut în Deltă, „Gone Wild". La amândouă am pre-montat acasă, fiindcă era mult material și atunci partea aia mare, neclară, de asamblare am făcut-o individual. Din momentul în care am avut o direcție, Eugen a venit cu capul limpede care a croit forma finală. Cu ordinea, cu ritmul, cu toate lucrurile de finețe ale poveștii.
Marele Ecran:
Dan Curean: Dacă ai
Marele Ecran:
Dan Curean:
Marele Ecran:
Dan Curean: e
Marele Ecran:
Dan Curean:
„Pelicule de familie" va fi proiectat în premieră la Timișoara în cadrul Doc-minică, la Cinema Studio, duminică, 2 noiembrie (ora 17). Program organizat de asociațiile Marele Ecran și Pelicula Culturală, cu sprijinul Groupama Asigurări, Cinema Studio și Ceau, Cinema!