Marele Ecran: de neratat

Se afișează postările cu eticheta de neratat. Afișați toate postările

duminică, 23 decembrie 2018

8 din 2018. Atât s-a putut.

TOP 2018, DUBLA DOI

O ce veste minunată: Adina Baya revine pe Marele Ecran cu topul ei personal din acest an.

Nu am fost atât de harnică precum Felix, nici la capitolul filmelor văzute, nici la cel al filmelor selectate pentru topul de final de an. Astea sunt cele care mi-au rămas în minte, când mă uit în urmă spre ce am văzut în 2018. Ordinea nu reflectă calitatea. E mai degrabă cea în care le-am văzut, aproximativ.

Roma. Alfonso Cuaron face o reverenţă prelungă spre figurile materne aflate în decorul copilăriei noastre. Cele care ne-au purtat în pântece şi în braţe, ne-au hrănit, ne-au iubit, au modelat ceea ce suntem. Mame, bone, bunici. Femei care nu se plâng şi care iartă, care duc singure povara creşterii oamenilor. Asta e Roma pentru mine. De departe cel mai cald şi intim film al lui Cuaron, probabil şi cel mai reuşit.

First Reformed încapsulează fricile, fustrarea şi înstrăinarea care descriu starea psihică a lumii în care trăim. Teama de apocalipsa ecologică, vina latentă şi neputinţa de a o preveni. Cu Ethan Hawke într-un rol extraordinar, filmul mai vorbeşte şi despre singurătatea adâncă, profundă a omului occidental şi imposibilitatea de a se conecta cu cei din jur, dar şi despre derapajul religiei spre consumerism şi eşecul ei frecvent de a (mai) funcţiona ca un mecanism salvator.

În BlackKklansman, Spike Lee face echipă cu Jordan Peele, regizorul superbului horror neo-noir Get Out, în care e răvăşit modul de a trata teme rasiale. Filmul pus la cale de cei doi e o mică bombă subversivă, vorbind tare şi clar despre America rasistă şi conservatoare. Iar printre rânduri, despre Trump şi despre care e cea mai bună formă de rezistenţă în faţa unui sistem corupt: prin încercări paşnice de schimbare sau revoluţie violentă?

Sorry to Bother You e o fantezie SF în maniera Get Out, dar un pic altfel. În sensul bun, spre foarte bun. Filmul trasează conturul junglei capitaliste americane, cu mentalitatea ei de tip dog-eat-dog şi societatea dezumanizată la care duce. Evident, filmul e (şi) despre rasism şi mişcările de rezistenţă de inspiraţie marxistă care se pare că devin revoluţiile „de serviciu” ale erei noastre.

Girl. Lukas Dhont surprinde cu o fineţe rară esenţa adolescenţei, acea vârstă în care toate certitudinile par să se dizolve. Asta e, în esenţă, filmul, cred. Nu unul despre transsexualitate, cum am văzut că e etichetat. Personajul principal nu e nici copil, nici adult, nici fată, nici femeie, nici băiat, nici bărbat. E mereu între. Pluteşte într-o realitate fluidă, căreia încearcă să îi prindă sensul. Se agaţă de ţărmul ce pare cert al unei şcoli de balet. Se învârte pe poante şi încearcă să nu derapeze, cu un zâmbet larg, fixat ca o mască, cu încăpăţânare, pe chip.

Shoplifters. Povestea asta de la marginea societăţii japoneze are un aer atât de universal uman, încât îmbrăţişezi fără rezerve realitatea de pe ecran în care nişte oameni adoptă într-o seară o fetiţă pe care o găsesc semi-abandonată în frig. Şi îi oferă iubirea şi atenţia de care era atât de tare privată. Cei ce o adoptă par să fie o familie. Se susţin, se îmbrăţişează, se ciondănesc tandru uneori. Apoi lucrurile se complică. Finalul pune nişte întrebări etice profunde şi oferă o vedere atentă nu doar spre realitatea cotidiană a societăţii japoneze, ci şi spre bariera transparentă care desparte universal binele de rău.

Cold War. După Ida, regizorul polonez Pawel Pawlikowski vine cu mărci auctoriale deja recognoscibile, creând totodată un film suficient de diferit. În Cold Warurmăreşte o relaţie de cuplu ce dogoreşte pe fondul glacial al Cortinei de Fier. De la Varşovia la Paris şi înapoi, destinele celor doi se despart şi se reîntâlnesc succesiv. Când sunt despărţiţi, se simt incompleţi, când sunt împreună, îşi autodevorează relaţia.

Charleston. S-au lansat o grămadă de filme româneşti în 2018 şi recunosc că o parte mi-au scăpat. Dar dintre cele văzute, clar în minte mi-a rămas Charleston-ul lui Andrei Creţulescu. Dialoguri scrise fain, muzică excelentă, interioare şi situaţii care refrişează binevenit clişeele Noului Val. Plus o temă grea, tratată aparent uşurel: cum duce în spate fiecare dintre noi, în mod diferit, suferinţa copleşitoare a pierderii unui om foarte drag. (Adina Baya).

duminică, 21 ianuarie 2018

Regizorul Constantin Popescu: "Pororoca este un film despre puterea tăcută a vinovăției"

Noul film scris și regizat de Constantin Popescu, „Pororoca”, este acum în cinematografe. Este lung, puternic și solicitant. Și va rămâne cu siguranță ca unul din filmele românești importante din 2017-2018. Un interviu în tandem în care Constantin Popescu (cunoscut până acum pentru „Portretul luptătorului la tinerețe” și „Principii de viață”) vorbește, cu generozitate, despre cum a realizat „Pororoca”.

Cum ai gândit celebrul plan-secvenţă de 18 minute cu dispariţia fetiţei în parc?

Constantin Popescu: Nu pot să spun decât că aşa mi l-am imaginat şi aşa a rămas descris de la prima variantă a scenariului. De când m-am apucat de lucru, mi-am închipuit o secvenţă lungă. O secvenţă care în aparenţă să nu spună mai nimic, banală, dacă se poate, cât mai cotidiană, cât mai obişnuită, un fragment dintr-o dimineaţă în parc. Şi am încercat să-mi închipui cum ar fi şi ca noi, spectatorii, să participăm, pe cât posibil activ, la ce se întâmplă acolo. Sigur, orice spectator, chiar şi cel mai puţin avizat, şi-ar închipui că, la un moment dat, după câteva minute, înțelegând licenţa, urmează să se întâmple ceva în acest cadru care a devenit deodată foarte lung. Problema este ce se întâmplă exact şi când. Pariul era următorul: o să sesizeze, o să-şi dea lumea seama când s-a întâmplat, care e acel moment? Oarecum, se întâmplă sub ochii spectatorilor.

Ai filmat cronologic, dată fiind transformarea lui Tudor?

Mai mult de 95% din film s-a filmat în ordinea cronologică a secvenţelor din scenariu. Cu foarte puţine excepţii, cred că în vreo patru zile au existat mici neconcordanţe între programul nostru de filmare, programul actorilor şi mai ales programul copiilor. La o lună şi jumătate după ce am depus scenariul la CNC (Centrul Național al Cinematografiei – n.r.), a intrat în vigoare o nouă lege cu privire la filmările care implică şi copii. Aceste filmări nu-ţi mai permit, în mod firesc, justificat (nu critic în niciun fel legea), să filmezi mai mult de trei ore și mai mult de trei zile legate cu copiii atunci când filmarea are loc în timpul săptămânilor de şcoală. Și nu mai mult de patru ore și vreo 4 zile legate în timpul vacanţelor. Noi mai aveam şi nişte filmări de noapte cu copii, însă nu mai ai voie să filmezi după ora 20 cu copiii în România. Este dificil, într-adevăr. La filmări participă Protecţia Copilului. Sunt situaţii foarte complicate, pentru că programul se dă peste cap. Noi făcuserăm deja programul, dar s-a lungit foarte mult.

Ce metodă de lucru ai avut cu actorii? Dar cu copiii?

Am avut norocul să avem la cadru doi copii foarte isteţi, foarte dezinvolţi (Ștefan Răus și Adela Mărghidan – n.r.). Copii care prindeau repede textul. Cel mic, Ştefan, repeta acasă cu părinţii. Fetiţa e chiar fata lui Liviu Mărghidan, directorul de imagine şi producătorul filmului. Şi cu ea repeta acasă mama ei. Întotdeauna e dificil cu copiii. Dificil într-un mod, bineînţeles, drăgălaş. Dar obositor. E evident pentru toată lumea că nu te poţi adresa unui copil aşa cum te adresezi unui actor. Copiii nu înţeleg indicaţiile. Se răstoarnă, pur şi simplu, toate valorile. Trebuie să ştii puţină psihologie. Părinţii ajută foarte mult. Trebuie să fie şi ei de faţă. Tu trebuie să înlocuieşti o figură autoritară, dar să o faci cu foarte multă delicateţe şi blândeţe. E nevoie de multă răbdare, în primul rând. Altfel, copiii sunt simpatici. Sunt două cadre care nu erau pregătite să fie în film. Noi le-am filmat pentru că îmi place să filmez şi repetiţiile. Dar ele erau de fapt nişte repetiţii filmate. Au rămas în film, pentru că erau foarte buni copiii.

Deci au şi improvizat puţin, au contribuit la scenariu.

Bineînţeles. Ca nişte mici vedete care se respectă. Cât despre munca propriu-zisă cu actorii, aici e un teritoriu mai bine delimitat, în sensul că pe Bogdan Dumitrache îl cunoaşteam deja de ceva ani, pe Iulia Lumânare de asemenea. Cu Constantin Dogioiu nu mai lucrasem. L-am văzut într-un scurtmetraj al lui Emi Pârvu şi mi-a plăcut tare mult de el. Ne-am întâlnit. Şi mi-am dat seama că el e potrivit. Constantin avea un soi de fragilitate specială în faţa camerei, având în vedere că era vorba despre primul lui lungmetraj. Un rol destul de puternic. I-a plăcut că urma să joace cu un actor bine înfipt şi deja cu experienţă (Bogdan Dumitrache – n.r.). I-a făcut faţă.

Ca orice actor care simte un personaj interesant, Bogdan şi Iulia sunt teritoriali, sunt agresivi la modul bun. Le place personajul şi şi-l apără. Îl schiţează cât pot de bine. Aşa că în momentul în care le dai o indicaţie care deturnează puţin sensul traseului pe care şi l-au format în minte, devin imediat foarte circumspecţi. E acută transformarea – se uită la tine şi spun: „Cum adică? De ce?” Ca regizor, trebuie să ştii să răspunzi unor astfel de întrebări, din partea unor astfel de actori, pentru că altfel nu e bine. Se nasc mici tensiuni. Sigur, la un nivel profesional. Suntem prieteni, ne cunoaştem, avem încredere unii în alţii. Acesta este un alt strat al relaţiei dintre actori şi mine. E foarte important să îi cunoşti. Atunci când am scris personajele, l-am avut în minte pe Bogdan pentru Tudor şi, oarecum, pe Iulia pentru Cristina. Atunci când am creat personajele am împrumutat câte puţin, cât am crezut eu că e important, într-o doză minimală, din personalitatea fiecărui actor. Pentru că oricum ştiam că odată ajunşi la filmare ei se vor sprijini destul de tare pe ce ştiu, adică pe modul în care sunt ei. De ce? Dacă nu ai trecut prin aşa ceva (pierderea unui copil – n.r.), cred că nu poţi să-ţi dai seama în totalitate cum e, cum ar fi. Nici nu cred că vrea cineva să-şi închipuie. Pe de altă parte, chiar dacă ar fi trecut, doamne fereşte, cred că le-ar fi fost foarte greu să revină la acele momente. Aşa că ar fi fost nevoie să fie recreate. Sunt doi actori care se folosesc bine de mijoacele şi procedeele pe care şi le-au însuşit.

Pe măsură ce căutam copii, am petrecut timp în parc şi îi chemam şi pe actori. I-am chemat în două-trei rânduri, când credeam că am găsit un copil care se potriveşte şi pe care aş vrea să-l iau în film. Am petrecut ore întregi în parcuri, încercând să vedem dacă şi cum se leagă relaţiile. Cum și la ce reacţionează copiii. Eram atenţi şi eu şi actorii la reacţiile lor. Din aproape în aproape, am reuşit să ajungem într-un punct bun. Un punct onest. Asta e important. Atunci când există onestitate, cred că se vede. Dacă e adevăr, îl simţi. De obicei, în cazul unei drame cu accente de thriller se simte acest lucru – orice stridenţă este repede sancţionată de public.

Cum ai gândit schimbarea stilistică din a doua parte a filmului: cadrele strânse pe chipul lui Tudor, sunetele din anumite momente, culorile uşor desaturate?

Înainte să răspund, ar trebui să menţionez că prietenul meu Liviu Mărghidan, director de imagine şi producător, mi-a oferit posibilitatea să filmez fără constrângeri, aşa cum cred eu că trebuie. A fost un ajutor nu numai pentru mine, dar şi pentru actori. Adică filmarea în continuitate, care e foarte dificil de făcut în producţia de film. De obicei grupezi. Dacă ai de filmat în apartament, să zicem, 20 de secvenţe, le filmezi pe toate la interior. Urmează exterioarele, pe care le filmezi grupat. Nimeni nu stă să filmeze o bucată în casă, apoi toată echipa se mută afară și tot aşa în fiecare zi. Este foarte costisitor şi obositor.

Voi aţi făcut asta?

Noi am făcut asta 95% din program. Acest lucru este în primul rând meritul producţiei. Îi mulţumesc lui Liviu.

Încă de la început, încă de când ştiam că Bogdan a început să consulte un psiholog pentru a face traseul narativ şi psihologic al personajului, mi-am dat seama că trebuie să renunţ – de altfel, e menţionat şi în scenariu – la cadrele largi şi să încep să mă apropii fizic cu camera de Bogdan. Să renunţ la cadrele de pe trepied şi fixe şi să încep să filmez din mână, în cadre din ce în ce mai decadrate, încadrate greşit, cu lumina în cadru, cu ieşiri din scharf, mai neclare. Unele dintre ele cu mici erori. Să încerc să redau acest fragmentarium al zilelor care trec una după alta, aparent foarte asemănătoare, monotone, monocorde pentru Tudor. Începe să devină evident că îl privim ca într-un terrarium ori printr-o lupă foarte puternică.

Şi care în acelaşi timp subliniază degradarea lui continuă.

Fără îndoială. Ne demonstrează, atât cât cred că am reuşit, cât de implacabilă este această trecere a timpului, mai ales în situaţia unui personaj ca Tudor, care nu are răspunsuri. Spuneam undeva că există oameni care caută toată viaţa răspunsuri şi oameni care nu pot trăi fără un răspuns, iar Tudor este unul dintre aceştia. De altfel, la această schimbare din partea a doua contribuie foarte tare faptul că, între primul cadru şi ultimul cadru, filmul se desaturează, pierde culoare. Peste 60% din culoare se pierde, dar încet, gradat. Ochiul se obişnuiește, nu-ţi dai seama uitându-te la film. Îţi dai seama doar dacă alături primul şi ultimul cadru. Atunci vezi diferenţa uriaşă. Şi am crescut granulaţia, de la primul până la ultimul cadru. Filmul devine parcă tot mai mocirlos, mai murdar, mai îmbâcsit. De asemenea, este gradată apariţia granulaţiei, nu o observi, nu te deranjează.

Şi, bineîneţeles, sunetul. Mihai Bogos, sound designer-ul, partenerul meu de mult, și editorul Corina Stavilă, doi oameni cărora le mulţumesc în mod special, după actori, m-au ajutat să creez o atmosferă specială. Nu-mi plac sunetele non-diegetice, adică cele care nu au legătură cu ce se întâmplă în cadru, mai exact cele pe care personajul nu are cum să le audă, dar pe care noi, publicul, le auzim. De aceea nu-mi place muzica. Sunt într-o fază în care nu mai agreez muzica în filme. Sunt filme unde îmi place, dar nu mai pot să văd oameni triști pe stradă și să aud viori și saxofoane. Eu când sunt trist pe stradă nu aud nicio vioară, niciun saxofon. Exagerez acum, dar ideea asta e. Apoi, mi se pare un mic șantaj emoțional la adresa spectatorului.

E o manipulare. Îți spune ce să simți.

Da, o manipulare. Uneori ea funcționează foarte bine. Și mie îmi place să fiu manipulat. Sunt filme la care lăcrimez, sunt filme la care mi se face pielea găină de la muzică. În orice caz, în acest film am simțit că trebuie să fac așa, să nu folosesc muzică. Și să mă sprijin pe sunet. Iar coloana sonora este plină de sunete ascunse. O spun pentru prima dată: e o secvență în care el lipește afișe și caută fetița, are un traseu în jurul lacului. Dacă ai observat, se vede că sunt tot felul de oameni care parcă au venit ca animalele în savană la adăpat. Ne adunăm în jurul lacurilor când e foarte cald. Stăm la umbră și cu picioarele în apă. Și am ascuns niște sunete de prădători, de animale de pradă. Ele sunt subliminale. Nu ies în evidență, dar sunt acolo. Există în anumite cadre o prezență subtilă, tensionată, amenințătoare. La acest capitol, Mihai Bogos a făcut o treabă senzațională, alături de Vincent Arnardi, care este un mare mixeur de sunet din Franța. A mixat pentru „Amélie”, pentru filmele lui Oliver Stone, ultimele câteva filme ale lui Nikita Mihalkov. Are peste 270 de filme mixate. E un profesionist desăvârșit. A lucrat cu materialul oferit de Mihai Bogos și a fost încântat. Am rămas în relații foarte bune, pentru că mi-a zis: „Ador filmele care nu au muzică. Este o miză senzațional de dificilă și dacă reușești să o duci până la capăt, este extraordinar. Iar filmul tău a reușit cu brio acest lucru”.

Știu că prin filmele tale încerci în primul rând să îți răspunzi la anumite întrebari, frământari, lucruri care te preocupă. Ce a declanșat „Pororoca”, ce ai vrut să-ți lămurești?

„Pororoca” s-a născut dintr-o durere personală, dintr-o pierdere. Nu vreau să intru în detalii, să devin un șantajist emoțional. Sunt convins că, din păcate, fiecare dintre noi trecem prin momente necăjite, mai devreme sau mai târziu. Nu sunt aici să dau lecții. Pur și simplu mi s-a părut că trebuie să mă lămuresc eu cu mine în privința deciziei pe care am luat-o cândva, încercând să descriu deznădejdea și suferința respective într-un film. Era modul meu de a face față unei astfel de situații. Nu știu să pictez. Nu știu să cânt. Scriu, dar nu extraordinar de bine. Mi se pare că acest mediu m-a ajutat să-mi răspund la niște întrebări. Așa că am început să scriu un scenariu. Am încercat din răsputeri să descriu cât mai bine un moment pe care nu vrem să îl trăim. La care nu vrem să ne gândim. Sau vrem să stăm pe scaun și să spunem: uite, li se întâmplă altora. Avem ocazia să vedem o chestie îngrozitoare trăită de altcineva, chiar dacă poate ne e greu - cine vrea să se uite la suferința altcuiva descompusă în detalii? Dar, atunci când ea este onestă, mi se pare că poate fi privită. Sigur, la rândul ei naște alte întrebări. Acesta a fost și unul dintre scopuri atunci când am scris scenariul - să ne punem niște întrebări: „Ce am face dacă am fi noi în situația respectivă. Noi am fi altfel? Avem puterea?”

Ai vorbit și tu despre ele și au remarcat mai mulți oameni aceste elemente de thriller psihologic. Sunt anumite scene aparent inexplicabile, cum e o secvență din baie cu sora, care a căzut în versiunea mai scurtă a filmului. Cum te-ai documentat pentru personaj și pentru astfel de cazuri?

M-am bazat în primul rând pe experiența mea de viață, apoi pe instinct și imaginație, ca orice autor. Pe de altă parte, m-am consultat cu psihologi în legătură cu traseul gândurilor și sentimentelor unor părinți care trec printr-o astfel de încercare teribilă. Sunt acele etape: negarea, acceptarea ș.a.md., în cazul unei asemenea pierderi. Mai ales una așa de brutală și inexplicabilă. Am avut și câteva întâlniri cu criminaliști, niște oameni deosebiți din Poliția Română care-și fac meseria impecabil, dar pe care nu-i vedem niciodată (nu am vrut nicio clipă - și cred că se simte - să arunc vreo vină asupra Poliției; filmul e despre complet altceva). Cu toate elementele acestea în minte, am început să schițez secvențele, personajele, etapele, fiecare zi și noapte, dinaintea și primele zece zile după pierdere, apoi ce se întâmplă până în final cu personajele mele. Cineva m-a acuzat amical că abandonez personajul Cristina, care începea promițător. Dimpotrivă, nu l-am abandonat. Trebuie să cădem cu toții de acord că nu există două cazuri la fel, așa cum zice și inspectorul Pricop în film la un moment dat. Nu sunt două suferințe la fel. Nu sunt liniare. Nu sunt perfecte sau imperfecte. Fiecare simte în felul lui. Există oameni care în cazuri din acestea nenorocite s-au sinucis sau au ajuns în ospicii. Eu am propus o variantă. Adevărul e mult mai teribil decât un film. Au existat și astfel de cazuri în care unul din parteneri nu a mai putut să respire același aer ori să stea sub același acoperiș cu cel pe care îl considera vinovat de dispariția copilului. Cu toate că e foarte greu să discerni, să arunci anatema asupra celuilalt. Orice cuplu știe asta. De aceea cred, e doar o opinie, că e teribil pentru cei care au copii să vadă filmul. Revenind la discuția despre abandonul Cristinei: personajul este acolo și mi se pare că e mai puternic in absentia. Golul pe care-l lasă în urmă o descrie pe Cristina la fel de bine, așa cum golul lăsat de fetița Maria o descrie pe Maria. Toate detaliile povestite în timpul declarațiilor făcute de părinți la Poliție nu fac decât să descrie acel copil. Cu toate că nu e un film despre obiect. Este despre puterea tăcută a vinovăției, despre descompunere și, în ultimă instanță, durere.

Și despre responsabilitate…

Absolut. Toate acestea trag după ele responsabilitatea. Pe de altă parte, filmul nu acuză. Nu sunt judecător, sunt regizor. Dar se pot trage concluzii apropo de discuțiile pe care îmi place să cred că le va stârni filmul. Nu poți să spui: „mi-a plăcut filmul”. E foarte greu să spui așa ceva despre „Pororoca”, deși vanitatea mea de autor îmi indică și că n-ar trebui să spun asta (râde - n.r.). E greu de privit filmul. Are momente hazoase, are momente mai relaxate, are momente încordate. Filmul e ciclotimic, exact așa cum tinde să fie comportamentul unora care ajung în aceste situații nenorocite, în sensul că au zile bune, zile proaste. Zile în care reușesc să pară că trăiesc normal și zile în care se prăbușesc. Apropo de secvența cu sora, sunt momente de escapism. Am întâlnit cazuri care m-au ajutat să îi creionez și o astfel de latură lui Tudor. Escapismul face parte din negare. El a început deja să facă gesturi iraționale. Îmi pare rău că secvența nu s-a păstrat în varianta scurtă, sau „internațională” cum îi zicem noi.

De ce ai optat pentru lungimea asta de circa două ore și 30 de minute, oarecum inconfortabilă pentru spectator?

Dacă vrem să fim martorii suferinței trebuie să simțim un pic din ea. Înțeleg întrebarea ta, dar n-am înțeles de ce ar fi trebuit să mă grăbesc. Așa simt, așa văd. Acesta cred că e ritmul. Punctul final avea nevoie de un soi de mărturisire lungă. Asta legat de varianta lungă a filmului. Legat de varianta scurtă, sunt rațiuni contractuale, destul de pământești. Exploatarea în Europa are niște reguli ceva mai stricte. În România, producătorul (Liviu Mărghidan – n.r.) și cu mine ne-am asumat un risc. Liviu mi-a respectat dorința de a avea și această variantă. Deși mie mi se pare că dacă ești dispus să stai în sală două ore și jumătate, nu ai o problemă să stai două ore și 45 de minute. A trebuit să găsesc o structură ceva mai digerabilă, deși personal îmi pare rău că am renunțat la câteva secvențe care mi se par foarte importante.

Nu doar noi am observat anumite similarități cu o scenă din „Blow-Up”, de Michelangelo Antonioni. A fost un omagiu intenționat?

Este o reverență cât se poate de respectuoasă în fața unui film pe care îl iubesc și a unui autor pe care îl respect foarte tare.

De ce crezi că ar trebui să vină lumea să vadă filmul, subliniez, la cinema?

Pentru că e o experiență unică atât din punct de vedere vizual, cât mai ales auditiv. Sălile unde a fost proiectat până acum au făcut față mai mult decât onorabil la subtilitățile de imagine și sunet.

În final, o întrebare mai generală: de ce iubești cinema-ul?

Pentru că îmi oferă libertatea de a fi eu cu adevărat.

***

(consemnat de Ionuț Mareș și Lucian Mircu, 19 ianuarie)

Pororoca a intrat în cinematografele din toată țara, distribuit de Bad Unicorn. La Timișoara, în Cinema City din Shopping City.

duminică, 18 decembrie 2016

Ce-am avut si ce-am pierdut: Best of 2016

Ne-am urnit greu sa facem topul pe anul asta. Felix zice ca a fost un an rau, dar el zice asa aproape in fiecare decembrie. Richie zice ca a fost unul mediocru. In cazul meu, am avut focusul mai mult pe europene (din motiv de Ceau, Cinema!) si pe documentare, asa ca am omis o gramada din titlurile de care vorbeste lumea. Poate va ajuta listele noastre sa vedeti daca ce ati scapat si voi ceva. Fara o ordine anume...badaboom...Top 2016 Marele Ecran:

FELIX aka Waka_X

Elle

Un thriller tensionat si un studiu de personaj feminin adanc si rascolitor.
Trebuie sa divulg si nume ca sa nu mai fie indoieli:
studiul e facut de Paul Verhoeven si personajul e interpretat de Isabelle Huppert, actrita mea favorita.
Nu va asteptati la nimic hollywoodian. Nu aveti de ce.

Aloys

Un film mic, modest, cat se poate de elvetian. Surpriza anului pentru mine.
Despre singuratate, incertitudini si lumi imaginare care ne aprind depresiile.

Hunt for the Wilderpeople

Comedia anului, ma rog, comedia pe care o pot recomanda public.
Plina de sarm, acting bun si natura fabuloasa din Noua Zeelanda.
Si un copil-actor care arata si se poarta ca si Gojira cand era mic.
Cel putin in imaginatia mea.

Hell or High Water

Nu am vazut multe filme anul asta la Mall. Nu m-au chemat. N-am raspuns.
Dar asta e unul din cele mai bune filme de Mall din viata mea. Si a voastra.
Un film "ca la carte". Un film care deliveruie. Cu buget mic. Pentru ca se poate!

Comercial, dar de bun gust.

El Club

Cel mai "film" film vazut de mine recent. Cu dimensiune, putere, ecouri si surpari de teren.
Pentru ca nu putem discuta de Biserica Catolica fara sa ne gandim la povestea din acest film
si implicit la film. Unul facut cu mare talent, mult curaj si necesar. Bun de tot.

The Greasy Strangler

Cea mai buna comedie neortodoxa de anul asta.
Campy si nesanatoasa. Bizara si "la nudul gol".
Plina de untura. Ramane si in barba.
Sa nu ziceti ca nu v-am zis: Nu e pentru toata lumea.

Dar daca gustati umorul sec si ciudat... sho pe ea!

The Ardennes

Un thriller/road movie belgian (flamand) solid.

Nu e asa memorabil dupa "Bull Head" dar merita mentionat.

De joi seara. De o joi seara buna.

Embrace of the Serpent

Ooo, da! Ezoterism, samanism, Amazon!

Legatura dintre vechi si nou, dintre salbatic si civilizat. Dintre vazut si nevazut.

Si toate astea tratate bine, evitand new-age si cazutul cu fundul in penibil.

Un film cu adevarat trippy si memorabil.

Asphalte

O comedie franceza mucalita si blajina.

Buna de pus pe rana. O desfatare.

La relanti, sa se poata digera bine.

Virgin Mountain

Un film islandez dezghetat despre un munte de om bun.

Care topeste zapada din jur cu bunatatea lui.

Si apoi se topeste si el in vulcanul interior.

Tot ce a scris/regizat Dagur Kari e de vazut.

Cristale mici de film.

Taxi Tehran

Tragi-comedia subversiva a anului. Sau poate a deceniului.

Un film facut intr-un taxi si dintr-un taxi. Un film care ataca cenzura

fara urma de ura sau dorinta de razbunare. Un film care loveste

curat, direct, fara menajamente si acolo unde trebuie. Cu non-violenta.

Microbe et Gasoil

Filmul extrem de comic si onest "pentru copii si adolescenti" al anului.

De vazut cu juniorii (7+) daca nu sunteti din gama de parinti pudici si nesinceri.

Un film jucaus si creativ, un film de vazut si revazut, direct din mintea creata a lui Michel Gondry.

E francez, sa se stie, ca americanii nu ar face asemenea film in veci.

Remainder

O alta surpriza placuta, un thriller britanic in care protagonistul se incurca in capcanele timpului.

Nu va pot divulga mai mult ca va stric placerea. Tensiunea bine dozata si dirijata, un final pe masura.

Un film de weekend seara. Garantez ca nu adormiti la el.

The Forbidden Room

O experienta unica, psihedelica si "de basm".

Guy Maddin e cunoscut pentru genul asta de filme dar... asta cred ca e cel mai bun al lui.

La fel, nu e pentru toata lumea dar merita atentia si rabdarea voastra.

tip: Eu l-am vazut in 2 reprize, sa reusesc sa tin pasul cu povestea.

O parada de actori buni in roluri neobisnuite, un story cosmic tesut din zeci de mici intamplari.

Film bun, de autor.

Documentare:-------------------------

My Scientology Movie

Imi place tare ce face si cum face Louis Theroux.

L-am urmarit de cand a inceput si pana aici.

Adaug aici ce am piscalit pe twitter dupa ce am vazut documentarul:

"Do you agree when someone tortures a torture master?

Do you laugh? What’s your honest reaction?"

"It’s the Louis Theroux fine notes on

Milgram experiment and

Stanford Prison Experiment."

"Not what you expect, but be patient and follow Louis hidden agenda…"

"not much about Scientology.

it’s mostly about double standards…"

"Brilliant farce/trap staged by Louis.

Touching the wound from inside."

Tickled

Cea mai neverosimila si fascinanta poveste auzita de mine anul asta.

Despre false concursuri de gadilat. Si despre cine rade la urma.

Dimensiunile (ne)firesti si oarecum comice ale razbunarii...

HyperNormalisation

Documentarul politic si filosofic al anului.

Adam Curtis incearca (si in mare parte reuseste) sa ne explice,

povestind si lipind vignete istorice si sociologice recente,

de ce s-a ajuns ca politicienii si politica sa fie atat de departe de realitate si de bunul simt.

Toate documentarele lui Curtis sunt o vizionare necesara! Un maestru al documentarului.

Zic si aici, documentar de autor. Calitate BBC.

Seriale TV:--------------------------------

Dirk Gently's Holistic Detective Agency

Dupa povestile lui Douglas Adams, si in spiritul povestilor.

Spumos, zanatic si rocambolesc. Bun de matinee in weekenduri.

Soundtrack excelent de maestrul Cristobal Tapia de Veer.

Westworld

Nu o sa zic nimic, ca geme internetul de comentarii la el.

Serialul SF al anului. Cu un final exceptional. Asteptam continuarea.

The Young Pope

Serialul cu iz european al anului. Ce bine ca se diversifica bucataria.

Un serial care iti pica cu mare drag, cum numai Paolo Sorrentino poate face.

Excelent balans, umor, acting de zile mari si imagine calda de film european bun.

De recomandat cu drag la cei dragi. Se gaseste pe "HBO Go" Romania.

Stewart Lee's Comedy Vehicle (s04)

Stewart Lee e standup-comedianul meu favorit in acest moment.

Daca aveti rabdare, o sa vedeti de ce. O serie de momente fabuloase si

originale de standup se termina cu acest sezon 4, intr-o metaforica piscina de urina...

Seriale TV animatie:

BoJack Horseman (s03)

Cel mai bun sezon din BoJack.

Serialul animat "pentru oameni mari" care m-a atins cel mai tare in ultimul an.

Mike Tyson Mysteries (s02)

Adevaratul Mike Tyson si prietenii se intorc cu mai multe aventuri delirante

in stilul "Scooby Doo". Serial pentru oameni mari si dusi de acasa.

RICHIE

Filmele anului

Arrival.

Intalnire de gradul trei intre o povestire fascinanta semnata de Ted Chiang si un regizor cu viziune si sensibilitate. Seminar cinematic despre comunicarea inter-specii, inter-umana, inter-nationala si transtemporala.

Kubo and the Two Strings

Animatie stop-motion despre magia origami si efectul ei curativ pentru suflet. Un ghiveci cultural delicios care amesteca fantezia orientala cu mitologia greaca si le trece prin filtrul american despre eroism si sacrificiu. Maiestria studioului Laika nu mai poate fi ignorata.

Hell or High Water

Western modern, minutios si pitoresc, care angreneaza inexorabil destinele a doi frati porniti intr-un ultim jaf si pensionarea rangerului Jeff Bridges. O cavalcada navalnica pe muzica lui Nick Cave & Warren Ellis.

Don’t Breathe

Regizorul Fede Alvarez apuca tema “intrușilor in casa” si o transmuta in cea a “captivilor in beci”. Un thriller pe muchie de cutit si margine de scaun, filmat excelent dar si montat la milimetru, in care Stephen Lang e realmente infiorator.

Captain Fantastic

Filmul de familie care examineaza societatea de azi prin lentila celor care o parasesc. Un studiu de caracter asupra unui tata (Viggo Mortensen), comentariu lucid si nelipsit de umor pe tema izolarii voluntare, a educatiei alternative, a viciilor conformismului si ale vietii confortabile.

Deadpool

Oaia neagra a familiei Marvel, Deadpool, s-a dovedit pe atat de ingenios, distractiv si scandalos pe cat il anuntau. Fara a excela la vreun capitol, afara poate de originalitatea vulgaritatilor proferate de Ryan Reynolds, filmul lui Tim Miller merita salutat si pentru ca reprezinta victoria celor mici in fata interesului corporatist.

Documentare

Zero Days.

Alex Gibney despre Stuxnet, virusul informatic folosit de americani si israelieni pentru a pune pe butuci programul nuclear iranian.

Racing Extinction.

Un documentar eco realizat de The Oceanic Preservation Society care aduce in atentie speciile pe cale de disparitie din cauza activitatii umane necontrolate.

13th.

Un documentar care pune lupa pe sistemul penitenciar american si dezvaluie istoria perpetuarii legislative a inegalitatii rasiale.

Serialele anului
Westworld. Jurassic Park cu roboti. What could go wrong?

The Young Pope. Nu e Papa pe care-l vreti, e Papa pe care-l meritati.

Stranger Things. Piesele cele mai misto din anii '80 intr-un singur puzzle.

The Night Of. Reconstituirea unei nopti fatidice in opt parti.

BrainDead. Invazia creierelor albe, curat-spalate, in varful Capitoliului.

LUCIAN AKA MIRCU

N-am stat mult pe ganduri cand am facut lista. Am scris exact cu 'ce am ramas din 2016'. Pe langa scaparile constiente (Ma Loute de Bruno Dumont sau Embrace of the serpent), vor fi sigur si cateva lapsusuri.

Arrival (Denis Villeneuve). Filmul cu 'extraterestri' de la care pleci intrabandu-te 'ce inseamna sa fii om'.

Hell or High Water (David Mackenzie). De la joc (Jeff Bridges, Ben Foster, Chris Pine ), scenariu (Taylor Sheridan a scris si Sicario), imagine (Giles Nuttgens), pana la muzică (Nick Cave & Warren Ellis), atinge toate notele potrivite. E marele hit din zona indie.

Goldstone (Ivan Sen). Cu elemente de noir si film politist (doi detectivi si "o dama la necaz"), acest neo-western plasat in desertul Australiei (care se putea intampla si la Rosia Montana), e un strigat impotriva sistemului corupt de pretutindeni. Tinand cont de anul politic 2016, Goldstone ne arata calea de urmat. In plus, arata superb

Chevalier (Athina Tsangari). Jocuri de societate amuzante: "Cine e cel mai barbat barbat?". E din 2015 dar l-am vazut anul asta la TIFF.

Hunt for the Wilderpeople (Taika Waikiki). Delicios, la fel ca tot ce am vazut de la neozeelandez (We live in the shadows).

It's not the time of my life (Szabolcs Hajdu). Stiam ca poti sa faci filme mari cu foarte putin, dar e bine sa-ti reaminteasca periodic cineva.

Viata ca o trompeta (de Antonio Nuic). "Viva la vida!" A castigat competitia Ceau, Cinema en fanfare!

El Club (Pablo Larrain) Pica greu de tot.

Toni Erdmann. Nu e un film perfect si e cam lung, dar are o inima imensa. Marele urias prietenos, varianta pentru adulti.

Taxi Tehran. Jafar Panahi nu e singurul opozant al regimului autoritar. Anul asta am mai vazut doua filme aproape gemene despre cum scena rock din Teheran respira un aer mai liber, desi platind scump: Malaria (Parviz Shahbazi) si Pisicile Persane (Bahman Ghobadi).

Son of Saul. O calatorie in infernul Holocaustului, cum nimeni nu a mai facut.

Placeri vinovate: The Nice Guys, The Green Room, The Handmaiden.

Swiss Army Men e ori cel mai bun, ori cel mai prost film al anului. Inca n-am reusit sa-mi dau seama.

Romanesti

Sieranevada

(pseudo-"battle-ul" Mungiu - Puiu n-a fost niciodata asa direct si pe fata ca anul asta).

Mentiuni speciale: Doua Lozuri, Afacerea Est si Caini pentru prospetimea pe care au injectat-o in filmul romanesc, fiecare in felul sau.

Documentare

Hypernormalisation. Nu cunosc pe altcineva care poate sa-ti explice lucruri complicate din istorie cu atata usurinta si claritate. Esti sau nu de acord cu el, Adam Curtis stie sa dea zoom out pana la 'god's eye view'.

Ingrid Bergman: In her own words. Nu e atat despre Hollywood, cat despre familie. Despre pretul libertatii, intr-o viata fara radacini.

Hitchcock/ Truffaut. Masterclass de cinema cu doi profi misto. Hitchcock inca te poate surprinde si azi.

Fuocoammare. Ca un pumn in fata. Ca un chepeng deschis catre viitor. Si nu e roz.

Under the Sun. In care Vitali Mansky ne arata butaforia din spatele scenei. Coreea de Nord este un imens platou de filmare, in care toti sunt figuranti in afara de actorul in rol principal.

Tickled. O investigatie reala, relatata ca un thriller halucinant care trage in permanenta covorul de sub tine. La sfarsit am ramas stanjenit. Ca si cum m-ar fi gadilat un personaj din El Club. Merge asortat cu alta bizarerie, vazuta anul asta: Finders Keepers.

Seriale

Un an conservator pentru mine. Raman cu Better Call Saul.

Optiunea fun & "brainwash": Braindead

Pagini