Se afișează postările cu eticheta Sase randuri frumoase. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Sase randuri frumoase. Afișați toate postările
duminică, 31 mai 2015
NoTIFFe (Ziua Doi)
"Nimeni nu si-a imaginat ca sfarsitul lumii va veni in felul acesta". Cele 10 porunci ale Tijuanei pentru restul lumii. NAVAZAJO e ca un scuipat in fata, din partea ultimilor 'lowlifes' (prostituate, junkies, Cartel boys etc) pentru care banii sunt drogul cel mai greu de obtinut. Infernul e deja aici. Mântuirea e posibila doar daca avem curajul sa-i privim in ochi pe cei care ne-au scuipat. O experienta cu totul inconfortabila.
Despre inoportunitatea deschiderii vechilor rani vorbesc mai multe personaje (fie criminali, fie victime) din CUM ARATA TACEREA (The Look of Silence), sequel-ul" lui Joshua Oppenheimer la The Act of Killing (doc-ul despre genocidul din Indonezia). "Trecutul e trecut', "sa uitam, ca sa mergem inainte", "sa-i judece Dumnezeu" sau chiar amenintari ( "nu mai zgandariti lucrurile, ca se vor repeta"). Dar cum poti uita cand traiesti laolalta cu criminalii fiului/fratelui tau. Si nu accepta raspunderea pentru crimele lor. Ba mai mult, se falesc cu ele.
Un batran care are peste 100 de ani e intrebat in mai multe randuri daca isi aminteste de fiul sau, Ramli, ucis de comando-urile mortii. "Care fiu?" repeta intrebarea batranul senil. Cand istoria e scrisa doar de invingatori si predata asa la scoala, istoria devine amnezica. Un popor se simte in tara sa ca acel batran (orb si senil): ca intr-o casa straina. Asa arata tacerea. Doar ca unii nu mai pot tacea. Daca prima oară i-a pus pe făptași fata in fata cu crimele lor, acum ii pune fata in fata cu urmașii victimelor lor. M-a rupt cu partea a doua a campaniei lui impotriva uitarii.
1001 DE GRAME e varianta norvegiana pentru "o comedie romantica". Rece, masurat, filosofic. Reperele si etaloanele sunt importante in viata omului. Dar cat exact cantareste o viata? Ce ramane dupa ea? Regizorul Bent Hamer (care are parte de o scurta retrospectiva in festival) a spus ca i s-a parut o oportunitate de aur de a face un film despre o femeie aflata pe in drum cu "dead end". Angajata la Institutul Norvegian pentru Masuratori "ea incearca sa de tina de repere. Dar evident ca viata e mai mult de atat". Macar cu un gram.
Tag-line: "Cea mai mare greutate e sa nu duci nicio greutate".
Despre repere si faptul ca nu poti trai tinindu-te rigid de ele a fost ultimul film al zilei 2 pentru mine. LECTIA (Bulgaria) e primul titlu pe care l-am prins din competitie (regia Kristina Grozeva, Petar Valchanov). Am o oarecare retinere fata de filmele la care iti dai seama incă de la jumatate incotro vor sa ajunga, care e "mesajul" lor. Care e "morala" cu care trebuie sa pleci de la film. Iar cand pleci de la asta nu are cum sa nu afecteze restul constructiei, sa nu para artificiala. Nadia e profesoara de engleza si descopera ca in clasa ei s-a produs un furt si promite o Apoi afla ca sotul ei nu a platit ratele la banca, ceea ce de transforma intr-o cursa contracronometru pentru a nu pierde casa si, in acelasi timp, sa-si pastreze demnitatea. Mi-a amintit, nu stiu de ce, de Marion Cotillard in filmul fratilor Dardenne sau, pana la un punct, de Sandra Bullock in Gravity (pentru toate obstacolele care trebuie depasite). Dar noi stim deja, incă de la jumatate, pentru cine e de fapt "lectia". Altfel protagonista Margita Gosheva face un rol foarte bun. Iar orasele mici ale Bulgariei ofera un cadru familiar spectatorului roman.
sâmbătă, 30 mai 2015
Notite (ziua 1 TIFF)
Nu e timp de scris frumos, pe curat. E timp de vazut filme.
Va arat direct notitele mele. Sau NoTIFF-ele.
sâmbătă, 1 noiembrie 2014
Annabelle vs. The Babadook
Richie si waka_x au avut un program previzibil aseara. Fiecare a servit cate un horror. Eu am servit placinta cu dovleac.
Annabelle
@richieTM: #halloween Watching Annabelle. Silly grown-ups playing with ugly dolls. This is frightening enough without the jumpscares...
I'm curious, are the demons who try to possess little dolls considered a bit weird by the rest of the demon comunity?
When a priest takes a doll to church to "weaken the demon inside of it" does this have some sexual implications?
All things considered...#annabelle is pretty scary... Thank god I have my phone with me.
Can't wait to see a movie mash-up Chucky vs Annabelle: Dolls from hell. It would be like Bonnie and Clyde's fucked-up figurines on a rampage
The Babadook
@waka_x: wow! "The Babadook" is one of the best and most complexe cinematic horror experiences lately.
Essie Davis gives an unforgettable "dr jekyll and mr hyde" tour de acting force
"The Babadook" will be a cult classic quite soon, no doubt! psychological horror at its best.
am crezut ca e overrated dar nu e. e vorbit de bine pe merit(e).
si are dimensiuni si intelesuri in plus pt cei cu kids.
si are dimensiuni si intelesuri in plus pt cei cu kids.
Pofta bu-hu-hu-nă!
marți, 14 octombrie 2014
Maps to the stars
(...)
Pe ritmul trupurilor calde,
Pe fruntea bunilor prieteni,
Pe fiecare mână-ntinsă
Scriu numele tău.
Pe dărâmatele-mi refugii,
Pe-al farurilor mele scrum,
Pe zidul dezolării mele
Scriu numele tău.
Şi pe absenţa fără tângă,
Pe muta goală-nsingurare,
Pe pasul morţii urcător
Scriu numele tău.
Pe sănătatea revenită,
Pe dispărutele primejdii,
Pe goala de-amintiri nădejde
Scriu numele tău.
Eu viaţa mi-o încep din nou
Doar c-un cuvânt, cu-a lui putere,
Căci m-am născut spre-a te cunoaşte
Şi-a-ţi scrie numele în toate.
Libertate
(Paul Eluard, traducere A.L.)
După mai terestrele A Dangerous Method și Eastern Promises, David Cronenberg revine în forță pe terenul oniricului sau "traum"-ului (în sens psihanalitic, ca într-o nuvelă de Arthur Schnitzler). Combinație de horror și satiră, Maps to the Stars are o atmosferă lynchiană pînă în măduvă, și o zic ca pe un compliment (pentru că nu-și pierde identitatea de autor). E un fel de Mullholland Drive pe ciuperci, coacăze sau nebunele vesele. Mia Wasikowska și Evan Bird sunt un cuplu modern de faraoni (frate și soră) plantați în cultura bolnavă a celebrității așa cum e ea cultivată la Hollywood. Pe Julianne Moore (furtunoasă) a remarcat-o juriul de la Cannes (premiul de interpretare feminină), eu l-am remarcat pe John Cusack, în rolul unui maestru spiritual/terapeut al vedetelor/șarlatan. Personajele sunt orice, numai libere nu sunt. În România, din 31 octombrie.
joi, 9 octombrie 2014
Gone Girl: pe foarte scurt și la foarte cald
@TWITTER WAR
Prima părere a "redacției" despre ultimul film al lui Fincher, extrasă de pe conturile noastre de twitter:
@richieTM e chiar bun. Un puzzle procedural mixat cu un thriller casnic. The Game + Zodiac la scara redusa. Iar Rosamund Pike e awesome.(Richie a avut toata sala pentru el, a fost singur la proiectia de dupa-amiaza)
@waka_x Gone Girl (2014) is David Fincher's take on "The Young and the Restless"!? A tabloid-ish shit like Gone Girl has 8.6 on IMDb...grrr...that reflects the state ofactual moviegoers. The very weak OST of "Gone Girl" is composed by "talentless but connected" duo trent reznor and atticus ross... ouch.
If Cronenberg's "Maps to the Stars" is a successful and personal approach to soap opera of sorts, "Gone Girl" fails miserably! pfui."Gone Girl" has the most irritating "sandra-brown(ian)" dialogues I've heard in a long time. from the opening line to the end
#filme succesul imens al filmului "Gone Girl" subliniaza ca lumea s-a tabloidizat. in asteptari, gusturi si sensibilitate.
(waka_x a vazut filmul la proiectia de seara impreuna cu mine si se pare ca s-a luat )
@ilMircu Filmul Gone Girl (Fata Disparuta) de David Fincher e "filmul american despre Elodia". O cioaca de la un cap la altul.
Comedia Gone Girl e o parodie la misto despre caznele casniciei. Numai ca Fincher n-a vrut sa fie parodie.Asa i-a iesit. He was dead serious
@waka_x @richieTM cu parere de rau (ca am fost acolo), filmul ala e un masterpiss.
@richieTM @waka_x well, it worked for me. Nu mi-am verificat telefonu vreme de 2 ore. Fac cinste cu urmatorul "masterpiss". Probabil Ridley Scott.
@ilMircu In alta ordine de idei, de acum, filmele "normale" de la multiplex (adica non-3D) sunt intitulate "filme 2D". Da, chiar simt ca aveam nevoie de specificatia asta. Deci practic la un film 2D pierzi o treime. Probabil de aia costa mai putin #wtf
sâmbătă, 4 octombrie 2014
Un compliment pentru Gone Girl
Cristi Plesh a văzut Gone Girl (lansat în cinema în aceeași săptămână la noi și în U.S.). I-a făcut cel mai mare compliment pe care un regizor poate să-l facă filmului altuia (în acest caz, David Fincher):
Am fost astazi (joi) la avanpremiera aici in Los Angeles si... am plecat de la film gelos rau de tot. Filmul m-a nimerit la fix. Practic ego-ul meu isi linge ranile ca nu am apucat eu sa fac filmul (Cristi Plesh via e-mail).
Am fost astazi (joi) la avanpremiera aici in Los Angeles si... am plecat de la film gelos rau de tot. Filmul m-a nimerit la fix. Practic ego-ul meu isi linge ranile ca nu am apucat eu sa fac filmul (Cristi Plesh via e-mail).
marți, 23 septembrie 2014
Maiorul
Fără nicio legătură cu lent-coloneii de zilele astea...
Maiorul, filmul rusesc din 2013 oferit de Clorofilm la Casa Filmelor e un carusel de acte extreme de la un cap la altul.
Un fel de Drogowka pe votcă (apropo de corupția din Poliție și "polis").
Un fel de Poziția Copilului, dar fără măsură, fără catharsis și fără nicio speranță. Aproape toate personajele sunt defecte, strîmbe, sălbatice, disperate.
Regizorul Yuri Bikov (care joacă binișor celălalt rol principal al filmului) a făcut un film dur, excesiv, care-ți poate da zen-ul peste cap. Dacă asta e Rusia "normală", numai vecinătatea ei e deja apăsătoare. A se vedea pe propria răspundere.
luni, 18 august 2014
La cald: Hard to Be a God (2013)
Hard to Be a God (2013)
"It's not the Earth,
it's another planet.
Just like the Earth, but 800 years ago"
Anul acesta, dupa marea bucurie cu "Under the Skin" am fost rascolit de o alta capodopera noua a sf-ului. O experienta cinematografica radicala, brutala, monstruoasa si viscerala care dupa aproape 3 ore mi-a detronat "Stalker" din preferintele sf si a inlocuit filmul lui Tarkovsky. Inspirat tot din scrierile fratilor Strugatskiy, el este capodopera de adio a maestrului rus Aleksey German (s-a stins in 2013). O lucrare cinematografica fara cusur care aduce din haul istoriei o imagine a Evului Mediu cu adevarat terifianta, denunta (prin claritatea mesajului) si rastoarna pe buna dreptate viziunea romantica si imbecila pre-Renastere propusa de majoritatea cineastilor in favoarea uneia mult mai probabile si realiste: scara subreda a istoriei si evolutiei umane e facuta din sange, muci, fecale, noroi si putreziciune - multe incercari oarbe si mute si putine trepte reusite. Practic am putea considera acest film un documentar/reportaj in Evului Mediu, minutios si stratificat, bogat in detaliu si dens in evenimente, de o poezie vizuala aparte si un efect naucitor de lunga durata asupra imaginatiei lenese a omului contemporan. Regizorul reconstruieste din imaginatie si interpolare istorica o lume inspaimantator de veridica, act si efect care transcede sfera filmului si a artei. Personajele vorbesc direct cu privitorul si avem ocazia sa fim martori "1st person" la toata povestea, adaugand o stranie si debusolanta impresie de teleprezenta sau de experienta interactiva multimedia. Un omagiu plin de respect si dragoste adus istoriei si momentelor-cheie pe care refuzam sa ni le amintim si recunoastem ca atare si ajungem sa le repetam aproape mecanic. Un film care cred ca nu o sa aiba mare priza la public (desi nu e neaparat un film de arta) dar o sa imbogateasca considerabil umanitatea. Un film cu adevarat greu si mare, un festival al simturilor unic si bizar, unul din filmele mele favorite.
luni, 2 decembrie 2013
Sequel-uri trase la indigo
The Hunger Games: Catching Fire
Un tur al victoriei in care eroii primei parti, inregimentati “pe viata” la propaganda Capitoliului, fenteaza involuntar cortegiul publicitar-duplicitar, in parte datorita propriei lor angoase amoroase dar mai ales datorita impulsului revolutionar propagat de actul lor de sfidare in celelalte districte, lucru care-i aseaza definitiv pe lista neagra a opozantilor presedintelui-dictator-jucator Snow (Donald Sutherland). Actul de executie va imbraca aceeasi forma de sport singeros insa intr-o noua arena, cu un nou game master (P. S. Hoffman)si cu noi adversari, mai redutabili, selectati dintre fostii castigatori ai Jocurilor. Se impune o noua strategie de supravietuire, una bazata pe aliante si incredere oarba, care sa anunte fara echivoc ca vremea jocurilor s-a incheiat si lucrurile incep sa devina serioase. Francis Lawrence, un cineast mai competent pentru genul action decat Garry Ross, construieste pe structura primului film un nou episod savuros din epopeea lui Katniss Everdeen, brodand insa ideile subversive sadite deja in prima parte peste o coregrafie tonica compusa din scene de actiune si momente de cautare interioara. Desi inegal per ansamblu, previzibil pana la un punct si usor repetitiv, Catching Fire este un film neasteptat de distractiv care puncteaza maturizarea ideologica a gaitei cantatoare. Best moment: Katniss dezvaluindu-si “aripile” la ora de maxima audienta sfidandu-l iar pe Snow si tragand semnalul de revolta. Rating 3/5.
***
Thor: The Dark World
Menit de la bun inceput a asterne noi caramizi la fundatia mult trimbitatei Phase 2 a proiectului cu super-eroi cinematici Marvel, Thor: The Dark World continua evenimentele din primul film (si din Avengers) cu o binevenita si surprinzatoare escapada catre zona fantasy. Angajat in mod expres pentru treaba buna facuta in seria Game of Thrones, Alan Taylor toarna in matrita asgardiana o intriga mai complexa in care gasim laolalta elfi intunecati, trolli pietrifica(n)ti si razboinici luminati prinsi in eternul conflict bine-rau, doze consistente de efecte spectaculoase, melodrama familiala, umor si o sansa de a vedea Asgardul in ruine si Pamantul amenintat. Din nou. O formula testata deja care pe langa scopul pecuniar asumat largeste granitele universului (multidimensional) si transeaza intr-un final problema succesiunii la tronul lui Odin. Asta dupa ce, in prealabil, ii da ocazia lui Tom Hiddleston sa faca cel mai bun Loki din toate cele 3 infiripari marveliene. Probabil ii vor da un concediu binemeritat pana in faza urmatoare, dat fiind ca firul narativ care viza relatia love-hate dintre cei doi frati s-a incheiat, chiar daca asta ii va intrista pe multi fani. Best moment: Loki morfo-zapand prin mai multe identitati binecunoscute lui frate-su si tachinandu-l cu asta. Rating: 3.5/5.
***
Kick-Ass 2
Lipsindu-i prospetimea primului Kick-Ass, sequell-ul urcat pe ecrane de Jeff Wadlow din al doilea volum de benzi desenate creionat de Mark Millar impacheteaza aceeasi sinceritate vulgara a autorului si aceeasi brutalitatea grafica a paginilor sale intr-un cocktail de intamplari absurde si personaje ridicole cel putin la fel de revoltator sau stimulator, dupa caz. Nu exista indoieli ca un asemenea film exista pentru a multumi doar un anumit tip de public. Uniti in cuget dar lipsiti de mentorul lor din primul film (Big Daddy jucat de Nicolas Cage) cei doi protagonisti, Kick-Ass si Hit-Girl, ratacesc de mai multe ori drumul catre un asteptabil duet justitiar, pesemne datorita propriilor oscilari intre a face ce-i indeamna constiinta sau ce le cere societatea. Lucrurile sunt transate in cele din urma printr-un razboi total intre echipa de justitiari inspirati de exemplul lui Kick-Ass -dar racolati de Colonelul Stars and Stripes (Jim Carey)- si gasca de anti-supereroi condusa de mostenitorul mafiotului din primul film travestit in villain caricatural si sado-masochis cu un nume de imbecil asumat: The Motherf**ker. Un film parca tras la indigo dupa primul care se rasfata in violenta gratuita si te rasfata in masura in care esti in targetul sau. Best moment: Chloe Moretz oferindu-le unor vedete de liceu o criza spontana de voma si cufureala. Rating: 2.5/5.
***
Riddick
Vrand parca sa ne faca sa uitam Cronicile din 2004, Vin Diesel, David Twohy si ceilalti carmaci ai francizei crescute din singele furyanului cu ochi oteliti si voce guturala, Richard B. Riddick, aduc inapoi la sol povestea care pornise cu atata ambitie catre stele si le ratase monumental. Noua aventura chiar lasa impresia ca intermezzo-ul ar fi fost cel mult o halucinatie grandomana a protagonistului, rememorata acum de acesta in timp ce-si lingea ranile intr-o cripa improvizata de pe planeta fara nume unde a fost iar lasat sa moara. Caci Riddick e din nou singur si vinat - initial de pradatorii indigeni iar mai tarziu de 2 echipe de mercenari hotarati sa incasese pretul pus pe capul sau. Insa actiunea, dupa ce ne-a stimulat vizual cu scene de supravietuire in salbaticia extraterestra, apoi ne-a intrigat cu ipoteza unei infruntari barbatesti Riddick vs o duzina de asasini, se afunda iremediabil intr-o reciclare impardonabila a schemei din Pitch Black. Problema e ca in Pitch Black personajele erau altceva decat o sleahta de netrebnici iar sansele lor de supravietuire ne interesau cat de cat. In Riddick acestea sunt lipsite de umor, demne de dispret sau, in cel mai bun caz, ridicole (da, Katty Sackhoff, la tine ma refer). Best moment: Riddick dresandu-si companionul adoptat, un fel de tigru tasmanian poreclit mai tarziu Dingo-Dango. Rating: 2/5.
vineri, 29 noiembrie 2013
La cald: Stranger by the Lake
*film disponibil la sursele alternative, cu subtitrare in engleza
joi, 21 noiembrie 2013
La cald: La grande bellezza (2013)
La grande bellezza (2013)
"My heart's in the Highlands, my heart is not here,
My heart's in the Highlands a-chasing the deer
Chasing the wild deer, and following the roe;
My heart's in the Highlands, whereever I go."
"My heart's in the Highlands, my heart is not here,
My heart's in the Highlands a-chasing the deer
Chasing the wild deer, and following the roe;
My heart's in the Highlands, whereever I go."
Dupa o seara buna cu doua showuri de comedie extraordinare (Eddie Izzard: Force Majeure(2013) si Reginald D. Hunter Live (2011) ) + ciocolata + alte fire de curent alternativ legate la cap, m-am incumetat sa vad noul film al lui Sorrentino. Randurile de mai jos sunt gandurile mele "la cald". Nu va asteptati la mare fluiditate sau la un review bine facut.
O scena introductiva care te face sa te lipesti de ecran ca un plasture. De la "Post tenebras lux" nu am mai vazut asa un inceput bun si captivant. Direct cu ingredientele de soi: duende, saudade, magnetism, allegria, commedia dell'arte.
Acting fabulos pana la ultimul figurant, coloana sonora vibranta si aleasa cu bun gust, imagine si camera de "liga cea mai mare". Mi-e teama ca e un film care a trecut subestimat/subapreciat.
Nemasurata tristete vesela (probabil italiana) a calului campion de cursa lunga, care se trezeste ca visul lui e adevarat: fuge in directia opusa, desi restul de cai fug in paralel cu el, sa sporeasca senzatia de realism ! E vorba de o constructie escheriana. Pista e o constructie escheriana. Calul isi pune papion si imbratiseaza iluzia. Calul campion nu e dezamagit de pista, e dezamagit de herghelie. Calul campion e nebun. E nebun pt altii dar bun pentru el.
E fara discutie unul din filmele grele, cu efect de dalta, din ultima vreme. E calul Sorrentino care a decis sa alerge in directia lui, ca aia e directia buna.
Daca in romanul lui Kafka, un om se metamorfozeaza in gandac, in filmul lui Sorrentino asistam la transformarea inversa: un gandac se transforma in om.
Filmul are un efect constructiv, dar scenele care-l alcatuiesc sunt deconstructiv-pensative, la nivel micro si macro. E ca si cum ai reusi sa faci orfelinate pentru copii din bombe dezafectate.
Inclusiv pelicula glossy de revista scumpa e bine aplicata, sa sublinieze iluzia. Ritmul - durata - vignetele, au o fluiditate magica. Intelepciunea, cinismul, suprarealismul, grotescul si alte unelte ale traditionalului cinema italian bun si supra-emotiv, sunt bine predate de inaintasi si primite de Sorrentino intr-un ritual ascuns noua, privitorilor ! Noi vedem si simtim doar urmele lor. Ras cu plans, balega de manz ! Marea frumusete e peste tot, dar nu intr-un (b)loc, ci in aschii mici si transparente. Sa ne bagam sub mese, sa cautam aschiile !
Multe scene memorabile, mai ales cea cu fetita care picteaza panza aia mare, fortata de parinti. Sau cea cu el la inmormantare, cand nu se poate tine de "concept", de plan. Si multe altele ... Ca si "Reality"-ul lui Garrone, filme dupa care nu mai poti sa dormi. Filme care sufla, canta, chicotesc, in registre si intensitati diferite pe toate layerele de perceptie umana.
DE NERATAT ! ( disponibil pe sursele alternative )
Toate filmele lui Sorrentino sunt de neratat.
sâmbătă, 9 noiembrie 2013
Abisul Heli
Romania este a doua tara dupa Mexic unde Heli (de Amat Escalante) a intrat in cinematografe (de ieri). Razboiul tacit din cuplu se poarta pe fundalul razboiului civil (cartelurile de droguri) omiprezent in societatea mexicana. Un film onest si intens (ca o rana deschisa) care trebuie prins la cinema, in orasele unde va ajunge.
In cadrul Festivalului Filmului Francez, am putut vedea lungmetrajul de debut al lui Antoine Barraud, Les Gouffres (Abisul). Un film atipic fata de trendul frantuzesc al selectiei. Imersiv, straniu, iti da o stare, te trage catre marginea prapastiei, te infecteaza cu angoasa eroinei. Abisurile interioare se suprapun peste cele geografice. Profesorului Nicolae Taranu i-a evocat creatiile lui Lars Von Trier si Tarkovski. Mie mi s-a parut ca in Abisul si-au dat intalnire Polanski cu Lynch. Regizorul recunostea in fata publicului timisorean ca mai degraba s-a gandit la "Monica Vitti meets Jules Verne". In Franta, filmul lui Barraud va intra doar in 5 sali (si ei au problemele lor), abia la anul.
Asadar, in mai putin de o saptamana, la Timisoara au fost vazute doua filme ale unor regizori interesanti (ambii tineri, deschisi si naturali) inainte ca acele filme sa intre in cinematografe in restul lumii. In acelasi timp, Heli nu ajunge in multiplex la Timisoara (desi e distribuit in reteaua Cinema City). Nu stiu daca inseamna ceva, dar am vrut sa va semnalez acest paradox.
In cadrul Festivalului Filmului Francez, am putut vedea lungmetrajul de debut al lui Antoine Barraud, Les Gouffres (Abisul). Un film atipic fata de trendul frantuzesc al selectiei. Imersiv, straniu, iti da o stare, te trage catre marginea prapastiei, te infecteaza cu angoasa eroinei. Abisurile interioare se suprapun peste cele geografice. Profesorului Nicolae Taranu i-a evocat creatiile lui Lars Von Trier si Tarkovski. Mie mi s-a parut ca in Abisul si-au dat intalnire Polanski cu Lynch. Regizorul recunostea in fata publicului timisorean ca mai degraba s-a gandit la "Monica Vitti meets Jules Verne". In Franta, filmul lui Barraud va intra doar in 5 sali (si ei au problemele lor), abia la anul.
Asadar, in mai putin de o saptamana, la Timisoara au fost vazute doua filme ale unor regizori interesanti (ambii tineri, deschisi si naturali) inainte ca acele filme sa intre in cinematografe in restul lumii. In acelasi timp, Heli nu ajunge in multiplex la Timisoara (desi e distribuit in reteaua Cinema City). Nu stiu daca inseamna ceva, dar am vrut sa va semnalez acest paradox.
marți, 27 august 2013
Cea mai placuta surpriza din ultima vreme: Neighbouring Sounds (2012)
Trailer:
-But who sent you here?
-We came ourselves.
We observed the street lacked security,
and this is exactly what we have to offer.
Cea mai buna surpriza cinematografica (de cautator) din ultima vreme.
Un debut brazilian aparte, o poveste contemporana despre trecutul sinistru care ajunge intotdeauna prezentul confortabil din urma si il inghite fara negocieri, despre clasa de mijloc si cei instariti care sunt practic prizonierii averilor lor - intr-o tara in care lumea are gratii tip celula de puscarie la usa casei, despre angoasele existentiale puerile a celor fara ocupatie si mai ales despre conceptul ambiguu de siguranta, atunci cand locuiesti intr-un "butoi cu praf de pusca". Un film povestit molcom, desfasurat ca un puzzle, cu imagine foarte buna, actori pe masura, poezie, umor, lipsit de violenta atat de caracteristica filmelor braziliene din ultima vreme, o bucata de cinema "spectaculos de bine temperat" dar de neuitat. Un film construit magistral care ne explodeaza drept in fata, la final, ca un manunchi de petarde scapate de sub control ...
De neratat ! Recomandat celor cu "rabdare si tutun".
miercuri, 7 august 2013
Filme de vacanta: New World (2013)
New World (2013)
"When everyone turned their back on me,
he called me a brother."
"When everyone turned their back on me,
he called me a brother."
Trailer:
luni, 29 iulie 2013
Post Tenebras Lux
si trailer oficial:
Un film de trait, mai greu de povestit sau scris de el dar - trebuie sa zic de filmul asta macar 2 randuri - mai ales ca e disponibil acum si pe "sursele de film alternative". Dupa debutul magistral cu Japan si apoi Silent Light , mexicanul Carlos Reygadas distorsioneaza serios realitatea mea cu "Post tenebras lux"- un film lynchian, intunecat, amenintator si criptic. Un triumf al filmului "de autor", profund, plin-ochi de personalitatea artistului. Cadrele onirice sunt prezentate prin lentile caleidoscopice, doar centrul imaginii e in focus. Restul e difuz si distorsionat. Ca realitatea la care suntem supusi. Ca si gandurile personajelor sau gandurile noastre. Fizic vorbind, ochiul uman e capabil sa vada extrem de putin din spectrul luminii si avem o vedere periferica slaba (aici intervin "ochii mintii"). Intotdeauna pandeste ceva din zona difuza si pana si o pajiste insorita poate sa fie un teren minat. Pana si un prieten poate sa fie un calau neasteptat. La problemele inevitabile de perceptie se adauga "ghiulele la piciorul libertatii personale": familia, batranetea, lipsa de comunicare reala in cuplu, permanenta grija pentru bunastare, etc ... Reygadas descrie spleenul si anxietatea omului contemporan ca nimeni altul. Secventa ce deschide filmul, avand-o ca protagonista pe fetita regizorului, e una din cele mai infricosatoare si fascinante secvente aduse pe pelicula in istoria filmului. Mai adaug ca Reygadas si-a folosit cei 2 copii jucausi si inteligenti in intreaga poveste si asta spune multe - un film pictat cu lumina ochilor si scos din lobul crepuscular al artistului. O experienta cinematografica viscerala si fundamentala, ca lumina si intunericul.
miercuri, 8 mai 2013
Il Divo
A murit Inoxidabilul, Vulpea, Papa Nero sau Il Divo, cum era supranumit Giulio Andreotti, de şapte ori premier al Italiei. Dar această ştire e doar un pretext pentru a vă aminti de filmul din 2008 al lui Paolo Sorrentino. Il Divo (Viaţa Spectaculoasă a lui Giulio Andreotti) tratează perioada din jurul procesului care i-a fost intentat infamului politician în 1995 pentru legături cu Mafia. Nu e chiar filmul biografic obişnuit. Cînd s-a dus doamna Tatcher nu am scris nimic despre The Iron Lady (pentru că nu e un "must"), dar cu filmul lui Sorrentino e altă poveste. Stilizat peste măsură, uneori baroc, alteori grotesc, întotdeauna intens şi kinetic, Il Divo excelează la partea estetică: muzică, machiaj (nominalizat la Oscar la această categorie) etc. În acelaşi timp surprinde esenţa personajului machiavelic, chiar demonic, a politicianului corupt (întrupat magnific de Toni Servillo). Sau cum zicea Michael Koresky pe Indiewire: "nu e povestea unei decăderi ci, mai degrabă, expresia repetitivă a puterii monolitice". Giulio Andreotti a ieşit din sală la proiecţia filmului, spunînd că e "prea mult". La Cannes a primit Premiul Juriului (TRAILER AICI). Vă daţi seama că abia aştept să văd La Grande Belezza, noul film al lui Sorrentino, prezentat în premieră la Cannes 66, cu acelaşi Servillo la serviciu.
joi, 4 aprilie 2013
Feţele Războiului: Come and see
VINO ŞI VEZI!
Iarăşi se agită fiii lui Marte. Se vorbeşte cu uşurinţă despre iminenţa unui nou război. Marele pericol este că ne obişnuim cu ideea (sau "ne-au" obişnuit).
Un antidot (la banalizarea răului şi desensibilizare) este Idi e smotri aka Come and see (Elem Klimov, 1985). Faţa împietrită şi îmbătrînită a puştiului cu puşca e adevărata faţă a razboiului, cum rareori apare în cinema. Apocalypse Now pe kerosen. Transformarea lui Alexei Kravchenko pe măsură ce este expus la "oroare" ridică o "întrebare-rusească": Pînă unde suntem în stare să mergem cu auto-distrugerea? Pe alocuri uşor militant şi partizan (doar e cu partizani, nu?), însă e neîndoielnic unul dintre cele mai anti-război filme de război. Aşa ar trebui sa fie toate filmele de război (în afară de cele cu Bourvil).
.jpg)
Iarăşi se agită fiii lui Marte. Se vorbeşte cu uşurinţă despre iminenţa unui nou război. Marele pericol este că ne obişnuim cu ideea (sau "ne-au" obişnuit).
Un antidot (la banalizarea răului şi desensibilizare) este Idi e smotri aka Come and see (Elem Klimov, 1985). Faţa împietrită şi îmbătrînită a puştiului cu puşca e adevărata faţă a razboiului, cum rareori apare în cinema. Apocalypse Now pe kerosen. Transformarea lui Alexei Kravchenko pe măsură ce este expus la "oroare" ridică o "întrebare-rusească": Pînă unde suntem în stare să mergem cu auto-distrugerea? Pe alocuri uşor militant şi partizan (doar e cu partizani, nu?), însă e neîndoielnic unul dintre cele mai anti-război filme de război. Aşa ar trebui sa fie toate filmele de război (în afară de cele cu Bourvil).
.jpg)
duminică, 31 martie 2013
The Croods: < 3 - 100
În sfîrşit, o animaţie pentru copiii de toate vîrstele.
Am fost cu fiica mea de 3 ani jumate şi nu s-a mai dat dusă din sală. A rămas şi la "scrisul" de sfîrşit. Aproape că a trebuit să ne "măture" afară din sală, împreună cu resturile de popcorn. The Croods e un pic agitat (oare nu sunt toate aşa?), obositor (de la 3D, bunicel de altfel), dar e una din puţinele animaţii recente unde se pot simţi foarte bine şi copiii şi părinţii. Asta în caz că vreţi să daţi aproape 10 euro pe două bilete :)
vineri, 29 martie 2013
Ceylan the great and powerful
Am văzut ieri noul Oz (the Great and Powerful, de Sam Reimi). Imagini frumoase, hipercolorate, hiperlucrate, dar nu reuşesc să treacă dincolo de imageria de bîlci care "păcăleşte" copiii, pentru că ei "vor să creadă" şi să fie păcăliţi. În spatele cortinei simţi că e un iluzionist, un truc (nu foarte ieftin, 215 milioane $). Interesant e că "Vrăjitorul" (James Franco) face "cel mai grandios număr al său de magie" folosindu-se tocmai de un "proiector" de cinema. Doar că îi lipseşte magia. Eu aş da oricînd tărîmul Oz pe Anatolia lui Nuri Bilge Ceylan.
Turcul face magie fără să fie nimic supranatural.
Face magie din dansul frunzelor în vînt, călătoria unui măr desprins din copac pînă în pîrîul din apropiere, adierea rufelor întinse la uscat şi plutirea diafană a şalvarilor unei fetişcane care farmecă numai prin simpla ei apariţie şi felul în care serveşte oaspeţilor o băutură. Dacă e să folosim cuvîntul "taină" legat de cinema, aici suntem îndreptăţiţi să o facem. Şi ca să facem o legătură cu tărîmurile noastre, Once Upon a Time in Anatolia (2011) e printre cele mai frumoase filme în care apar maşini Dacia. Poţi face legături şi cu Cristi Puiu: dialoguri autentice, scene lungi cu camera nemişcată şi mult umor negru. Dar Ceylan este Puiu plus poezie şi mister. Plus imaginea fascinantă a lui Gohkan Tiryaki, cu care a lucrat şi la Trei Maimuţe (Uc Maymun, 2008) şi Climates (2006).
Ceylan este unul dintre puţinii magicieni care mai operează la ora asta prin intermediul unui proiector de cinema.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)