marți, 24 martie 2026
Project Hail Mary (2026)
Ground control, we have a problem... with your film. Ne-am adunat într-o nouă misiune spațială, dar nu suntem neapărat siguri de șansele ei de succes. E atât de mult Gosling în acest film lansat ca o rachetă în cinematografe că n-am avut spațiu să-i pomenim pe regizori (nu prea merită) sau pe Sandra Huller (ea ar fi meritat).
Limitele imaginației convenționale sunt rareori forțate cu curaj. De exemplu, nu știm ce valori au (dacă au) ființele de pe cealaltă planetă a cărei stea moare și ea. Bun, Rocky/Pietricică vede prin ecolocație, scoate sunete similare balenelor și are o gândire mai apropiată de Spock decât de noi, dar nu e foarte alien de loialitate sau dăruirea pentru ceilalți. Sau Brave, cuvântul ales în limbajul lor comun. Apropo de limbaj, se ajunge foarte repede (din câteva taste) la decodare față de Arrival, mult mai consistentul
%20(1)_0.jpg)
Taaaaaaaaaa daaaaaaaaaa ta daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa
OK, în review-ul ăsta am fost puțin bunic hater care nu poate să se bucure de ceva, dar nu a fost atât de oribil. A avut momentele lui, iar marea crimă, totuși, este lipsa de a face ceva - orice - ce nu s-a mai văzut până acum. Sigur, 2 ore și 40 de minute pentru absolut nimic nou este mult prea mult și obositor. Nici filmat nu mi s-a părut interesant, în ciuda vizualurilor din spațiu, și nici personal sau cognitiv nu am putut să rezonez cu nimic. Nu mi-a păsat deloc dacă salva Pământul sau nu; ba chiar speram să nu o facă, doar ca să fie un twist interesant. Dar a avut momentele lui nice, wholesome și funny - puține pentru un film atât de lung, dar asta este. Un film ce nu supără pe nimeni, dă loc cârcotașilor ca mine să dea din gură - amaze, amaze, amaze, thumbs up.
marți, 20 ianuarie 2026
Back to back: Sentimental Value
N-am mai scris aici de mult două cronici la același film, simultan. Acum ne-am luat de la Valoare Sentimentală (2025), noul film al norvegianului Joachim Trier, Grand Prix la Cannes în 2025 și cel mai bun al anului la recenta gală de la Berlin a Academiei Europene de Film (EFA), unde a ras cam tot ce era important, de la regie și scenariu la actori și muzică. A intrat zilele astea în cinematografe.
KINOSTETIC: PATTERN-URI PATERNE
Fantomele există! Da, ele chiar sunt mai mult decât niște povești de speriat copiii, dar nu chema încă preotul. Nu îți aruncă cărțile din bibliotecă, nu arată de parcă ar purta un cearșaf cu găuri, nu eliberează ectoplasmă și nu te pot poseda. Fantomele despre care vorbesc sunt mult mai tăcute și mai greu de alungat: sunt traumele transgeneraționale ale familiilor dintr-o casă. Sunt pattern-uri emoționale pe care le însușim fără să ne dăm seama în copilărie și pe care le ducem cu noi în viața adultă. Sunt așteptările, frustrările și golurile afective care se transmit din generație în generație.
Sentimental Value este
plin de fantome - sau crăpături în pereți - care se manifestă prin nevoia
constantă a personajelor de validare, prin felul în care căutăm aprobarea
celorlalți mai târziu în viață, prin incapacitatea de a comunica sau de a iubi.
Ele sunt scuturile de protecție pe care ni le construim în jurul nostru.
Mecanisme de apărare care ne ajută să supraviețuim, dar care, paradoxal, ne
izolează. Traumele sunt adevăratele fantome.
Introducerea asta, parcă scoasă din show-urile de după
ora 00 de pe Discovery Channel, este strâns legată de tema noului film de
Joachim Trier. Premisa este simplă: surorile Nora (Renate Reinsve) și Agnes
(Inga Ibsdotter Lilleaas) se reunesc cu tatăl lor înstrăinat, carismaticul
Gustav (Stellan Skarsgard), un regizor cândva celebru, care îi oferă Norei,
actriță de teatru, un rol în filmul pe care speră să-l transforme într-o
revenire.
Trier își propune multe cu acest film intim, bine
înrădăcinat în psihologie, care ne poartă într-o odisee a trei personaje venite
dintr-o casă cu o crăpătură în mijloc, asemenea unei răni deschise - un cămin
rupt în două.
Ca simple filme narative, adânc scufundate în
psihologie, lui Trier îi iese șiretlicul. Fie că vorbim de Oslo, 31
August, The Worst Person in the World sau acum Sentimental Value,
iepurele din pălărie este că fiecare decizie a personajelor este un substitut
al dialogului. Astfel, o alegere anxioasă, un refuz de a ieși din zona de
confort sau tăcerea a două personaje spun mult mai multe decât ar putea el să
scrie într-o scenă de confruntare. Toate acestea, combinate cu plasarea
perfectă a unor replici spuse în cel mai oportun moment, fac ca filmele lui să
fie tăioase.
La fel ca în The Worst Person in the World,
Trier încearcă să te bage în pantofii personajelor, să te facă să simți ce simt
ele, pentru ca mai apoi să mute miza narativă de la micro la macro: de la o
poveste intimă, particulară, la una care vorbește despre noi toți. Dacă The Worst
Person... apăsa exact acolo unde doare - anxietatea alegerii, incertitudinea
viitorului, fie el romantic sau profesional, frica de asumare și neîncrederea
de sine - Sentimental Value încearcă același lucru pornind de la trauma
casei familiale. Discursul este mutat de la nivel psihologic la unul universal.
Plecarea timpurie a lui Gustav a lăsat răni adânci
asupra fiicelor sale, iar revenirea funcționează ca un declanșator pentru
conflictele rămase în urma lui. Se deschid rănile niciodată procesate: stresul,
sentimentul de abandon și clasicele traume ale copiilor care au crescut fără
rolul patern în familie. Nora și Agnes, cu toate că au trăit aceeași traumă, o
interiorizează diferit. Un cămin disfuncțional nu produce copii identici
emoțional, ci reacții divergente la aceeași sursă de durere. Agnes este mai
înțelegătoare cu tatăl ei și vrea să fie „bine”, în timp ce Nora se distanțează
și rămâne dezamăgită.
Relația dintre cei trei capătă astfel o formă
triunghiulară, în care iubirea, resentimentul și nevoia de validare se
suprapun. Tatăl, incapabil să-și asume rolul afectiv, continuă să provoace
daune nu prin violență, ci prin răceala emoțională cu care îi tratează pe cei
din jur - un bărbat care confundă atenția cu iubirea și arta cu o formă de scuză.
Tot aici este exemplificat perfect și modul în care unor bărbați le este destul
de ușor să înlocuiască femeile din viața lor: fie soții, fie, în cazul acesta,
și fiicele, atâta timp cât acel substitut le oferă atenție și le hrănește
ego-ul.
Problema este că, de data asta, măiestria lui Trier nu mai este la fel de isteață. Filmul alunecă adesea în clișee sau se oprește la nivelul de suprafață al subiectelor pe care le propune. Da, toate temele sunt acolo, coerente, dar prea sunt tratate cu mănuși. De la jumătatea filmului încolo, ajung să se sprijine excesiv pe partea de plot, care cade în banalitate.
Deși filmul avea potențial, regizorul încearcă un mic
joc șugubăț, chiar obraznic, pentru viața regizorului Gustav, când vrea să o
folosească pe Rachel (Elle Fanning) ca substitut nu doar de actriță, ci și de
fiică - practic, o înlocuiește fizic și metafizic. Intriga funcționează perfect
atât tematic, cât și structural, dar, din păcate, nu este exploatată cu
adevărat. Această încercare meta ar fi avut nevoie poate de un dialog nuanțat
sau o abordare mai abstractă. Mai ales că până acum nu i-a fost frică să pună suprarealism în filmele lui.
Deși set-up-ul este ușor absurd, nu se aruncă
niciodată complet în el. Trier nu forțează nota,
alege să rămână cuminte și să înoate în ape dulci. Această lipsă de risc dă
impresia că spune lucruri cu jumătate de gura sau niciodată până la capăt. Filmul ar
fi avut nevoie de un conflict, de o eliberare - mai bine spus, de o forță
agresivă, cathartică, iar confruntarea dintre Nora și Gustav să ajungă la
paroxism.
Mai mult, atât la vizionarea din cinema (shout-out
Films de Cannes a Timișoara!), cât și a doua oară, acasă, am simțit că filmul
este bântuit de fantoma lui Ingmar Bergman. Sigur,
amândoi sunt nordici iar în capul meu legătura cu Autumn Sonata este
inevitabilă.
Ambele filme explorează relații de familie marcate de
absență emoțională, de părinți incapabili să ofere afecțiune și de copii care
cresc cu un deficit de validare. Ambele vorbesc despre consecințele casei
părintești. Diferența dintre cele două este că, pe cât de cuminte este Sentimental
Value - optimist și lipsit de conflicte verbale sau ciocniri între
personaje - pe atât de opus este filmul lui Bergman, care are probabil cea mai
puternică scenă de confruntare fiică-mamă sau copil-părinte pusă pe peliculă.
Autumn Sonata este nemilos, dur și nu vindecă.
Sigur, este puțin nedrept să compari orice regizor cu maestrul Bergman, dar
cele două filme sunt mult prea apropiate tematic pentru a nu aduce în discuție
această paralelă și diferența dintre ele. Unde Trier încearcă să manevreze
trauma cu mănuși de bucătărie, Bergman taie fără anestezie.
Ca o scurtă concluzie a acestui eseu argumentativ de
bac, ambele dăți când am văzut filmul am ieșit surprinzător de distanțat
emoțional față de subiect. Am vrut să îl revăd tocmai pentru că am considerat
că, la prima vizionare, așteptările mele ar fi putut influența ceva. Chiar și
după a doua vizionare, am simțit în multe momente că Joachim Trier întrerupe
intenționat scenele și te lasă „puțin în pom”. Că o face din dorința de a crea
suspans, din reținere artistică sau din teama de a forța conflictul, pentru
mine efectul este unul de distanțare.
La fel ca personajele sale, filmul lasă impresia că evită confruntarea directă cu trauma și, precum mâncarea de tip fast-food, încearcă să ofere o experiență plăcută tuturor. Simpla lipsă a explorării nu înseamnă subtilitate, iar faptul că toate deciziile narative sunt coerente nu înseamnă automat că reușesc să susțină un impact. În final, Sentimental Value rămâne un film cinstit și corect, dar care, cel puțin pentru mine, nu reușește să transmită ceea ce își propune, tocmai pentru că nu își asumă riscuri. (Kinostetic)
LUCIAN: CASA FILMULUI
În Aici/ Here,
o carte-fenomen de bandă desenată din 2014 (adaptată într-un film din 2024 de
Robert Zemeckis), este urmărit pe o durată mare de timp același spațiu, aceeași
casă și viața dinăuntrul ei.
Timpul
zboară, da, și felul în care o face în interiorul aceleiași case și familii
norvegiene e unul dintre laitmotivele noului film de Joachim Trier, Sentimental
Value. Amenajările, design-ul, mobila, obiectele,
și mai ales dramele oamenilor care o locuiesc încarcă locuința cu o anumită greutate,
fiind când „mai ușoară”, când goală de tot.
N-ar fi
prima oară când Trier observă viața unui loc anume (a făcut-o în trei filme,
cunoscuta trilogie Oslo, deși ștafeta pare că a fost preluată, stilistic
cel puțin, de Dag Johan Haugerud, cu Oslo Stories Trilogy).
Dacă nuvela grafică a lui Richard McGuire se întinde pe ere geologice, din trecutul dinozaurilor până în viitor, aici arcul temporal acoperă „doar” patru generații din aceeași familie. Traumele provocate de război și de regimul nazist asupra unei femei, se întind până în relația din prezent dintre un tată (regizor de film, suficient de important să aibă o retrospectivă la festivalul de la Deauville) și fiica lui (actriță de teatru care dezvoltă angoasa de a mai apărea pe scenă). Toate acestea sunt, cumva, legate între ele.
Blocajele
celor doi în raport cu trecutul și unul față de celălalt, rănile adânci ale
familiei se reflectă și în rănile fizice ale căminului (care uneori vorbește la
propriu, chiar „la gura sobei”). La traumele transgeneraționale se adaugă și costurile
unei vieți artistice. Deja-vu? Uneori chiar pare că Trier evită clișeele la mustață (de
exemplu, boala ca prilej de re-evaluare a vieții și împăcare cu lumea).
Marile revelații vin tocmai din elipse, din cele nespuse. Emoția și momentele de adevăr se găsesc mai ales în pauzele dintre note (că tot avem un soundtrack mai jazzy).
În ciuda
unei camere din casă în care soția regizorului/ mama actriței conducea ședințe de
terapie, vindecarea nu vine stând pe canapea. Vine tot în casa cinemaului și cu mijloacele specifice. În
fond, tatăl încearcă să se reapropie de fiică scriind un scenariu special
pentru ea, acel „ultim film” pe care vrea musai să îl facă. Scena mea favorită e când bunicul îi aduce
cadou nepotului la aniversarea de 9 ani dvd-uri cu Irreversible („Monica
Belluci, la naiba”) și Piano Teacher („ca să înțelegi femeile și
relațiile maternale”).
Sentimental
Value e și un film
despre puterea cinemaului de a ne apropia (păstrând proporțiile, că nu e chiar o superputere). „Când
lumea e ciudată, înfricoșătoare și greu de înțeles (...) filmele le pot spune
oamenilor de ce e așa”.
Asta spunea zilele trecute celebra actriță Liv Ullmann (tot norvegiancă) în
discursul de acceptare a premiului pentru întreaga carieră din partea Academiei Europene de Film.
La același
eveniment au fost recompensați pentru interpretarea din Sentimental Value,
Stellan Stellan Skarsgård și Renate Reinsve. Dacă de cei doi (care se numără și
între producători) știam deja cât sunt de buni, cele două partituri secundare
feminine au fost revelații: Elle Fanning și, mai ales, Inga Ibsdotter Lilleas în rolul surorii întregi, care a scăpat mai puțin afectată de crăpăturile casei. E cea care echilibrează lumea prin iubirea ei, când totul pare
să se năruie.
Sentimental
Value e așezat,
melancolic și elegiac, însă doar în aparență un film cuminte. Timpul, acest
element fundamental și în cinema, ne va spune dacă este între alea bune ale lui
Joachim Trier sau e... prea sentimental. (Lucian Mircu)
miercuri, 20 decembrie 2023
3 din '23
TOPUL MARELE ECRAN & PRIETENII
Nu am mai făcut acest exercițiu de câțiva ani, de pe vremea când blogul era activ și scriau mai mulți oameni aici. Să-i spunem miracolul Crăciunului. Ne-am adunat din nou preferințele, cu rezerva că nu am văzut nicicare cât și-ar fi dorit pentru a avea o imagine completă (dar cine o mai are?). Am pus recomandările la un loc măcar
cu gândul de a servi de inspirație pentru alți iubitori de film. Lista lungă, sărăcia omului: am plecat de la ideea alegerii unui singur film (de ficțiune), a unui documentar și a unui serial care ne-au mișcat anul acesta. În final se vor vedea multe abateri de la regula auto-impusă, dar sperăm că măcar nu ne-am întins prea tare. După principiul care guvernează sezonul (the more the merrier), am invitat și câțiva colaboratori mai vechi sau, pur și simplu, confrați întru cinema. Ilustrațiile au fost făcute de Felix (Waka_X) cu trucurile lui magice și surprind, printre altele, marea bucurie a anului pentru timișoreni (s-a luminat din nou marele ecran de la Timiș). Sperăm ca 2024 să ne aducă și deschiderea cinematografului Studio.
ADINA BAYA
The Zone of Interest. Pentru cum portretizează ”banalitatea răului” (torționarul trăindu-și visul mic burghez) și pentru cum sunetul construiește o poveste paralelă în film. Dar poate mai ales pentru că Jonathan Glazer ne obligă să medităm profund la definiția umanității. Nu doar în contextul Holocaustului. Metafora poate fi ușor aplicată aici și acum, când „dincolo de ziduri” (sau de graniţele Europei) se întâmplă atâtea grozăvii pe care alegem des să nu le privim în faţă, hrănind iluzia că gardurile cu care ne înconjurăm pot crea o insulă paradisiacă.
Anatomy of a Fall. Pentru cum intră în miezul mlăștinos al unui mariaj între doi scriitori, unde realitatea și ficțiunea se combină într-un mix otrăvitor. Pentru cum Justine Triet cultivă atent incertitudinea la tot pasul și o împletește în jurul tău ca un fel de cocon în care stai nemișcat cu ochii lipiți de ecran, în timp ce noi și noi detalii îți pun părerile la încercare. L-a ucis sau nu? Aproape nu mai contează până la final.
Tár. Deși s-a lansat la final de 2022, eu l-am văzut abia în 2023 și mi-a rămas adânc în minte, așa că îl las aici. Pentru că, la fel ca cele două de mai sus, în al căror centru se află superba Sandra Hüller, și aici povestea e ținută de un personaj feminin care eclipsează tot restul distribuției: Cate Blanchett. Pentru cum vorbește despre muzică și pentru cât de finuț subminează stereotipurile și se joacă (niciodată nu știi din ce direcție) cu temele obsedante ale Hollywood-ului, de la feminism la cancel culture.
BOGDAN PUȘLENGHEA
Seriale n-am văzut, iar documentarele românești de anul acesta nu m-au impresionat mai deloc (dacă ar fi fost să aleg totuși unul, ar fi fost Între Revoluții). Așa că top 3 pentru mine ar fi:
Europa (Sudabeh Mortezai, 2023)
Prezintă o "Europă" mai aproape de adevăr - decât ăla ideologizant -, în care o companie pe nume Europa cumpără terenuri strategice pentru niște programe secrete, în Albania, încercând să-i păcălească pe proprietarii de drept, niște țărani, considerați înapoiați după standardele actuale.
Fallen Leaves/ Frunze Căzătoare (Aki Kaurismäki, 2023)
Un univers de idioți reci (zombies, and the dead don't die, cum nici capitalismul nu moare) în care băutura e una din șansele de a-ți mai păstra o urmă de demnitate, însa te lași de băut ca să intri într-o ordine superioară, a dragostei, a iubirii care ne depășeste și ne aduce împreună, dupa ce am depășit pragurile de încercare, după ce a dat trenul peste noi.
Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (Radu Jude, 2023)
Pentru că e singurul film românesc mai răsărit de anul ăsta. E inventiv, se joacă cu mediile vizuale ale prezentului și realmente te ține în priză timp de două ore și jumătate.
FELIX PETRESCU
filmul anului: Yannick (de Quentin Dupieux)
Maestru al absurdului și cel mai interesant și jucăus regizor francez modern ne ia ostatici într-o sală intimă de teatru și ne plimbă cu montagnes russes prin toate cotloanele minții spectatorului contemporan. Nimic nu e prea (s)acru de luat în balon: starea artei contemporane, critica, pasivitatea spectartistului dar mai ales dilemele rusești: dragostea, singuratatea și mai ales ce locuri ocupăm pe spectrul sindromului Stockholm. M-a făcut să râd și să plâng în același timp - cu mult har!
serialul anului (și animația anului): Scavengers Reign
Serialul ăsta chiar m-a luat prin surprindere. De când nu mai văzusem așa o minunăție: sf cu adevarat SF, adică din ăla care te face să regândești relația ta cu Planeta și Cosmosul, să nu pună Omul mereu în prim-plan, să te facă să simți fiori de alienare și frică de necunoscut și mai ales sa te ducă în aventuri greu de vizualizat. Mi-a adus aminte de fantasticele animații ale lui René Laloux și benzile desenate de Jean Giraud. Adăugăm și o coloană sonoră tare bună și așteptam cu sufletul la gură sezonul 2...
documentarul anului: Lombard (The Pawn Shop)
Un docu tragi-comic despre măruntaiele celei mai mari Case (Depozit) de Amanet din Polonia. Un univers bizar cu oameni pe care ai vrea să-i inviți la masă și cu un fel de dragoste pe care eu o numesc "nebunie în folosul comunității". Am vizitat un loc rar cu oameni la fel de rari, un orfelinat de obiecte cu miros de geci de piele tare vechi și de cărți cu coperțile pătate de lacrimi. Mai mult decât fermecător! Dacă mai ajung prin Polonia, o să trec sigur pe acolo.
FLORIN IEPAN
Cele mai bune seriale:
Copenhagen Cowboy (Netflix)
Succesion (2023, HBO)
The Bear (sezonul 2, Disney +)
Irma Vep (HBO)
IONUȚ MAREȘ
Cel mai bun film - "Fallen Leaves" (r. Aki Kaurismäki)
La Kaurismäki, e greu, aproape imposibil, să nu te laşi sedus de felul unic - un cinema pur, atât de artificial şi totuşi profund umanist - prin care reprezintă viaţa oamenilor simpli.
*trebuie să menţionez că, dintre filmele cu vizibilitate şi o bună receptare, deocamdată n-am văzut “Zone of Interest”, de Jonathan Glazer, şi “Cerrar los ojos”, de Victor Erice (în schimb, am bifat "Poor Things", de Yorgos Lanthimos, dar nu sunt un fan)
Cel mai bun film românesc - "Nu aştepta prea mult de la sfârşitul lumii" * (r. Radu Jude)
*trebuia să marchez entuziasmul pe care mi l-au produs cele două vizionări
*n-am văzut ultimul film de Aki Kaurismäki, este posibil să fie bun.
sâmbătă, 6 februarie 2016
Enter the Void / Only God Forgives
Ce întâmplare fericită (deși nu întâmplătoare) să găsesc în 'meniul zilei' la MUBI, Enter the Void (2009) și Only God Forgives (2013), back to back. Doi regizori 'mavericks', Nicolas Winding Refn și Gaspar Noe se complimentează reciproc prin mulțumiri pe genericele ultimelor lor filme, Only God Forgives, respectiv Love 3D.
Ce au cei doi în comun în afară de neoane, cojones, dansuri lascive în club, modul de utilizare a soundtrack-ului, cadrele tripy, halucinogene, picturale, viscerale, violență hiperstilizată, narcisism și un bromance de durată (după cum puteți vedea în discuția asta de 28 de minute)?
Scriam tot aici în 2010 despre Enter the Void că 'm-a luat asa un "high" in timpul vizionarii, incat fara sa consum nimic halucingen am inceput sa compun haiku-uri (actiunea se intampla in orasul luminilor din neon, Tokio). Iata doua, care pot cuprinde esenta Enter the Void, asa cum l-am vazut eu:
of a poor brother that could not RIP
You'll see life different after this
journey of a boy who adores his sis'
Refn declama plin de încredere (sau poate auto-încurajator) că dacă jumate din spectatori îi iubesc filmul, iar jumate îl urăsc, atunci știe că a făcut un film mare. Exact ce s-a întâmplat la Cannes în 2013. Am avut prilejul să fiu în sala aia enormă, în cel mai bun rând, la prima proiecție oficială (cronica aici). Only God Forgives avea un scenariu, cum zicea Andrei Cretzulescu, chiar atunci la Cannes, care încăpea pe un bilet de tramvai. La sfârșit, n-am știut ce m-a lovit, cum am și scris în 2013. "Multi nu au stiut ce sa creada. E un film care trebuie digerat si, in functie de stomac, revazut."
Deci, da, două filme de revăzut de la doi regizori care 'fac dragoste cu publicul' în diverse feluri, mai mult sau mai puțin plăcute. Tot pe MUBI mai găsiți, numai azi, legendarele (și încă proaspetele) A bout the souffle și La dolce vita, iar Filmul Zilei e ("de râs, de plâns, de balegă de mânz: umanitatea") - A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence (de Roy Andersson).
