Se afișează postările cu eticheta Cinemateca. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Cinemateca. Afișați toate postările
vineri, 1 aprilie 2016
Cinema Studio rămâne cinema
O știre care m-a făcut să mă opresc din tot ce făceam. Și, recunosc, nesperată.
Viceprimarul Dan Diaconu a anunțat pe facebook recâștigarea în instanță a cinematografului Studio pentru Timișoara.
"In urma cu 2 ani, cand am inceput sa studiem posibilitatile de a readuce in patrimoniul public Cinematograful Studio, parea o misiune extrem de dificila. O misiune care insa acum e incununata de succes pentru primul sau pas. Cinema Studio revine in proprietatea Statului Roman.
Curtea de Apel, in 29.03:
Admite apelul declarat de reclamanţii Municipiul Timişoara, prin Primar, şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara …….. Constată nulitatea absolută a contractului de dare în plată autentificat sub nr. ****** privind imobilul situat în Timişoara, str. Lenau, nr. 2, înscris în CF nr. ****** Timişoara, nr. top *****, reprezentând Cinematograf Studio (fost Thalia). Dispune restabilirea situaţiei anterioară de Carte funciară, prin reînscrierea dreptului de proprietate al Statului Român.
Admite apelul declarat de reclamanţii Municipiul Timişoara, prin Primar, şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara …….. Constată nulitatea absolută a contractului de dare în plată autentificat sub nr. ****** privind imobilul situat în Timişoara, str. Lenau, nr. 2, înscris în CF nr. ****** Timişoara, nr. top *****, reprezentând Cinematograf Studio (fost Thalia). Dispune restabilirea situaţiei anterioară de Carte funciară, prin reînscrierea dreptului de proprietate al Statului Român.
Cinematograful de Arta in Timisoara e acum mult mai aproape de infaptuire, aici sau in cadrul altui cinematograf. Chiar daca inca mai sunt pasi de facut pentru a ajunge efectiv in proprietatea municipiului si a putea incepe lucrarile de reabilitare si dotare, astazi soarele a iesit pe strada tuturor iubitorilor de cinema din Timisoara."
A durat ceva tot acest proces, dar n-avem cum să nu ne bucurăm alături de edili de victoria lor de etapă. Dacă Studio își va și recăpăta și funcția de lăcaș al filmului european și al cinemaului de artă în general (tocmai am aflat de la colegul Ionuț că orașul-înfrățit Karlsruhe are trei asemenea săli), atunci ar fi știrea anului pentru iubitorii de film din Timișoara.
Felicitări celor implicați pentru acest pas. Hai și cu următorii!
PS. Pentru cei care nu cunosc contextul îi invităm să citească mica noastră "anchetă" independentă cu privire la Studio.
luni, 11 ianuarie 2016
vineri, 9 octombrie 2015
KUNDERA ÎN FIL(T)M
Organizatorii anunta ca ediția din acest an a Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara (FILTM) este cea mai complexă din istoria proiectului. Cel putin o dovada o reprezinta atentia pentru cinema si pentru "filmul de dupa carte", avampremiera FILTM (18-20 octombrie) cuprinzand trei adaptari cinematografice ale romanelor lui Milan Kundera: Gluma, Nimeni nu va râde şi Eu, zeul îndurerat, urmand a fi proiectate prin grija Centrului Ceh, de la ora 18.00, in Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Eugen Todoran” din Timişoara.
KUNDERA ÎN FILM
în cadrul Festivalului Internațional de Literatură Timișoara
18 - 20 octombrie 2015, orele 18.00
Aula Bibliotecii Centrale Universitare “Eugen Todoran” Timişoara
Filmele vor fi prezentate de Jiřina Vyorálková – reprezentant al Centrului Ceh din Bucureşti şi traducător de limba română, Robert Şerban – Preşedintele FILTM şi Daniel Vighi - scriitor şi profesor de literatură română la UVT.
Duminică 18 octombrie / 18:00
Gluma (Žert, Jaromil Jires, Cehoslovacia 1968, 80'), unul dintre cele mai cunoscute filme ale anilor '60, se bazează pe romanul cu acelaşi nume al lui Milan Kundera. Filmul tratează tema cunoaşterii – o nouă nedreptate nici nu elimină, nici nu resuscitează o nedreptate mai veche. La astfel de judecăți ajunge eroul, puternic afectat de represiunea stalinistă, atunci când, după mulţi ani, încearcă să se răzbune indirect pe cei responsabili de propria-i decădere.
Luni 19 octombrie / 18:00
Nimeni nu va râde (Nikdo se nebude smát, Hynek Bočan, 1965, 94') porneşte de la o anecdotă povestită de Milan Kundera. Tema este o meditaţie amară asupra destinului greu al unui om care nu găseşte forţa de a respinge decisiv intruziunea unui grafoman încrezut. Regizorul a adăugat povestirii lui Kundera o complexă simbolistică introducând elemente subtile, interesante şi îndrăzneţe de critică socială şi politică.
Marți 20 octombrie / 18:00
Eu, zeul îndurerat (Já, truchlivý Bůh, Cehoslovacia, Antonín Kachlík, 1969, 82') a apărut chiar în perioada când armata de ocupaţie sovietică se afla pe teritoriul Cehoslovaciei. Filmul sondează sufletul şi caracterul indivizilor cu tendinţe dictatoriale convinşi de superioritatea lor naturală. Kundera însuşi consideră acest film cea mai bună adaptare filmografică a operei sale.
Subtitrare în limba română.
Eveniment organizat cu ocazia Festivalului Internaţional de Literatură de la Timişoara “La Vest de Est / La Est de Vest”, aflat anul acesta la cea de-a IV-a ediţie. Mai multe detalii despre festival: www.filtm.ro
miercuri, 7 octombrie 2015
Cinema Gottlob e hi-tech
L-au 'semi-inaugurat' oficial încă din iulie, ca să fie utilizabil la Ceau, Cinema!
Conform proiectului, trebuia să fie gata în octombrie.
Ceea ce s-a și întâmplat. Acum, cinematograful din Gottlob are și fotolii confortabile de cinema. Dacă se rezolvă și problema cu aerul condiționat e chiar ca la multiplex. Nachos aducem noi.
Felicitări lui Vasi Bledea, cel care a scris și coordonat proiectul. Felicitări primarului Gheorghe Nastor (și echipei lui) că au împins lucrurile și și-au dorit un cinematograf recondiționat la ei în comună.
Ceea ce, mă văd nevoit să repet, Timișoara nu are.
sâmbătă, 3 octombrie 2015
Vrem ultimul cinema?
În 20 de ani au murit 12 lângă noi. Sub ochii noștri. Și n-am ridicat un deget.
Acum trage să moară și ultimul cinematograf din câte a avut Timișoara odată.
Timishort (împreună cu Electronic Resistance) a început o campanie de salvare a cinematografului Timiș (cel mai "nou" dealtfel din rețeaua de cinematografe, fiind inaugurat cu vreo 5 ani înainte de căderea comunismului). Când ne-au invitat să zicem și noi un cuvânt de susținere am fost întrebați dacă vedem vreo soluție.
Soluție?
Să ne adunăm atâția oameni încât să nu mai putem fi ignorați. Să facem zarvă (cum zicea actorul Ion Rizea, susținător și el al campaniei) și atunci, poate, vom mișca ceva.
Dacă nu, nu. Îi punem cruce și la ăsta și așteptăm cuminți deschiderea celor 14 mall-uri.
Întrebarea-cheie este Vrem ultimul cinema?
Argumentele campaniei, aici.
To be continued
luni, 28 septembrie 2015
Și AMY nu mai vine?
BA DA!
Anii trecuți, când un film așteptat intra în celelalte cinematografe din țară dar nu ajungea la Timișoara, trăgeam o înjurătură în barbă și ne resemnam cu un 'Asta e!' strămoșesc.
Asta nu ne-a dus prea departe ca specie, nu-i așa?
Așadar, când am văzut că AMY, documentarul despre Amy Winehouse lansat luna asta, nu ajunge la Timișoara am vrut să vedem dacă putem să-l aducem noi. Guess what? Putem. Bineînțeles, numai cu sprijinul distribuitorului Independența Film.
Așadar, 7 octombrie, la AMBASADA, proiecție AMY (după ce la PlaiX am dat în premieră câteva scene din film). Biletele vor costa 10 lei, în limita celor aprox. 120 de locuri ale sălii.
duminică, 9 august 2015
joi, 6 august 2015
luni, 3 august 2015
De ziua ei, Timișoara vrea cinematecă
Mulțumim timișorenilor care au preluat ideea noastră și au rotunjit-o. Cînd noi nu mai avem energie, e bine că se ridică alții care șutează mingea mai departe. Poate-poate...
#TIMIȘOARAvreaCINEMATECĂ
marți, 28 iulie 2015
#Timisoara vrea cinema, nu fântână
Oameni buni, ne mobilizăm și noi un pic?
Facem și noi un "sondaj" pentru o sală adevărată de cinema la Timișoara, în loc de un "sistem de spectacole cu muzică, apă şi lumină pe Bega"?
Poate strângem mai mult de 273 de voturi și 78 de comentarii, dacă acesta e criteriul după care se fac investițiile în dezvoltarea orașului.
Primarul Robu dixit:
„Nu va fi nicio dezbatere, facem ce ne obligă legea, nu ce ne obligă ei… Când va fi, vom face, deocamdată suntem la faza de studiu de fezabilitate. În momentul de față, avem 273 care agreează și 78 de comentarii, sunt multe comentarii pozitive (…), din cele 78 probabil vreo 30-40 sunt împotrivă, cam jumătate. Sondajul este pe pagina Public Figure, pe pagina mea sunt prieten cu cine vreau eu. De oriunde poate să voteze oricine, mă liniștește sondajul, nu am emoții”.
*
Ați văzut Capitală Culturală Europeană fără fântână cântătoare? It's a must. Dar ați văzut Capitală Culturală fără cinematograf? Veți vedea. La Timișoara.
Oricum, timișorenii au deja cinematograf. La Gottlob.
Oricum, timișorenii au deja cinematograf. La Gottlob.
Pentru un festival încă de buzunar (și, deocamdată, cu bani din buzunar), am reușit să aducem filme noi și (după cîte zic spectatorii) foarte bune. Am adus regizori, actori, oameni din lumea fimului, români și străini.
Dar cinematograf nu avem cum să facem singuri. Ce putem face este să punem un pic de presiune, numai cu ajutorul vostru, pe autorități să facă doar ceea ce e firesc și absolut necesar pentru un oraș care vrea să fie Capitală Culturală Europeană.
Să nu se înțeleagă că vrem ca Primăria să ne facă nouă (asociațiilor care fac Ceau, Cinema!) un cinematograf. Să facă pentru folosul tuturor celor care vor să pună și să vadă filme ce nu ajung la multiplex (inclusiv în folosul regizorilor români care vin cu filmul în caravane), să facă pentru comunitate.
La ediția a II-a Ceau, Cinema! au venit peste 2000 de oameni în cele 5 zile de proiecții (peste 2500 de intrări, am aproximat noi, pentru că la Gottlob nu a fost cu bilete). În acest fel ați sprijinit ceea ce facem. Dacă vreți și o sală de cinema, ziceți aici și peste tot #Timișoara vrea cinema, nu fântână.
UPDATE: Pentru că reacția de mai sus a făcut niște valuri, precizăm (pentru cei care au deschis mai târziu Marele Ecran) că știm să facem și altceva în afară de a ne enerva. În urmă cu 3 ani am strîns cîteva sute de semnături pentru o cinematecă la Timișoara. Ele au însoțit proiectul nostru depus în aprilie 2013 la Primăria Timișoara, proiect pentru o cinematecă. Există și un plan de reabilitare a unei săli de cinema realizat de tânăra arhitectă Monica Dragomirescu. De atunci am primit doar promisiuni și răspunsuri politicoase. Ideea e că noi am făcut deja niște pași într-un demers cît se poate de serios. Credem că e cazul ca și autoritățile să se miște ceva mai rapid. Și, odată cu noi, o cred cel puțin 700 de oameni. Nu ne dorim un război cu Primăria. Dimpotrivă, ne dorim un partener care, odată ce va înțelege necesitatea unei săli de cinema pentru filmul european/ cinematecă în oraș, va acționa în consecință. #Timișoaravreacinema
joi, 4 decembrie 2014
'Ce atata subtitrare?' - Expoziţie Alina Andrei și George Roșu
Da, prieteni, expozitie. Plus proiectie de film, desigur. E un experiment pus la cale de subsemnatul impreuna cu voluntara Cristina Dumitru prin care sprijinim doi artisti brasoveni - Alina Andrei si George Rosu - si-i aducem in Timisoara cu tot cu lucrarile lor. Conexiunea n-a fost greu de gasit, filmul (real si cel inchipuit) cu sau fara subtitrare! Lucrarile lor (afise, ilustrate si fotografii) vor putea fi vazute incepand cu 12 decembrie si pana la sfarsitul anului (speram). Va asteptam insa la vernisajul de vinerea viitoare pentru ca avem pregatit ceva cald, ceva gradat plus ceva de vizionat: celebrul film al lui Buster Keaton din 1924, Sherlock Jr., o comedie plina de gaguri si inovatii tehnice care n-are nevoie de nicio subtitrare si care, desi muta, nu va va lasa muti!
Expoziţie de desene, poze, texte şi obiecte din filme pe care nu le-ai văzut, şi nici n-o să le vezi vreodată, realizate de Alina Andrei şi George Roșu.
Vernisaj: Vineri 12 dec. ora 19, Caffe Klapka (Casa Artelor)
De la ora 20 film: Sherlock Jr. (1924, r. Buster Keaton, 45 min.) în Sala Studio (Casa Artelor); intrarea liberă.
Eveniment organizat de Asociația Marele Ecran și Direcția Județeană pentru Cultură Timiș. (RSVP aici)
Un fel de sinopsis din partea invitatilor:
"Fragmente din filmele pe care le-am făcut (doar) în capul nostru. De văzut seara, cu prietenii, ori singur, pe la 3 dimineaţa, când ai insomnii, filme la care ai fi putut merge marţi, într-un cinematograf de cartier (mai există? La noi, nu). Sunt filme de povestit la cafea, bere, de la mijloc spre sfârşit ori invers. Unele de care să-ţi pese și să le ții minte chiar și pe bucăți.
P.S. Ne dorim cinematografe, filme faine şi festivaluri făcute pe bune, cam la fel de mult cum ne dorim muzee adevărate, galerii de artă şi consumatori cu gust pentru toate acestea."
Alina Andrei
“Scrie și fotografiază. Uneori spune povești de ascultat la gura caloriferului (unele adevărate, altele și mai și).”
alinaandrei.blogspot.ro
George Roșu
“Acuzat că nu desenează de către cei care desenează și că nu scrie de către cei care scriu, George Roșu insistă că da.”
endoffun.tumblr.com
**********
Asociaţia Marele Ecran din Timişoara îşi propune promovarea filmului de artă sau independent, românesc, european si de pretutindeni, ca alternativa la industria cinematografului de consum.
luni, 24 noiembrie 2014
Ida la Timișoara
Colegele de la Pelicula Culturală ne fac un mare cadou: unul dintre cele mai bune filme europene ale anului 2013, premiat și nominalizat la o grămadă de distincții prestigioase (e și Oscarul printre ele), proiectat în premieră la Timișoara. Ida, de Pawel Pawlikowski.
Un film de cinci stele și două agate (Agata Kulesza și Agata Trzebuchowska), cu o imagine stilată și muzică și mai și. Felix Petrescu (aka waka_x) a scris chiar aici despre revelația Ida:
Un film polonez tacut, de mare clasa. Imagine alb/negru fotografica delicata (desi e filmat/montat digital), o poveste despre alegeri si descoperirea sinelui si un joc introspectiv facut de o tanara actrita inzestrata cu o cinegenie hipnotica. Un film ca o iarna blanda care iti ofera loc si timp de simtire si meditatie.
Paweł Pawlikowski, regizorul:
“Am vrut să fac un film despre istorie, care să nu pară un film istoric; un film moral care nu oferă lecţii; am vrut să spun o poveste în care "toată lumea are motivele ei"; o poveste mai aproape de poezie decât de o intrigă. Mai mult decât orice, am vrut să mă detaşez de retorica obişnuită a cinemaului polonez.”
Joi, 27 noiembrie, de la ora 18.30, la sediul Comunității Evreiești (Mărășești, 10). Intrarea se face pe bază de dulciuri (bomboane, ciocolată, napolitane, biscuiți) care vor ajunge în cizmulițele a 60 de copii proveniți din categorii defavorizate, aflați în serviciile Organizației Salvați Copiii. Nu ratați o seară dulce (cînd zic asta mă gîndesc și la, iertare!, chipul delicat, pur și de neuitat al "călugăriței").
luni, 17 noiembrie 2014
ROCKER: "Hai! Toată lumea în casă, la televizor!!!"
ROCKER DE TIMIȘOARA
Dragostea lui VICTOR, un rocker la 45 de ani, pentru fiul sau, ''DINTE", depășește limitele a ceea ce e social și moral acceptat.
Dragostea lui VICTOR, un rocker la 45 de ani, pentru fiul sau, ''DINTE", depășește limitele a ceea ce e social și moral acceptat.
Viața de zi cu zi a tatălui orbitează în jurul fiului său, dependent de
droguri. Disperat și gata de a depăși orice obstacol pentru a-i asigura fericirea, Victor ajunge să fure și să se umilească. Pe lîngă legatura de sînge, ceea ce îi unește și mai mult pe cei doi e muzica. Muzica rock.
Cred că e o perioadă numai bună pentru a vedea ROCKER (2012), dacă l-ați ratat cînd a trecut prima oară prin Timișoara (au fost cîteva proiecții în Cuib d'Arte). Două prestații actoricești furtunoase și memorabile, de la cvasi-debutanți în cinema: Dan Chiorean (care mi-a amintit, nu știu de ce, de Javier Bardem în Biutiful) și Alin State (vorbește despre film AICI). Merită menționate și fetele/ secundarele: Ofelia Popii (Q.E.D.), Crina Semciuc (WebsiteStory, În derivă, Selfie) și Silvia Torok (Teatrul German din Timișoara).
O poveste atipică despre dependență. A fiului de droguri. A tatălui de fiu. Povestea clasică la români (cu părintele care își împlinește visele de tinerețe prin copii) spusă în forță de Marian Crișan. Plus muzica, frate! Coloana asta sonoră ar fi meritat pusă pe un album și comercializată separat (o mostră aici).
Marian Crișan (ultima poză, stînga, sus) a cîștigat un Palme d'Or pentru scurtmetrajul Megatron (2008). În lungmetraj a debutat în forță cu Morgen (2010). Luni, documentarul despre Sișu, din aceeași familie cu Rocker (de fapt, i-a și servit drept documentare) a fost proiectat la Timișoara de Marele Ecran.
E un test și pentru noi. Vom proiecta ROCKER la Timișoara pe bani, pentru că vrem să vedem dacă publicul e dispus să plătească pentru acest gen de filme sau doar pentru alea de la mall (ne-a încurajat și experiența Ceau, Cinema!) și pentru că vrem să întoarcem ceva creatorilor, așa cum e normal (motivele le-am expus deja). Biletul costă 10 lei. Dacă există interes, atunci vom fi încurajați să mai aducem filme de interes, la care plătim drepturi de autor.
Miercuri de la ora 19.00, Casa Artelor, Timișoara.
Mulțumiri Marian Crișan, ROVA Film, Mandragora (producător: Anca Puiu) și Direcția Județeană de Cultură Timiș.
marți, 11 noiembrie 2014
Viața nu iartă (1957)
Un prim mare film românesc după războiul mondial. Dacă elimini elementele de propagandă (oricum, suportabile), Viața nu iartă (de Iulian Mihu & Manole Marcus) e o piesă de colecție care rezistă bine în timp ca și produs artistic (atmosferă, stil narativ, regie, personaje, scenografie, montaj și, mai ales, imagine). Cu: Emil Botta, Lazăr Vrabie, Angela Chiuaru. Azi, la cinemateca BCUT, de la 18.00.
"Oglinda unei epoci de framantari, de castiguri stilistice, in care cinematograful romanesc se desfacea de crisparea efemera si incerca sa produca si pentru posteritate, filmul este o peroratie pe tema responsabilitatii constiintei fata de tot ce se intampla in jur, fata de tot ce-i este supus spre alegere." (Romania Literara,1978)
joi, 6 noiembrie 2014
Cristian Mungiu: "Cinematografele dispar. Ne pregătim să devenim prizonierii multiplexurilor"
WORKSHOP-UL DESPRE DISTRIBUȚIA FILMULUI EUROPEAN & SOARTA CINEMATOGRAFELOR (LES FILMS DE CANNES A BUCAREST, 26 OCTOMBRIE)
În a treia zi a festivalului Les Films de Cannes a Bucarest a avut loc un workshop, de fapt o discuție destinsă (care a plecat de la aceste întrebări), moderată discret de Cristian Mungiu și Codruța Crețulescu. Au participat regizori, producători, distribuitori importanți și vreo 30-40 de oameni în public (sala Elvira Popescu). Am trecut în revistă ideile dezbătute pentru cei 30-40 de oameni care vor avea răbdare și interes sa citească tot materialul. Sau săriți direct la concluzia lui Cristian Mungiu.
Regizorii Michel Hazanavicius (The Artist) și Radu Mihăileanu (Va, Vie et Deviens) au vorbit despre un proiect legislativ pentru stoparea pirateriei (torenții omoară încet dar sigur industria europeană de film). E în discuție acum în Franța și ar avea în vedere trei pași: dacă nu te oprești din piratat -după două avertismente- ți se taie netul.
Radu Mihăileanu deplînge demagogia din jurul acestui subiect delicat: dacă filmele sunt gratis atunci înseamnă că nu au valoare. În orice alte domeniu (de exemplu în agricultură) ar părea o nebunie: cînd iei roșiile unui fermier și nu plătești se cheamă furt. Se poate vorbi azi de pericolul "dematerializării" filmelor.
În paralel cu măsurile anti-piraterie ar urma creată o mega-platformă online pentru ca filmele europene să fie disponibile, să ajungă la public (nici în țările vestice, pe care le admirăm, nu ajung lesne în multiplex). Taxele cerute de multiplexuri pentru ca un film să intre pe ecranele lor (se plătește pînă și difuzarea trailer-elor!) îngreunează distribuția filmelor europene "mici", care nu au nicio șansă în fața Goliatului american. La fel ca în România, multiplexurile nu rulează un film european mai mult de o săptămână, decît dacă umple sălile.
"Nu poți avea aceleși reguli pentru Iron Man 5 și După Dealuri" (M. Hazanavicius)
A fost luată în discuție și finanțarea filmelor europene prin taxarea internetului (ceea ce după cum ați văzut recent în Ungaria, nu e o idee foarte populară). Sau taxarea profitului din snack-uri. Nu rîdeți, operatorii de multiplex fac mai mult profit din produsele vîndute la intrare decît din bilete (filmele au devenit practic un pretext pentru consumul de nachos).
Totuși, în Franța e altă lume: CNC-ul lor împarte profitul cu producătorii, ceea ce în final se traduce prin formula: mai multe bilete vîndute - mai mulți bani care se întorc la creatori și automat condiții de finanțare cu 50 % mai bune pentru următorul film (dacă primul film a fost un succes, la al doilea primești 25 % din încasări, dublu față de primul și tot așa...). În plus, în Franța sunt 5000 de ecrane și sute de cinematografe cu un singur ecran sau săli art-house (chiar dacă și la ei sunt din ce în ce mai fragile).
"Televiziunea a murit pentru cinema" (Radu Mihăileanu)
Traversăm o perioadă ciudată, suntem "între lumi". Televiziunea pierde supremația în fața internetului, VOD (video on demand) cîștigă tot mai mult teritoriu (de exemplu, Welcome to New York de Abel Ferrara a fost lansat direct pe VOD). Și totuși, cele mai mari platforme VOD aparțin tot televiziunilor.
Participanții sugerau că televiziunile europene ar trebui să direcționeze o parte din profituri către industria cinematografică, pentru a avea mai multe filme și mai bune. Numai așa s-ar echilibra lupta cu mașinăria Holywood-ului și cu obiceiurile publicului.
Toți au fost de acord că de aici trebuie plecat: de la crearea unor obiceiuri de vizionare a filmului european, prin educație (un catalog gratuit de titluri pentru școli) și prin tactici creative de promovare și, de ce nu, mai agresive (deci cu armele americanilor).
"Disponibilitatea filmelor nu e o soluție"
Polonezul Jakub Duszynski (director de achiziții la Gutek Film, cea mai importantă casă de distribuție de filme independente din Polonia) vorbea despre nevoia de curatori care să creeze cerere pentru filmul european (așa cum ar face un galerist cu un pictor), pentru că doar "disponibilitatea filmelor -printr-o platformă- nu e o soluție". Trebuie create cît mai multe evenimente unice, festivaluri și orice alte căi prin care te poți conecta cu audiența ta.
Jakub și apoi "omologul" său din Ungaria, Gabor Boszormenyi, au arătat cum stîrnesc interes pentru titlurilr din portofoliul lor (întîlniri sau discuții pe skype între cineaști și public, afișe sau trailere provocatoare, stunt-uri online). Campaniile de promovare ale filmelor europene în țări ca Polonia sau Ungaria nu au bugete foarte mari (între 5 - 20.000 de euro), așa că sunt favorizate ideile originale, precum săculeții de ciment împărțiți pentru promovarea Borgman și tipărirea unui manual:"Cum să folosești acest film".
În general, distribuitorii se declară mulțumiți dacă strîng cel puțin 15.000 de spectatori (de la această cifră în sus un film devine profitabil). Uneori (cam o dată, de două ori pe an) apare și cîte un hit. În acest caz fericit, profitul obținut acoperă și cheltuielile cu filmele neprofitabile, care strîng cel mult 5000 de spectatori (un exemplu din țara noastră a dat Antoine Bagnaninchi de la Independența Film, care a avut vînzări neașteptate cu Nymphomaniac 1; profitul a fost suficient ca să acopere și pierderile cu Nymphomaniac -partea a doua).
Deci distribuția filmului european seamănă de multe ori cu un pariu. Se întîmplă adesea ca distribuitorii să investească într-un film doar pentru le place și cred în el. Însă Jakub a înțeles că selecția nu ar trebui să depindă doar de filtrul său subiectiv și a dezvoltat un proces prin care o parte din titlurile în care investește este selectată de un grup de cinefili, jurnaliști, critici sau bloggeri.
Polonia și Ungaria sunt exemple pozitive de revitalizare a cinematografelor de stat. Polonezii au redigitalizat peste o sută de săli vechi (în Wroclaw s-a deschis și un multiplex "arthouse"). În Ungaria, au convins Cinema City- care deține monopolul- să direcționeze o parte din profit pentru resurecția în era digitală a cîteva zeci de săli vechi. În plus, în aceste țări, autoritățile locale acordă sprijin financiar cinematografelor cu un singur ecran. Nici nu ar rezista fără aceste subsidii.
Bine, veți zice, în Franța sau Polonia statul se implică, iar publicul e mai educat și dispus să cheltuiască pe cultură. Dar cum s-ar putea aplica ideile acestea în țara noastră? Urma să încercăm niște răspunsuri după pauză ( pauză în care Tudor Giurgiu și Răzvan Penescu -de la Liternet- s-au dus să vadă finala Simonei Halep, iar eu am mai prins jumătate din nebunia lui Godard, Adieu au langage 3D).
Adieu cinematografe? Adieu RADEF?
În partea a doua a discuțiilor a devenit dureros de clar că România e o lume total diferită față de țările discutate anterior. De la sisteme funcționale de la un cap la altul (sigur, fiecare cu provocările sale) am ajuns iarăși într-o fundătură balcanică.
Trecerea n-a fost chiar așa abruptă. Judith Collel din Spania a povestit cît de greu ajung filmele europene în multiplexurile lor. Spaniolii mai au o problemă: toate filmele străine sunt dublate. Doar în cîteva săli de cinematecă mai prinzi filme cu vocile originale.
Apoi producătoarea Selfie (cel mai vizionat film românesc de anul acesta, cu peste 100.000 de spectatori) a explicat succesul prin promovarea agresivă și caravana în multe orașe mici. La care eu aș adăuga influența partenerului media (ProTV) și prezența unor vedete pop pe afiș.
"Singura formă de distribuție care funcționează în România acum e evenimentul, festivalul" (Tudor Giurgiu)
Ca să rămânem în zona pozitivă, în România există "modelul" de la Cluj (unde emulația din jurul TIFF s-a tradus, printre altele, în două cinematografe modernizate). O explicație a succesului vine și din "pressing-ul" insistent, ardelenesc, pe care Tudor Giurgiu l-a făcut la autoritățile locale.
Un subiect pozitiv a fost și cinematograful din Gottlob, primarul localității timișene fiind invitat de organizatori pentru a arăta că se pot reabilita și în mediu rural cinematografe (nu doar transformate în crîșme sau cazinouri). Gheorghe Nastor a explicat pe scurt ce a făcut și ce mai are de făcut. Dincolo de inițiativa lăudabilă rămâne o întrebare: cum vor reuși concret gottlobenii să facă funcțională și durabilă această sală? Ne-am angajat că dăm și noi o mână de ajutor, dar e nevoie de mai multe mâini.
Alături de Gheorghe Nastor, primarul din Gottlob
A vorbit apoi reprezentantul unui grup de inițiativă din București care urmărește salvarea cinematografului Favorit (inițial Primăria de sector a acordat finanțare pentru reabilitare pentru ca apoi să o retragă).
Constantin Hurjui, reprezentantul RADEF din Iași, a încasat în numele instituției mai multe ghionturi (îmi pare rău pentru dumnealui fiindcă pare bine intenționat și iubitor de cinema). La Iași, primăria vrea să cîștige titlul de Capitală Culturală Europeană construind parcări, dar nu există o sală decentă de cinema. Întrebat fără înconjur de Cristian Mungiu dacă instituția RADEF (al cărui consiliu de administrație nu s-a mai întrunit de 1 an) mai are vreun rost, domnul Hurjui a recunoscut că, în contextul actual, nu își mai justifică existența.
"Singura soluție juridică (ținînd cont și de numeroasele litigii în care e implicată instituția) ar fi ca toată sălile să fie cedate către primării (cu riscul că vor face ce vor cu ele), astfel încît RADEF va rămâne fără obiectul activității, nu va mai avea ce să administreze. Există un plan de a reține un număr de săli strategice, cu potențial, care teoretic ar intra sub umbrela CNC-ului și care să le digitalizeze. Acesta e punctul 0 în care suntem." (Tudor Giurgiu).
A venit rîndul meu să mă plîng de situația din Timișoara. Apoi am încercat să schițez cîteva soluții, nu așa coerent cum apar mai jos:
-o strategie națională pentru cinema: să fie recunoscut rolul vital al cinematografiei (așa cum au făcut-o țări ca Polonia și Croația) și acționat în consecință
-nu ajunge să avem săli de cinema, dacă nu avem filme și spectatori; așadar, după ce se va pune la punct o rețea funcțională de săli (10-20, cîte vor fi), trebuie creat un program pentru elevi, în colaborare cu Ministerul Educației, Ministerul Culturii, cu autoritățile locale și distribuitorii de film. Deci filme europene gratis (numai) pentru elevi.
-în rest, publicul trebuie să înțeleagă că cinematografia națională se sprijină plătind bilet la film; din păcate, în ultimii ani, acest public a fost învățat de autorități cu tot felul de pomeni culturale și acum i se pare ciudat să plătească 10 lei pentru un film. Deci, în primul rînd, autoritățile locale trebuie să înțeleagă de ce este un avantaj pentru toată lumea atunci cînd cultura devine profitabilă și o parte din bani se întorc la creatori.
-am completat și eu ce zicea Jakub din Polonia legat de oportunitatea unor curatori (în locul personalului îmbătrînit, nepregătit și lipsit de inițiativă al RADEF) care să fie plătiți pentru a crea nevoia de film european prin evenimente, programe educative, proiecții etc. Cu voluntari cine-entuziaști poți să organizezi un festival de buzunar sau un program de cinematecă, dar nu vei depăși această etapă. O schimbare de sistem nu se poate face cu oameni care fac treaba asta doar din pasiune, în timpul lor liber. Propunerea mea: o trupă activă de cine-entuziaști care să fie plătiți pentru munca lor (în folosul comunității).
Gabor Boszormenyi din Ungaria mi-a povestit că a strîns o asemenea trupă pentru o excursie în Cehia și Slovacia, ca să le arate cum funcționează cinematecile din aceste țări. Apropo, știați că la Szeged (un oraș pe jumătate cît Timișoara) există de cîțiva ani un cinematograf art-house foarte frumos?
Mi-am încheiat discursul fără să mai apuc să spun încă două idei pe care mi le notasem de acasă:
-trebuie introduse măsuri de protecționism în favoarea cinemaului european/românesc (așa cum se întîmplă în țări ca Franța sau Coreea de Sud care, și din acest motiv, au dezvoltat o cinematografie națională puternică). Concret, să există un procent obligatoriu de filme europene sau românești care să intre în programul de multiplex.
-iar regizorii români n-ar trebui să se mai ferească de a face filme de public. Avem nevoie de o "clasă de mijloc" a filmelor românești. Cinema de public, inteligent și diversificat. Avem nevoie de mai multe Poziția Copilului ca să avem mai multe După Dealuri sau A fost sau n-a fost. Percepția generală a românilor despre filmul lor se poate rezuma în: "Ah! Eu nu mai vreau să-l văd pe Dragoș Bucur cum mănâncă jumătate de oră o ciorbă" (am auzit pe cineva pomenind o "uniformizare" stilistică în cinematografia românească).
Jakub Dszuzynski era uimit să audă că filmul românesc cel mai popular al anului a strâns doar 100.000 de spectatori. În Polonia, filmele de succes poloneze strîng milioane de spectatori (e adevărat că și numărul populației e dublu). Îndemnul lui pentru creatorii români era să facă totul pentru a aduce publicul în săli (aici e clu-ul). Tudor Giurgiu, care chiar a încercat de toate, observă că evenimentele (precum caravana TIFF) fac să renască gustul pentru film și în orașele mici.
Am plecat de la workshop mai clarificat în legătură cu ce ar trebui făcut. Există un plan, există aceste inițiative, dar cu cine să le discuți? Marea problemă e că nu ai interlocutor, așa cum observa Cristian Mungiu. Cine trebuia să audă, cine avea tot interesul să audă, a lipsit nemotivat. Au fost invitați la workshop reprezentanți ai CNC-ului, RADEF-ului, sindicatului "Ecranul", Ministerului Culturii. Răspunsul lor: scaunele goale (le puteți număra pe scenă, în poza de mai jos).
"Concluzia e tristă.
Ea reflectă adevărul pe care noi îl știam cînd am intrat în această conversație: cinematografele dispar. Să nu ne iluzionăm că aceste săli date la primării vor mai fi cinematografe. Am toată stima pentru inițiativa Favorit dar asemenea inițiative nu au nimic în comun cu ce înseamnă distribuția de film. Una e să existe din cînd în cînd și cinema și alta e să ai o oarecare distribuție pe care te poți baza. Sigur că e de dorit să recuperăm 10, 15 sau 20 de săli pe care să le administreze cumva CNC-ul, să fie sub pălăria lui. Dar nu vor rezolva problema. Rămân prea puține săli la o țară de 20 de milioane. Situația e foarte limpede: noi ne pregătim să renunțăm complet (și nu avem nicio soluție) la un sistem de săli cu ecrane independente și vom deveni prizonierii multiplexurilor. Unii dintre noi, din cînd în cînd, se vor mai descurca să-și dea filmul la multiplex. Dacă nu, alternativa va fi tot asta pe care o promovăm deja: mergem în caravane ca altădată și organizăm acolo un mic bîlci local cu proiector. Nu e nicio perspectivă. Dacă te uiți de la ce discuție am plecat de dimineață și la ce nivel încheiem acum...nu e o lume la mijloc, sunt foarte multe lumi la mijloc. Am plecat de la acele probleme de legislație și exploatare și iată ce model local am ajuns să discutăm după-amiaza: parcări...În afară, toată lumea știe că nu poți să renunți la exploatarea cu cinematograful, oricît de multe VOD-uri sau platforme ai avea. Exploatarea în cinematografe încă aduce mai mulți bani decît toate celelalte platforme. Noi, în România, ne pregătim să sărim această etapă și vom fi în continuare în situația de acum, de a finanța din bani publici niște filme care au mereu mai mulți spectatori în fiecare altă țară decît în România. Problema e că noi nu avem un interlocutor. Noi, cu toți colegii de aici, am avea niște soluții de oferit, am avea un plan de făcut și reiese din discuțiile noastre un plan global. Dar nu poți să oferi niște soluții cuiva dacă acel cineva nu e pe scaun. Acel cineva pentru noi nu există. Noi nu avem cu cine să purtăm această discuție pentru că, acea gîndire că cinematograful e un act de cultură și interesează pe cineva, nu funcționează în România. Trebuie să constatăm că de fapt nu există interes pentru acest lucru și dacă nu există interes la nivel politic și decizional e foarte greu să avansezi cu ceva. Cine va veni pe scaunul de la CNC va trebui să aibă o vedere mult mai cuprinzătoare și să țină cont de toate aspectele acestea. În continuare depindem de niște decizii care nu ne aparțin" (Cristian Mungiu)
În a treia zi a festivalului Les Films de Cannes a Bucarest a avut loc un workshop, de fapt o discuție destinsă (care a plecat de la aceste întrebări), moderată discret de Cristian Mungiu și Codruța Crețulescu. Au participat regizori, producători, distribuitori importanți și vreo 30-40 de oameni în public (sala Elvira Popescu). Am trecut în revistă ideile dezbătute pentru cei 30-40 de oameni care vor avea răbdare și interes sa citească tot materialul. Sau săriți direct la concluzia lui Cristian Mungiu.
Regizorii Michel Hazanavicius (The Artist) și Radu Mihăileanu (Va, Vie et Deviens) au vorbit despre un proiect legislativ pentru stoparea pirateriei (torenții omoară încet dar sigur industria europeană de film). E în discuție acum în Franța și ar avea în vedere trei pași: dacă nu te oprești din piratat -după două avertismente- ți se taie netul.
Radu Mihăileanu deplînge demagogia din jurul acestui subiect delicat: dacă filmele sunt gratis atunci înseamnă că nu au valoare. În orice alte domeniu (de exemplu în agricultură) ar părea o nebunie: cînd iei roșiile unui fermier și nu plătești se cheamă furt. Se poate vorbi azi de pericolul "dematerializării" filmelor.
În paralel cu măsurile anti-piraterie ar urma creată o mega-platformă online pentru ca filmele europene să fie disponibile, să ajungă la public (nici în țările vestice, pe care le admirăm, nu ajung lesne în multiplex). Taxele cerute de multiplexuri pentru ca un film să intre pe ecranele lor (se plătește pînă și difuzarea trailer-elor!) îngreunează distribuția filmelor europene "mici", care nu au nicio șansă în fața Goliatului american. La fel ca în România, multiplexurile nu rulează un film european mai mult de o săptămână, decît dacă umple sălile.
"Nu poți avea aceleși reguli pentru Iron Man 5 și După Dealuri" (M. Hazanavicius)
A fost luată în discuție și finanțarea filmelor europene prin taxarea internetului (ceea ce după cum ați văzut recent în Ungaria, nu e o idee foarte populară). Sau taxarea profitului din snack-uri. Nu rîdeți, operatorii de multiplex fac mai mult profit din produsele vîndute la intrare decît din bilete (filmele au devenit practic un pretext pentru consumul de nachos).
Totuși, în Franța e altă lume: CNC-ul lor împarte profitul cu producătorii, ceea ce în final se traduce prin formula: mai multe bilete vîndute - mai mulți bani care se întorc la creatori și automat condiții de finanțare cu 50 % mai bune pentru următorul film (dacă primul film a fost un succes, la al doilea primești 25 % din încasări, dublu față de primul și tot așa...). În plus, în Franța sunt 5000 de ecrane și sute de cinematografe cu un singur ecran sau săli art-house (chiar dacă și la ei sunt din ce în ce mai fragile).
Hazanavicius și doi distribuitori de film european
"Televiziunea a murit pentru cinema" (Radu Mihăileanu)
Traversăm o perioadă ciudată, suntem "între lumi". Televiziunea pierde supremația în fața internetului, VOD (video on demand) cîștigă tot mai mult teritoriu (de exemplu, Welcome to New York de Abel Ferrara a fost lansat direct pe VOD). Și totuși, cele mai mari platforme VOD aparțin tot televiziunilor.
Participanții sugerau că televiziunile europene ar trebui să direcționeze o parte din profituri către industria cinematografică, pentru a avea mai multe filme și mai bune. Numai așa s-ar echilibra lupta cu mașinăria Holywood-ului și cu obiceiurile publicului.
Toți au fost de acord că de aici trebuie plecat: de la crearea unor obiceiuri de vizionare a filmului european, prin educație (un catalog gratuit de titluri pentru școli) și prin tactici creative de promovare și, de ce nu, mai agresive (deci cu armele americanilor).
Jakub Duszynski, un distribuitor creativ
"Disponibilitatea filmelor nu e o soluție"
Polonezul Jakub Duszynski (director de achiziții la Gutek Film, cea mai importantă casă de distribuție de filme independente din Polonia) vorbea despre nevoia de curatori care să creeze cerere pentru filmul european (așa cum ar face un galerist cu un pictor), pentru că doar "disponibilitatea filmelor -printr-o platformă- nu e o soluție". Trebuie create cît mai multe evenimente unice, festivaluri și orice alte căi prin care te poți conecta cu audiența ta.
Jakub și apoi "omologul" său din Ungaria, Gabor Boszormenyi, au arătat cum stîrnesc interes pentru titlurilr din portofoliul lor (întîlniri sau discuții pe skype între cineaști și public, afișe sau trailere provocatoare, stunt-uri online). Campaniile de promovare ale filmelor europene în țări ca Polonia sau Ungaria nu au bugete foarte mari (între 5 - 20.000 de euro), așa că sunt favorizate ideile originale, precum săculeții de ciment împărțiți pentru promovarea Borgman și tipărirea unui manual:"Cum să folosești acest film".
În general, distribuitorii se declară mulțumiți dacă strîng cel puțin 15.000 de spectatori (de la această cifră în sus un film devine profitabil). Uneori (cam o dată, de două ori pe an) apare și cîte un hit. În acest caz fericit, profitul obținut acoperă și cheltuielile cu filmele neprofitabile, care strîng cel mult 5000 de spectatori (un exemplu din țara noastră a dat Antoine Bagnaninchi de la Independența Film, care a avut vînzări neașteptate cu Nymphomaniac 1; profitul a fost suficient ca să acopere și pierderile cu Nymphomaniac -partea a doua).
Deci distribuția filmului european seamănă de multe ori cu un pariu. Se întîmplă adesea ca distribuitorii să investească într-un film doar pentru le place și cred în el. Însă Jakub a înțeles că selecția nu ar trebui să depindă doar de filtrul său subiectiv și a dezvoltat un proces prin care o parte din titlurile în care investește este selectată de un grup de cinefili, jurnaliști, critici sau bloggeri.
Polonia și Ungaria sunt exemple pozitive de revitalizare a cinematografelor de stat. Polonezii au redigitalizat peste o sută de săli vechi (în Wroclaw s-a deschis și un multiplex "arthouse"). În Ungaria, au convins Cinema City- care deține monopolul- să direcționeze o parte din profit pentru resurecția în era digitală a cîteva zeci de săli vechi. În plus, în aceste țări, autoritățile locale acordă sprijin financiar cinematografelor cu un singur ecran. Nici nu ar rezista fără aceste subsidii.
Bine, veți zice, în Franța sau Polonia statul se implică, iar publicul e mai educat și dispus să cheltuiască pe cultură. Dar cum s-ar putea aplica ideile acestea în țara noastră? Urma să încercăm niște răspunsuri după pauză ( pauză în care Tudor Giurgiu și Răzvan Penescu -de la Liternet- s-au dus să vadă finala Simonei Halep, iar eu am mai prins jumătate din nebunia lui Godard, Adieu au langage 3D).
Adieu cinematografe? Adieu RADEF?
În partea a doua a discuțiilor a devenit dureros de clar că România e o lume total diferită față de țările discutate anterior. De la sisteme funcționale de la un cap la altul (sigur, fiecare cu provocările sale) am ajuns iarăși într-o fundătură balcanică.
Trecerea n-a fost chiar așa abruptă. Judith Collel din Spania a povestit cît de greu ajung filmele europene în multiplexurile lor. Spaniolii mai au o problemă: toate filmele străine sunt dublate. Doar în cîteva săli de cinematecă mai prinzi filme cu vocile originale.
Apoi producătoarea Selfie (cel mai vizionat film românesc de anul acesta, cu peste 100.000 de spectatori) a explicat succesul prin promovarea agresivă și caravana în multe orașe mici. La care eu aș adăuga influența partenerului media (ProTV) și prezența unor vedete pop pe afiș.
Tudor Giurgiu, regizor, producător, fondator TIFF
"Singura formă de distribuție care funcționează în România acum e evenimentul, festivalul" (Tudor Giurgiu)
Ca să rămânem în zona pozitivă, în România există "modelul" de la Cluj (unde emulația din jurul TIFF s-a tradus, printre altele, în două cinematografe modernizate). O explicație a succesului vine și din "pressing-ul" insistent, ardelenesc, pe care Tudor Giurgiu l-a făcut la autoritățile locale.
Un subiect pozitiv a fost și cinematograful din Gottlob, primarul localității timișene fiind invitat de organizatori pentru a arăta că se pot reabilita și în mediu rural cinematografe (nu doar transformate în crîșme sau cazinouri). Gheorghe Nastor a explicat pe scurt ce a făcut și ce mai are de făcut. Dincolo de inițiativa lăudabilă rămâne o întrebare: cum vor reuși concret gottlobenii să facă funcțională și durabilă această sală? Ne-am angajat că dăm și noi o mână de ajutor, dar e nevoie de mai multe mâini.
A vorbit apoi reprezentantul unui grup de inițiativă din București care urmărește salvarea cinematografului Favorit (inițial Primăria de sector a acordat finanțare pentru reabilitare pentru ca apoi să o retragă).
Constantin Hurjui, reprezentantul RADEF din Iași, a încasat în numele instituției mai multe ghionturi (îmi pare rău pentru dumnealui fiindcă pare bine intenționat și iubitor de cinema). La Iași, primăria vrea să cîștige titlul de Capitală Culturală Europeană construind parcări, dar nu există o sală decentă de cinema. Întrebat fără înconjur de Cristian Mungiu dacă instituția RADEF (al cărui consiliu de administrație nu s-a mai întrunit de 1 an) mai are vreun rost, domnul Hurjui a recunoscut că, în contextul actual, nu își mai justifică existența.
"Singura soluție juridică (ținînd cont și de numeroasele litigii în care e implicată instituția) ar fi ca toată sălile să fie cedate către primării (cu riscul că vor face ce vor cu ele), astfel încît RADEF va rămâne fără obiectul activității, nu va mai avea ce să administreze. Există un plan de a reține un număr de săli strategice, cu potențial, care teoretic ar intra sub umbrela CNC-ului și care să le digitalizeze. Acesta e punctul 0 în care suntem." (Tudor Giurgiu).
A venit rîndul meu să mă plîng de situația din Timișoara. Apoi am încercat să schițez cîteva soluții, nu așa coerent cum apar mai jos:
-o strategie națională pentru cinema: să fie recunoscut rolul vital al cinematografiei (așa cum au făcut-o țări ca Polonia și Croația) și acționat în consecință
-nu ajunge să avem săli de cinema, dacă nu avem filme și spectatori; așadar, după ce se va pune la punct o rețea funcțională de săli (10-20, cîte vor fi), trebuie creat un program pentru elevi, în colaborare cu Ministerul Educației, Ministerul Culturii, cu autoritățile locale și distribuitorii de film. Deci filme europene gratis (numai) pentru elevi.
-în rest, publicul trebuie să înțeleagă că cinematografia națională se sprijină plătind bilet la film; din păcate, în ultimii ani, acest public a fost învățat de autorități cu tot felul de pomeni culturale și acum i se pare ciudat să plătească 10 lei pentru un film. Deci, în primul rînd, autoritățile locale trebuie să înțeleagă de ce este un avantaj pentru toată lumea atunci cînd cultura devine profitabilă și o parte din bani se întorc la creatori.
-am completat și eu ce zicea Jakub din Polonia legat de oportunitatea unor curatori (în locul personalului îmbătrînit, nepregătit și lipsit de inițiativă al RADEF) care să fie plătiți pentru a crea nevoia de film european prin evenimente, programe educative, proiecții etc. Cu voluntari cine-entuziaști poți să organizezi un festival de buzunar sau un program de cinematecă, dar nu vei depăși această etapă. O schimbare de sistem nu se poate face cu oameni care fac treaba asta doar din pasiune, în timpul lor liber. Propunerea mea: o trupă activă de cine-entuziaști care să fie plătiți pentru munca lor (în folosul comunității).
Gabor Boszormenyi din Ungaria mi-a povestit că a strîns o asemenea trupă pentru o excursie în Cehia și Slovacia, ca să le arate cum funcționează cinematecile din aceste țări. Apropo, știați că la Szeged (un oraș pe jumătate cît Timișoara) există de cîțiva ani un cinematograf art-house foarte frumos?
Mi-am încheiat discursul fără să mai apuc să spun încă două idei pe care mi le notasem de acasă:
-trebuie introduse măsuri de protecționism în favoarea cinemaului european/românesc (așa cum se întîmplă în țări ca Franța sau Coreea de Sud care, și din acest motiv, au dezvoltat o cinematografie națională puternică). Concret, să există un procent obligatoriu de filme europene sau românești care să intre în programul de multiplex.
-iar regizorii români n-ar trebui să se mai ferească de a face filme de public. Avem nevoie de o "clasă de mijloc" a filmelor românești. Cinema de public, inteligent și diversificat. Avem nevoie de mai multe Poziția Copilului ca să avem mai multe După Dealuri sau A fost sau n-a fost. Percepția generală a românilor despre filmul lor se poate rezuma în: "Ah! Eu nu mai vreau să-l văd pe Dragoș Bucur cum mănâncă jumătate de oră o ciorbă" (am auzit pe cineva pomenind o "uniformizare" stilistică în cinematografia românească).
Jakub Dszuzynski era uimit să audă că filmul românesc cel mai popular al anului a strâns doar 100.000 de spectatori. În Polonia, filmele de succes poloneze strîng milioane de spectatori (e adevărat că și numărul populației e dublu). Îndemnul lui pentru creatorii români era să facă totul pentru a aduce publicul în săli (aici e clu-ul). Tudor Giurgiu, care chiar a încercat de toate, observă că evenimentele (precum caravana TIFF) fac să renască gustul pentru film și în orașele mici.
Am plecat de la workshop mai clarificat în legătură cu ce ar trebui făcut. Există un plan, există aceste inițiative, dar cu cine să le discuți? Marea problemă e că nu ai interlocutor, așa cum observa Cristian Mungiu. Cine trebuia să audă, cine avea tot interesul să audă, a lipsit nemotivat. Au fost invitați la workshop reprezentanți ai CNC-ului, RADEF-ului, sindicatului "Ecranul", Ministerului Culturii. Răspunsul lor: scaunele goale (le puteți număra pe scenă, în poza de mai jos).
"Concluzia e tristă.
Ea reflectă adevărul pe care noi îl știam cînd am intrat în această conversație: cinematografele dispar. Să nu ne iluzionăm că aceste săli date la primării vor mai fi cinematografe. Am toată stima pentru inițiativa Favorit dar asemenea inițiative nu au nimic în comun cu ce înseamnă distribuția de film. Una e să existe din cînd în cînd și cinema și alta e să ai o oarecare distribuție pe care te poți baza. Sigur că e de dorit să recuperăm 10, 15 sau 20 de săli pe care să le administreze cumva CNC-ul, să fie sub pălăria lui. Dar nu vor rezolva problema. Rămân prea puține săli la o țară de 20 de milioane. Situația e foarte limpede: noi ne pregătim să renunțăm complet (și nu avem nicio soluție) la un sistem de săli cu ecrane independente și vom deveni prizonierii multiplexurilor. Unii dintre noi, din cînd în cînd, se vor mai descurca să-și dea filmul la multiplex. Dacă nu, alternativa va fi tot asta pe care o promovăm deja: mergem în caravane ca altădată și organizăm acolo un mic bîlci local cu proiector. Nu e nicio perspectivă. Dacă te uiți de la ce discuție am plecat de dimineață și la ce nivel încheiem acum...nu e o lume la mijloc, sunt foarte multe lumi la mijloc. Am plecat de la acele probleme de legislație și exploatare și iată ce model local am ajuns să discutăm după-amiaza: parcări...În afară, toată lumea știe că nu poți să renunți la exploatarea cu cinematograful, oricît de multe VOD-uri sau platforme ai avea. Exploatarea în cinematografe încă aduce mai mulți bani decît toate celelalte platforme. Noi, în România, ne pregătim să sărim această etapă și vom fi în continuare în situația de acum, de a finanța din bani publici niște filme care au mereu mai mulți spectatori în fiecare altă țară decît în România. Problema e că noi nu avem un interlocutor. Noi, cu toți colegii de aici, am avea niște soluții de oferit, am avea un plan de făcut și reiese din discuțiile noastre un plan global. Dar nu poți să oferi niște soluții cuiva dacă acel cineva nu e pe scaun. Acel cineva pentru noi nu există. Noi nu avem cu cine să purtăm această discuție pentru că, acea gîndire că cinematograful e un act de cultură și interesează pe cineva, nu funcționează în România. Trebuie să constatăm că de fapt nu există interes pentru acest lucru și dacă nu există interes la nivel politic și decizional e foarte greu să avansezi cu ceva. Cine va veni pe scaunul de la CNC va trebui să aibă o vedere mult mai cuprinzătoare și să țină cont de toate aspectele acestea. În continuare depindem de niște decizii care nu ne aparțin" (Cristian Mungiu)
marți, 4 noiembrie 2014
O lacrimă de fată (1980)
Astazi la cinemateca BCUT, un film din anul în care m-am născut: O lacrimă de fată (regia Iosif Demian). Cu: Dorel Vișan, George Negoescu, Luiza Orosz și Dragoș Pîslaru (în prezent ieromonahul Valerian, despre a cărui filmografie puteți citi aici). Curatorul și prezentatorul acestei serii de filme românești, Marian Rădulescu, scria în primul volum Pseudokinematikos (2010, editura Thesis):
"Am revăzut recent acest opus de referință pentru cinematograful românesc de avangardă al anilor '80; gesturile de gazdă ale personajului jucat acolo de Dragoș Pîslaru mi-au rămas întipărite-n memorie. În primele minute ale filmului avea menirea să ghideze (de pe o bicicletă, asemenea Puștiului din Concurs) echipa de procurori sosiți undeva la țară să investigheze decesul unei fete. Eram astfel invitați și noi, spectatorii, să pătrundem în poveste".
Iosif Demian este regizor (Baloane de curcubeu, Lovind o pasăre de pradă) și operator român ( Nunta de piatră sau Apa ca un bivol negru), care în anii ‘80 s-a stabilit la Sydney, Australia, unde a devenit unul dintre cei mai importanți profesori de imagine de film. I-a fost ucenic, de exemplu, Dion Beebe, DOP-ul de la Miami Vice și Collateral (ambele regizate de Michael Mann). Ceva din textura bogată și încărcătura poetică a imaginii acestor filme se regăsește și în lungmetrajul lui Demian.
O lacrimă de fată a fost o apariție extrem de proaspătă în 1980, ca stil de narațiune cinematografică în peisajul filmului românesc. Dar știți ce? E la fel de proaspăt 34 de ani mai târziu.
Aflăm detaliile legate de moartea unei tinere din crîmpeie, din "vox populi autentice" (?), montaj de reportaje cu săteni (e aici și o descriere încă valabilă a satului românesc și a personajelor ce îl populează).
Anchetă în priză directă, senzația puternică de cine-verite face ca filmul -cel puțin aparent- să se desfășoare în fața ochilor noștri (ni se dezvăluie uneori totul prin ochii camerei adusă să înregistreze evoluția anchetei, ceea ce ridică întrebări vizavi de "cît e real din ceea ce vedem", "uneori e mai important ce nu vezi decît ceea ce vezi", importanța și autoritatea monteorului, filmul în film etc).
Tabloul general se compune ca la un puzzle, piesă cu piesă, fără să ucidă însă misterul. O lacrimă de fată e văr cu Probă de microfon și Reconstituirea, dar poate fi considerat și înaintaș al unor titluri minimaliste din anii 2000.
Iar dacă ar fi să forțez un pic nota, ceva din subiect (procurorul venit într-un sat ca să ancheteze moartea unei tinere fete, găsită înecată în lacul din apropiere), ceva din atmosferă mi-a amintit de Twin Peaks-ul lui Lynch. Mai puneți și un Dorel Vișan as agent Dale Cooper (în probabil rolul vieții sale) și cred că am aruncat suficiente cîrlige cît să nu ratați această pasăre rară a cinemaului românesc. În seara asta de la ora 18, aula BCUT, intrare liberă.
marți, 28 octombrie 2014
Casa dintre cîmpuri (1980)
Casa dintre cîmpuri prilejuiește o mare întîlnire între doi regizori importanți ai perioadei: Alexandru Tatos și Mircea Daneliuc (aici joacă, la fel ca în cîteva din filmele sale, de pildă Probă de Microfon, care în alte țări din "lagărul comunist" ar fi fost cult). Daneliuc e unul dintre cei mai nonconformiști și naturali actori ai epocii (și unul dintre puținii rebeli ai cinematografiei românești). Spiritul său răzvrătit ( a fost disident în ultimii ani ai regimului) și-a pus amprenta și asupra rolului (sincer, mă mir că a scăpat de cenzură, Daneliuc era un răzvrătit prin însăși prezența lui cinematografică). Apariția lui Daneliuc alături de Tora Vasilescu are și o încărcătură suplimentară: cei doi erau pe atunci parteneri și în viața reală. În film mai joacă Amza Pellea și Mircea Diaconu. De văzut, azi, la cinemateca de la aula BCUT, de la ora 18. Intrare liberă.
joi, 23 octombrie 2014
The Artist revine
Michel Hazanavicius nu vine cu mâna goală la Bucarest. Îi aduce pe agentul sub acoperire OSS 117 (Cairo, cuib de spioni, spumoasa parodie cu Jean Dujardin), pe The Artist și pe soția sa, actrița Berenice Bejo.
Dacă doriți să (re)vedeți, The Artist e proiectat sîmbăta asta, de la ora 10.00 la cinema Elvira Popescu, în prezența regizorului și a actriței. Cei doi vor rămâne la o discuție cu publicul (de la ora 12.00, B.B., de la 13.00 M.H.). Dacă sunteț fani, așa ca mine, de la 14.00 v-ați muta la cinema Patria pentru a vedea ultima creație a celor doi, în competiție anul acesta la Cannes, The Search.
Cu această ocazie ne amintim și de filmul nostru "The Artist (un mic tribut la filmul-fenomen din 2011, pentru care Hazanavicius a luat și premiul Oscar), daca tot mergem la Filmes de Cannes a Bucarest să discutăm despre cinematografe.
miercuri, 22 octombrie 2014
Strategia Timișoarei în privința cinematografelor
În octombrie anul trecut, depuneam (împreună cu Pelicula Culturală și Camera 4) un proiect de cinematecă la Primăria Timișoarei. O lună mai tîrziu am primit un răspuns binevoitor și politicos, dar deocamdată fără urmări vizibile. Printre altele, viceprimarul Dan Diaconu anunța sprijin pentru o cinematecă inclusiv prin "susținere financiară de către bugetul local, care va fi cuprinsă în exercițiul bugetar al anului 2014". În documentele disponibile publicului, referitoare la bugetul pe anul acesta, nu am putut identifica această susținere.
Există speranță însă. La începutul acestei luni, a fost lansată strategia culturală a orașului (2014 - 2024), realizată de un consorțiu de consultanți, în beneficiul Primăriei Timișoara (documentul aici). Am participat cu input (și noi și Pelicula Culturală) și m-am bucurat să regăsesc în partea din document dedicată cinemaului o analiză apropiată de punctul nostru de vedere.
Observațiile mi se par corecte și de bun-simț dar, dacă vreți să îmbunătățiți sau să aduceți completări strategiei, mâine e o dezbatere pe tema ei, de la ora 12, la sediul municipalității ( e importantă, că e pe 10 ani). Tot mîine plec și eu spre conferința organizată de Les Films de Cannes a Bucarest, unde se va discuta și despre soarta cinematografelor, așa că poate mă întorc cu ceva idei noi.
Mai jos, textul din strategie referitor la prezentul și viitorul cinemaului în Timișoara (sublinierile îmi aparțin). Practic, acum nu mai există scuze: e scris alb-pe-negru ce ar fi de făcut, pentru început. Ciao, Cinema! nu este pomenit în document (poate partea legată de cinema a fost scrisă pînă am făcut noi festivalul) și nu sunt așa sigur că "nu se poate dezvolta o comunitate de cinefili" (noi zicem că am făcut niște pași serioși în sensul ăsta), în rest nu am comentarii de substanță. Dar poate aveți voi...
"În
Timişoara sunt 7 săli de cinematograf funcţionale, înregistrate în Registrul cinematografiei,
toate în administrarea SC Cinema City România SRL şi
localizate în incinta Iulius Mall Timişoara. Sălile au un număr de 951 de
locuri şi 7 ecrane, toate sălile sunt dotate cu aparatură de sunet Dolby
Digital şi permit
proiecţia video. Doar 3 săli permit proiecţia pe peliculă cinematografică.
Dintre sălile disponibile, 2 au o capacitate de 42 de locuri, 3 săli o
capacitate de 112 locuri, o sală are capacitate de 317 locuri şi o altă sală are capacitatea de 215 locuri.
Datele Institutului Naţional de
Statistică iau în calcul şi locurile din cinematografele (în prezent
nefuncţionale) Studio şi Capitol, astfel încât în 2012 în judeţul Timiş apar
1.551 de locuri în cinematografe. O comparaţie relevantă cu judeţul Arad arată că
în acest judeţ, în acelaşi an (2012) se înregistrau 4.042 de locuri, în
condiţiile în care populaţia era (aproximativ) de 159.000 în Arad și de 319.000
în Timişoara. Chiar și în statisticile INS, situaţia arată că în Timiş există 1
loc în cinematografe la 205 de oameni, în timp ce în judeţul Arad situaţia este
de 1 loc la 39 de oameni. Lărgind reperele pentru comparaţie, Bucureştiul se prezintă
cu un raport de 1 loc la 90 de oameni, iar Clujul are un raport de 1 loc la 66
de locuitori.
Referitor
la calitatea şi specificul filmelor difuzate, cinematografele de tip multiplex
din mall-uri selectează filmele care ajung la public după criterii comerciale.
În competiţia cu blockbuster-ele de Hollywood, filmele europene, cele produse
local şi/sau cele de artă nu au nicio şansă. De aceea, în oraşele din Europa cu
reală vocaţie culturală, comunităţile locale susţin funcţionarea unor săli de
cinema de tip art-house. Acestea se conectează în reţele de art-house cinema
(un exemplu ar fi CICAE – reţeaua europeană de cinematografe de artă şi de
cinemateci), formează circuite de distribuţie independente cum ar fi Europa
Cinemas (strâns corelate cu festivalurile de film, pentru a da acces cinefililor
la cele mai noi producţii) şi beneficiază de fonduri dedicate ale Uniunii
Europene pentru distribuţia de conţinut audiovizual (prin programul MEDIA,
înglobat recent în programul Europa Creativă).
Sălile de
cinema din Timişoara nu au mai fost întreţinute corespunzător de către
RADEF RomâniaFilm. Majoritatea au fost înstrăinate, au rămas cu destinaţia
iniţială doar cinema Timiş şi Studio (situaţie incertă). Ambele săli sunt
echipate cu tehnologie de proiecţie şi de sonorizare din anii ’60, fără piese
de schimb şi consumabile. Din aceste motive, din lipsa infrastructurii, la
Timişoara consumul de audiovizual de calitate (inclusiv prin participare la
evenimente cum ar fi festivalurile sau transmisiile live) nu este posibilă. Publicul
de cinema s-a redus semnificativ şi nu se poate dezvolta o comunitate de
cinefili.
Campaniile
de advocacy şi iniţiativele care încearcă să dezvolte apetitul pentru
cinematografia necomercială nu lipsesc din peisajul timişorean. Asociaţia
Marele Ecran dezvoltă un blog de cultură cinematografică şi diverse proiecte de
promovare a producţiei de cinema locale, regionale şi internaţionale. Asociaţia
Pelicula Culturală îşi propune promovarea filmului european şi a spaţiului
multicultural timişorean. Centrul Cultural Francez organizează din 1999 TRES
COURTS – Festivalul Filmelor de foarte scurt
metraj şi
începând cu 2012 Festivalul Filmului de Umor.
Asociaţia Macondo din Bucureşti a
organizat în 2013 prima ediţie a proiectului cinema-edu şi la Timişoara,
Caravana TIFF ajunge anual, la fel şi Caravana Metropolis. Alte iniţiative
locale meritorii de promovare a filmului sunt Festivalul de film Cinecultura
(organizat pentru prima datăîn 2010), iniţiat de lectori străini de la
Universitatea de Vest din Timişoara şi de la Universitatea Politehnică Timişoara
şi Festivalul Internaţional de film Timishort, iniţiat tot în 2010 de către
Asociaţia Română a Filmului Independent.
Însă aceste iniţiative lăudabile se
desfăşoară în prezent în spaţii cu altă destinaţie, în condiţii tehnice care
sunt doar parţial optime pentru o vizionare corespunzătoare, cum sunt Aula
Magna „Ioan Curea” a Universităţii de Vest din Timişoara, Grădina Capitol şi
sala fostului cinema Capitol, curtea Casei Artelor din cadrul Direcţiei
Judeţene pentru Cultură, curtea Observatorului Astronomic Timişoara, spaţiul
verde din cadrul Muzeului Satului Bănăţean (în cadrul Festivalului Plai). Primul pas pentru ca în Timişoara să se dezvolte industria de audiovizual
este amenajarea unor săli care să repecte standardele pentru proiecţii publice.
33 de firme din Timişoara sunt înregistrate în registrul cinematografiei,
desfăşurând activităţi diverse, de producţie cinematografică şi video, postproducţie
cinematografică şi video, activităţi de distribuţie a filmelor cinematografice
şi video, proiecţii cu public, multiplicare de filme, închiriere de filme,
comercializarea cu amănuntul, impresariere şi recrutare pentru filme,
comercializarea produselor de peliculă şi substanţe de procesare peliculă.
„Nuntă în Basarabia”, o comedie romantică, coproducţie cinematografică moldo-româno-luxemburgheză,
în regia lui Nap Toader, coprodusă şi distribuită de compania timişoreană SC
MEDIANA SRL, a reuşit să atragă interesul publicului şi pe cel al criticii,
obţinând mai multe nominalizări şi premii în 2011. Colaborările internaţionale,
exemplificate şi prin coproducţia „Nuntă în Basarabia”, sunt din păcate destul
de rare în peisajul audiovizual timişorean.
O excepţie notabilă este reprezentată în această perioadă de
participarea TVR Timişoara la proiectul „Europa 360”, alături de televiziunile
publice din Italia, Croaţia şi Polonia. Proiectul este finanţat direct de către
Parlamentul European, realizat prin intermediul CIRCOM Regional, Asociaţia
Europeană a Televiziunilor Regionale, organizaţie la care TVR Timişoara este
afiliată încă din 1995.
Alături de amenajarea de cinematografe care să permită proiecţii de filme româneşti, europene şi internaţionale selectate pe alte considerente decât cele pur comerciale, pentru a contrabalansa oferta multiplexurilor din Iulius Mall Timişoara, activităţile de producţie, postproducţie şi distribuţie au nevoie să fie sprijinite prin fonduri regionale dedicate. Colaborările internaţionale merită încurajate, dinamica producţiei de audiovizual internaţional având la bază cofinanţarea, identificarea de resurse financiare diverse şi echipe multiculturale." (extras din Strategia Culturală a Municipiului Timișoara 2014 - 2024, capitolul Industrii Culturale și Creative)
Alături de amenajarea de cinematografe care să permită proiecţii de filme româneşti, europene şi internaţionale selectate pe alte considerente decât cele pur comerciale, pentru a contrabalansa oferta multiplexurilor din Iulius Mall Timişoara, activităţile de producţie, postproducţie şi distribuţie au nevoie să fie sprijinite prin fonduri regionale dedicate. Colaborările internaţionale merită încurajate, dinamica producţiei de audiovizual internaţional având la bază cofinanţarea, identificarea de resurse financiare diverse şi echipe multiculturale." (extras din Strategia Culturală a Municipiului Timișoara 2014 - 2024, capitolul Industrii Culturale și Creative)
marți, 21 octombrie 2014
Sfarsitul Noptii (1983)
Rectificare: Astazi la cinemateca de la BCUT, e de fapt Sfarsitul Noptii (regia: Mircea Veroiu). Cu: Gheorghe Visu, Mircea Diaconu, Cornel Patrichi. Un film a carui subiect ramane de actualitate: cu procurori "sufletisti" si copii calcati pe zebra. Un film despre "obsesia Prieteniei. Tema care pe Mircea Veroiu l-a obsedat toata viata. In toate filmele sale" (Pseudokinematikos). Ora 18, intrare libera, aula BCUT.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)