Marele Ecran: ianuarie 2026

marți, 20 ianuarie 2026

Back to back: Sentimental Value

N-am mai scris aici de mult două cronici la același film, simultan. Acum ne-am luat de la Valoare Sentimentală (2025), noul film al norvegianului Joachim Trier, Grand Prix la Cannes în 2025 și cel mai bun al anului la recenta gală de la Berlin a Academiei Europene de Film (EFA), unde a ras cam tot ce era important, de la regie și scenariu la actori și muzică. A intrat zilele astea în cinematografe.

KINOSTETIC: PATTERN-URI PATERNE

Fantomele există! Da, ele chiar sunt mai mult decât niște povești de speriat copiii, dar nu chema încă preotul. Nu îți aruncă cărțile din bibliotecă, nu arată de parcă ar purta un cearșaf cu găuri, nu eliberează ectoplasmă și nu te pot poseda. Fantomele despre care vorbesc sunt mult mai tăcute și mai greu de alungat: sunt traumele transgeneraționale ale familiilor dintr-o casă. Sunt pattern-uri emoționale pe care le însușim fără să ne dăm seama în copilărie și pe care le ducem cu noi în viața adultă. Sunt așteptările, frustrările și golurile afective care se transmit din generație în generație.

Sentimental Value este plin de fantome - sau crăpături în pereți - care se manifestă prin nevoia constantă a personajelor de validare, prin felul în care căutăm aprobarea celorlalți mai târziu în viață, prin incapacitatea de a comunica sau de a iubi. Ele sunt scuturile de protecție pe care ni le construim în jurul nostru. Mecanisme de apărare care ne ajută să supraviețuim, dar care, paradoxal, ne izolează. Traumele sunt adevăratele fantome.

Introducerea asta, parcă scoasă din show-urile de după ora 00 de pe Discovery Channel, este strâns legată de tema noului film de Joachim Trier. Premisa este simplă: surorile Nora (Renate Reinsve) și Agnes (Inga Ibsdotter Lilleaas) se reunesc cu tatăl lor înstrăinat, carismaticul Gustav (Stellan Skarsgard), un regizor cândva celebru, care îi oferă Norei, actriță de teatru, un rol în filmul pe care speră să-l transforme într-o revenire.

Trier își propune multe cu acest film intim, bine înrădăcinat în psihologie, care ne poartă într-o odisee a trei personaje venite dintr-o casă cu o crăpătură în mijloc, asemenea unei răni deschise - un cămin rupt în două.

Ca simple filme narative, adânc scufundate în psihologie, lui Trier îi iese șiretlicul. Fie că vorbim de Oslo, 31 August, The Worst Person in the World sau acum Sentimental Value, iepurele din pălărie este că fiecare decizie a personajelor este un substitut al dialogului. Astfel, o alegere anxioasă, un refuz de a ieși din zona de confort sau tăcerea a două personaje spun mult mai multe decât ar putea el să scrie într-o scenă de confruntare. Toate acestea, combinate cu plasarea perfectă a unor replici spuse în cel mai oportun moment, fac ca filmele lui să fie tăioase.

La fel ca în The Worst Person in the World, Trier încearcă să te bage în pantofii personajelor, să te facă să simți ce simt ele, pentru ca mai apoi să mute miza narativă de la micro la macro: de la o poveste intimă, particulară, la una care vorbește despre noi toți. Dacă The Worst Person... apăsa exact acolo unde doare - anxietatea alegerii, incertitudinea viitorului, fie el romantic sau profesional, frica de asumare și neîncrederea de sine - Sentimental Value încearcă același lucru pornind de la trauma casei familiale. Discursul este mutat de la nivel psihologic la unul universal.

Plecarea timpurie a lui Gustav a lăsat răni adânci asupra fiicelor sale, iar revenirea funcționează ca un declanșator pentru conflictele rămase în urma lui. Se deschid rănile niciodată procesate: stresul, sentimentul de abandon și clasicele traume ale copiilor care au crescut fără rolul patern în familie. Nora și Agnes, cu toate că au trăit aceeași traumă, o interiorizează diferit. Un cămin disfuncțional nu produce copii identici emoțional, ci reacții divergente la aceeași sursă de durere. Agnes este mai înțelegătoare cu tatăl ei și vrea să fie „bine”, în timp ce Nora se distanțează și rămâne dezamăgită.

Relația dintre cei trei capătă astfel o formă triunghiulară, în care iubirea, resentimentul și nevoia de validare se suprapun. Tatăl, incapabil să-și asume rolul afectiv, continuă să provoace daune nu prin violență, ci prin răceala emoțională cu care îi tratează pe cei din jur - un bărbat care confundă atenția cu iubirea și arta cu o formă de scuză. Tot aici este exemplificat perfect și modul în care unor bărbați le este destul de ușor să înlocuiască femeile din viața lor: fie soții, fie, în cazul acesta, și fiicele, atâta timp cât acel substitut le oferă atenție și le hrănește ego-ul.

Problema este că, de data asta, măiestria lui Trier nu mai este la fel de isteață. Filmul alunecă adesea în clișee sau se oprește la nivelul de suprafață al subiectelor pe care le propune. Da, toate temele sunt acolo, coerente, dar prea sunt tratate cu mănuși. De la jumătatea filmului încolo, ajung să se sprijine excesiv pe partea de plot, care cade în banalitate.

Deși filmul avea potențial, regizorul încearcă un mic joc șugubăț, chiar obraznic, pentru viața regizorului Gustav, când vrea să o folosească pe Rachel (Elle Fanning) ca substitut nu doar de actriță, ci și de fiică - practic, o înlocuiește fizic și metafizic. Intriga funcționează perfect atât tematic, cât și structural, dar, din păcate, nu este exploatată cu adevărat. Această încercare meta ar fi avut nevoie poate de un dialog nuanțat sau o abordare mai abstractă. Mai ales că până acum nu i-a fost frică să pună suprarealism în filmele lui.

Deși set-up-ul este ușor absurd, nu se aruncă niciodată complet în el. Trier nu forțează nota, alege să rămână cuminte și să înoate în ape dulci. Această lipsă de risc dă impresia că spune lucruri cu jumătate de gura sau niciodată până la capăt. Filmul ar fi avut nevoie de un conflict, de o eliberare - mai bine spus, de o forță agresivă, cathartică, iar confruntarea dintre Nora și Gustav să ajungă la paroxism.

Mai mult, atât la vizionarea din cinema (shout-out Films de Cannes a Timișoara!), cât și a doua oară, acasă, am simțit că filmul este bântuit de fantoma lui Ingmar Bergman. Sigur, amândoi sunt nordici iar în capul meu legătura cu Autumn Sonata este inevitabilă.

Ambele filme explorează relații de familie marcate de absență emoțională, de părinți incapabili să ofere afecțiune și de copii care cresc cu un deficit de validare. Ambele vorbesc despre consecințele casei părintești. Diferența dintre cele două este că, pe cât de cuminte este Sentimental Value - optimist și lipsit de conflicte verbale sau ciocniri între personaje - pe atât de opus este filmul lui Bergman, care are probabil cea mai puternică scenă de confruntare fiică-mamă sau copil-părinte pusă pe peliculă.

Autumn Sonata este nemilos, dur și nu vindecă. Sigur, este puțin nedrept să compari orice regizor cu maestrul Bergman, dar cele două filme sunt mult prea apropiate tematic pentru a nu aduce în discuție această paralelă și diferența dintre ele. Unde Trier încearcă să manevreze trauma cu mănuși de bucătărie, Bergman taie fără anestezie.

Ca o scurtă concluzie a acestui eseu argumentativ de bac, ambele dăți când am văzut filmul am ieșit surprinzător de distanțat emoțional față de subiect. Am vrut să îl revăd tocmai pentru că am considerat că, la prima vizionare, așteptările mele ar fi putut influența ceva. Chiar și după a doua vizionare, am simțit în multe momente că Joachim Trier întrerupe intenționat scenele și te lasă „puțin în pom”. Că o face din dorința de a crea suspans, din reținere artistică sau din teama de a forța conflictul, pentru mine efectul este unul de distanțare.

La fel ca personajele sale, filmul lasă impresia că evită confruntarea directă cu trauma și, precum mâncarea de tip fast-food, încearcă să ofere o experiență plăcută tuturor. Simpla lipsă a explorării nu înseamnă subtilitate, iar faptul că toate deciziile narative sunt coerente nu înseamnă automat că reușesc să susțină un impact. În final, Sentimental Value rămâne un film cinstit și corect, dar care, cel puțin pentru mine, nu reușește să transmită ceea ce își propune, tocmai pentru că nu își asumă riscuri. (Kinostetic)

LUCIAN: CASA FILMULUI

În Aici/ Here, o carte-fenomen de bandă desenată din 2014 (adaptată într-un film din 2024 de Robert Zemeckis), este urmărit pe o durată mare de timp același spațiu, aceeași casă și viața dinăuntrul ei.

Timpul zboară, da, și felul în care o face în interiorul aceleiași case și familii norvegiene e unul dintre laitmotivele noului film de Joachim Trier, Sentimental Value. Amenajările, design-ul, mobila, obiectele, și mai ales dramele oamenilor care o locuiesc încarcă locuința cu o anumită greutate, fiind când „mai ușoară”, când goală de tot.

N-ar fi prima oară când Trier observă viața unui loc anume (a făcut-o în trei filme, cunoscuta trilogie Oslo, deși ștafeta pare că a fost preluată, stilistic cel puțin, de Dag Johan Haugerud, cu Oslo Stories Trilogy).

Dacă nuvela grafică a lui Richard McGuire se întinde pe ere geologice, din trecutul dinozaurilor până în viitor, aici arcul temporal acoperă „doar” patru generații din aceeași familie. Traumele provocate de război și de regimul nazist asupra unei femei, se întind până în relația din prezent dintre un tată (regizor de film, suficient de important să aibă o retrospectivă la festivalul de la Deauville) și fiica lui (actriță de teatru care dezvoltă angoasa de a mai apărea pe scenă). Toate acestea sunt, cumva, legate între ele.

Blocajele celor doi în raport cu trecutul și unul față de celălalt, rănile adânci ale familiei se reflectă și în rănile fizice ale căminului (care uneori vorbește la propriu, chiar „la gura sobei”). La traumele transgeneraționale se adaugă și costurile unei vieți artistice. Deja-vu? Uneori chiar pare că Trier evită clișeele la mustață (de exemplu, boala ca prilej de re-evaluare a vieții și împăcare cu lumea).

Marile revelații vin tocmai din elipse, din cele nespuse. Emoția și momentele de adevăr se găsesc mai ales în pauzele dintre note (că tot avem un soundtrack mai jazzy).

În ciuda unei camere din casă în care soția regizorului/ mama actriței conducea ședințe de terapie, vindecarea nu vine stând pe canapea. Vine tot în casa cinemaului și cu mijloacele specifice. În fond, tatăl încearcă să se reapropie de fiică scriind un scenariu special pentru ea, acel „ultim film” pe care vrea musai să îl facă. Scena mea favorită e când bunicul îi aduce cadou nepotului la aniversarea de 9 ani dvd-uri cu Irreversible („Monica Belluci, la naiba”) și Piano Teacher („ca să înțelegi femeile și relațiile maternale”).

Sentimental Value e și un film despre puterea cinemaului de a ne apropia (păstrând proporțiile, că nu e chiar o superputere). „Când lumea e ciudată, înfricoșătoare și greu de înțeles (...) filmele le pot spune oamenilor de ce e așa”. Asta spunea zilele trecute celebra actriță Liv Ullmann (tot norvegiancă) în discursul de acceptare a premiului pentru întreaga carieră din partea Academiei Europene de Film.

La același eveniment au fost recompensați pentru interpretarea din Sentimental Value, Stellan Stellan Skarsgård și Renate Reinsve. Dacă de cei doi (care se numără și între producători) știam deja cât sunt de buni, cele două partituri secundare feminine au fost revelații: Elle Fanning și, mai ales, Inga Ibsdotter Lilleas în rolul surorii întregi, care a scăpat mai puțin afectată de crăpăturile casei. E cea care echilibrează lumea prin iubirea ei, când totul pare să se năruie.

Sentimental Value e așezat, melancolic și elegiac, însă doar în aparență un film cuminte. Timpul, acest element fundamental și în cinema, ne va spune dacă este între alea bune ale lui Joachim Trier sau e... prea sentimental. (Lucian Mircu)

luni, 19 ianuarie 2026

„Începe să îmi placă mai mult decât să joc"

JASMINA MITRICI DESPRE DEBUTUL ÎN REGIE CU YASMINA REZA

Jasmina Mitrici este o actriță cunoscută în peisajul teatrului independent. Poate mai puțin cunoscut este că recent a trecut și în scaunul regizoral, odată cu montarea piesei „Zeul Măcelului” de Yasmina Reza la Casa cu Iederă din Timișoara. Cum faimosul text a stat și la baza unui film la fel de faimos, Carnage (cu Kate Winslet, Christoph Waltz, Jodie Foster, John C. Reilly), am vrut și mai tare să văd piesa și apoi să vorbim despre procesul din spatele scenei (apropo, culise nu prea sunt la Casa cu Iederă, o clădire istorică din 1929 și spațiu cultural independent; piesa se joacă fix ca acasă la cineva, într-un spațiu foarte intim, pentru cel mult 30 de spectatori, ceea ce face ca totul să se simtă mult mai real). Interviu consemnat de Lucian Mircu.

Marele Ecran: Cum e să lucrezi cu alți actori și, de data asta, să nu joci? Chiar, nu ai fost tentată?

Jasmina Mitrici: Cred că e una dintre cele mai dificile poziții în care m-am plasat vreodată, pentru că la bază sunt actriță, nu regizoare. Chiar dacă mi-am dorit asta mai mult decât actoria. Sunt conștientă că am nenumărate lacune, iar când ești într-o poziție de coordonator - că, practic, un regizor asta e - responsabilitatea se simte mult mai acut. Din punctul ăsta de vedere, da, am fost tentată să joc, pentru că m-ar fi scutit de o doză mare de presiune ce vine la pachet cu terenurile neexplorate. Mi-aș fi dorit să joc și pentru că mă regăsesc în anumite personaje.

Cu toate astea, trebuie să recunosc, a fost exact cum mi-am imaginat: surprinzător, incitant și cu recompense pe măsură. Am învățat și mai multe de la colegii mei: Alina Spiridon, Elena Nistor, Ioan Codrea și Ionuț Marian Pîrvulescu. Ei au contribuit enorm la rezultatul final. A fost un mare noroc să lucrez cu colegi și prieteni extrem de dragi, talentați și generoși, iar când a venit ziua premierei m-am bucurat să experimentez un nou gen de emoții. Cred că începe să îmi placă mai mult decât să joc.

Marele Ecran: Ai sărit în partea de regie direct cu un text important, celebru și datorită adaptării pentru cinema. Nu te-ai simțit intimidată de această celebritate?

Jasmina Mitrici: Ba bine că nu! Era lucrul la care mă gândeam zilnic, mai ales că există și puneri în scenă în România care sunt foarte reușite și, inevitabil, spectatorii compară. Citindu-l, mi-am dat seama în ce constă de fapt talentul Yasminei Reza: creează texte care te sprijină în procesul de ridicare a spectacolului. Nu prea poți da greș, indicațiile Yasminei sunt o busolă bine reglată. Tot ce trebuie să faci e să găsești distribuția perfectă.

După cum spuneam, am avut noroc. Nu m-a speriat atât de mult adaptarea lui Polanski, pentru că nu ai de ce să compari filmul cu teatrul. Sunt două mijloace de expresie diferite, cu posibilități diferite, însă mă temeam că nu voi putea pune actorii în evidență, lucrul cel mai important pentru mine.

Citisem „Zeul Măcelului” prima dată în facultate, apoi am văzut filmul și mi s-a părut în ambele cazuri că îl înțeleg. Relațiile, subiectul, tot ce bolborosește sub aparențe. „Zeul Măcelului” nu a fost chiar prima mea opțiune dar, după un brainstorming alături de colega mea Elena Nistor legat de cine ar putea fi în distribuție, mi-am dat seama că trebuie să fie acest text pentru simplul fapt că aveam distribuția perfectă.

Apoi temele din „Zeul Măcelului” sunt ceva cu care m-am confruntat și încă mă confrunt. Până la urmă, tot ce facem în domeniul artistic vorbește despre noi înșine. E un text cu multe tenebre de explorat, care împletește excelent umorul cu dramaticul și te pune pe gânduri. Iar personajele sunt oameni vii, cu profil 3D, cu o evoluție ofertantă pentru orice actor.

Marele Ecran: Vâzând înainte filmul, nu m-am așteptat la atâtea surprize de la piesă. V-a ieșit foarte antrenant și, bineînțeles, amuzant. Stă bine pe picioare în română chiar dacă personajele sunt franceze. Am simțit și niște adaptări locale, mai mult sau mai puțin subtile. Trece-mă un pic prin proces, cu ce gânduri ai atacat textul?

Jasmina Mitrici: Textul are un comic inerent, trebuie doar să îl lași să se manifeste. Așa cum spuneam, actorii au fost cei care au adus savoarea pe care ai simțit-o. Pentru mine, fiind primul proiect de acest fel, a fost important să avem un produs finit cât mai curat, cinstit și să nu încercăm să reinventăm roata.

Textul este deja destul de bine delimitat și nu poți face tumbe prea mari cu el, însă inițial aveam o altă estetică propusă pentru el, una mai conceptuală. Dar când am trecut pragul Casei cu Iederă mi-am dat seama că nu mai stătea complet în picioare. Spațiul și-a impus și el propria viziune, așadar au rămas doar câteva elemente marcate de repetițiile de text și jocurile de ritm.

La bază stau relațiile dintre personaje, caracterul fiecăruia și dorințele și frustrările care îi țin blocați în acea cameră. Deși am avut câteva idei rigide legat de ceea ce voiam să transpară, până la final au rămas importante doar câteva elemente: nu există un singur personaj negativ, toți contribuie la... masacrul final și nu voiam un final nefericit sau suspendat (așa cum e în textul original, care nu vine cu soluții sau un deznodământ efectiv).

Relația părinte-copil și părinte-părinte mă interesează foarte mult. Am lucrat mult cu copii și părinți și am acumulat multă frustrare, pe lângă propriile dureri legate de istoricul familiei mele. Încep să mă gândesc cu groază la momentul în care voi fi eu în postura de părinte. Spectacolul a fost un soi de exorcizare pentru mine, nu doar dorința de a experimenta ceva nou.

Marele Ecran: După „Zeul Măcelului” ai făcut și o continuare, înțeleg că în aceeași formulă, pe care ați și arătat-o la final de an.

Jasmina Mitrici: Așa era planul inițial, însă agendele personale nu s-au suprapus așa că au dus în partea a doua a trilogiei - sper să fie trilogie, e posibil să rămână momentan doar un diptic - la o nouă distribuție. Doar actrița Alina Spiridon a rămas din „Zeul Măcelului” și face legătura între cele două spectacole. S-au alăturat actorii Adrian Jivan, Bogdan Spiridon și Robert Copoț.

Mai sunt legate și de aceeași estetică. Am menținut decorul și tema violenței în relații. Dacă în „Zeul Măcelului” era vorba despre familie, în „Artă” avem trei prietenii aflate într-un moment decisiv. Un alt sore spot pentru mine. Cele două spectacole nu sunt conectate propriu-zis, ci le-am creat noi o punte artificială, deși legăturile sunt prezente într-un fel sau altul în text, astfel că cei care le văd probabil vor observa că fac parte din același univers.

Marele Ecran: Apropo de Casa de Iederă, dă din casă și provocările pe care le-ai, le-ați întâmpinat.

Jasmina Mitrici: A fost un drum cu peripeții. Multe. Atunci când nu ai o entitate care să poarte luptele tehnice pentru tine tot procesul este îngreunat. Pe deasupra, ești și presat de cronometru. În ambele spectacole actorii nu prea stau în culise, fiind mai tot timpul pe scenă. Eu sunt acolo, în penumbră, la fiecare spectacol.

De acolo, din intersecția dintre cele două planuri vezi efectiv un spectacol în spatele spectacolului: Ionuț care nu găsește ceva element de recuzită, Alina care în celălalt colț sparge un pahar, Elena și Codi se chinuie să curețe în „baie” dezastrul de pe ei, în timp util. Când un actor mai uită o replică, degeaba fac semne disperate să-l ajut, că e cu spatele.

Chiar ne gândeam la o experiență pentru cei care au fost deja: să oferim la fiecare reprezentație unui spectator ocazia de a vedea show-ul din culise. Momentan am avut parte doar de „accidente fericite”, dar suntem încă la începutul drumului. Este timp pentru anecdote de spus la o felie de... clafoutis. (prăjitură franțuzească cu cireșe, n.n.)

Marele Ecran: Chiar mă gândeam dacă a mâncat vreun spectator din clafoutis. Era să gust recuzita când am intrat, recunosc.

Jasmina Mitrici: Alina oferă după fiecare spectacol bucațile rămase, deci am avut și spectatori care au trăit experiența 4D. Mă bucur pentru ei fiindcă Oana, soția lui Ionuț Pîrvulescu, face un clafoutis excelent. Poate e semn să mai vii o dată, la final de show, doar la clafoutis!

Marele Ecran: Tu ai lucrat și în alte spații alternative. Te vezi montând ceva pe o scenă mare? Sau preocupările tale nu țin neapărat de un spațiu anume.

Jasmina Mitrici: După experiența asta zic să iau o pauză. Am vrut să experimentez, să văd cum e. Și momentan stau la cutie.

Dar, evident, mi-ar plăcea și o scenă mai mare, în sensul dotărilor. Mărimea rareori contează, hihi! Îți oferă mai multe posibilități tehnice. Totuși, îmi place mai mult provocarea unui spațiu neconvențional. În cazul nostru, Casa cu Iederă a fost o binecuvântare, ne-a oferit mai mult decât am putut spera.

E mai degrabă o problemă pentru partea de public, fiind mai greu de organizat un spațiu mic. Cred că, de obicei, spațiul este cerut de text. Odată decis textul, spațiul se subordonează. Doar că în zona independentă nu găsești mereu resursele pentru spațiul pe care l-ai dori. Aici mai avem de lucru la Timișoara. Cine știe, poate va fi cândva. Dar sunt un om foarte pragmatic și realist.

Marele Ecran: Apropo de căutări și experimente, de unde îți iei inspirație? Ma refer și la filme, că tot suntem pe Marele Ecran.

Jasmina Mitrici: Inspirație găsești oriunde. Chiar și în lumea asta uber-digitalizată. Eu mă uit înspre natură și arte vizuale. În materie de filme sunt o struțocămilă. Tot universul Kusturica rămâne în top pentru mine. Îl înțeleg din toate punctele de vedere și mi-aș dori să pot crea ceva în estetica asta.

Musicalurile sunt un soft spot: Rocky Horror Picture Show, Across the Univers - probabil preferatul meu, The Producers, The Phantom of the Opera, Jesus Christ Supertsar... oprește-mă!

Animațiile sunt mâncarea mea preferată: Sing 1 și 2, ambele demențiale, Zootopia, Ferdinand, Shark Tale, WALL-E, seria Love + death + Robots, Madagascar 1, The Book of Life, Encanto. Desigur, Gibli Studios: My Neighbour Totoro. Mai pune și Soul, Corpse Bride, Luca, Kung Fu Panda, cum ziceam, oprește-mă!

Toate filmele din perioada 1990-2006 mi se par exact ca mașinile, cele mai bune: Little Miss Sunshine, Children of men, Dead Poets Society, American Beauty, Good Will Hunting, Angels in America, Life is beautiful, The Truman Show, American Psycho, Donnie Darko, Lord of the rings, Bruce Almighty, Pulp Fiction, The Big Lebowski, Forrest Gump.

Tot ce a venit după, mă depășește că sunt greu de întreținut, cu câteva excepții post și ante: Barfly, When Harry met Sally, Interstellar, A promising young woman, Captain Fantastic, seria Years and Years. La seriale trebuie să trag linie mai drastic că nu mai încheiem acest interviu!

Cel mai probabil, deși nu-mi place să recunosc, filmele franceze: Le Discours, La Haine, The Artist, Jules et Jim, La vie en rose, probabil cel mai bun biopic făcut vreodată.

De filme poloneze nu mai am curaj să mă apropii, vezi cazul Roza. Mi-au rupt sufletul, mintea și speranța. Iar de filme rusești vorbim după ce se încheie războiul. Bonus: mokumentarele cu Philomena Cunk. Sigur am omis multe titluri importante dar... mai vorbim noi.

„Zeul Măcelului” se va juca din nou la Casa cu Iederă în zilele de 6, 7, 8 februarie. Fotografiile din spectacol sunt realizate de Ana Maria Domokos.

Jasmina Mitrici este actriță, regizor și realizator de emisiune la West City Radio. A colaborat cu majoritatea instituțiilor teatrale din Timișoara, de la Teatrul Național “Mihai Eminescu” până la Teatrul pentru Copii și Tineret Merlin, Teatrul German de Stat și Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara, dar și cu teatrele independente, teatrul Basca și alte asociații culturale. Din 2016 este membră a Teatrului Auăleu, iar din 2025 este vicepreședinte al Asociației Punct și Virgulă. Între teatru și radio face voiceover, scrie recenzii și cronici teatrale, deține un canal de Youtube, Glume si Legume, a apărut scurt în cateva filme (Ink Wash, un exemplu recent) și scurtmetraje și speră ca până în 2038 să câștige la Loto ca să-și deschidă un teatru. Sau măcar un restaurant.

vineri, 9 ianuarie 2026

No Other choice

No Other Choice (de Park Chan-wook) a fost filmul preferat al anului trecut pentru cel care scrie sub numele Kinostetic. Acum dezvoltă argumentele pentru această decizie, în prima cronică găzduită pe Marele Ecran. Distribuit de Bad Unicorn, filmul tocmai a intrat în cinematografele noastre.

Dacă știam că pot atât de ușor să rezolv problema locului de muncă, probabil evitam multe nopți nedormite de la anxietate, stres și lacrimi. Ca tânăr aspirant la psihologie sau artă, nu m-am împăcat niciodată bine cu climatul joburilor „reale” de azi, așa că No Other Choice (N-am avut de ales) vine cu cel mai bun sfat pentru cei ca mine și m-a făcut să dezinstalez LinkedIn (oricum nu era pe domeniul meu). Păzea eJobs, BestJobs și alte aplicații! Park Chan-wook vă scoate de pe piață cum o să-mi elimin și eu concurența de acum încolo.

Într-o notă mai serioasă, regizorul sud-coreean vine cu multe întrebări (și un răspuns) legate de problemele sociale actuale - șomaj și competiție, masculinitate și familie, inegalitate și capitalism. Perechile astea sunt doar niște jucării pentru domnul Oldboy, ca să-și poată face magia: un fir narativ în stilul lui, care mă lasă mereu cu gura căscată, fie că vorbim de cadre sau de tranziții (SO FUCKING GOOD), fie de cum construiește mizanscena. Totodată, firul ăsta narativ este o scuză pentru a pune încet dar sigur bulgărele în mișcare (critica sistemului actual), până când, cărămidă cu cărămidă și glumă cu glumă, se ajunge surprinzător la un final foarte sumbru, trist, gol și destul de blue ballsy (intenționat, evident, dar mai avem până acolo).

Într-un fel, mă bat pe spate că am ales să fie acesta primul review pe anul ăsta și să nu-l înghesui între Crăciun și Revelion, pentru că, spre „norocul” meu/nostru, climatul politic actual face filmul și mai relevant - sau cel puțin aduce o notă de ironie (și paradox doomer) după operațiunea americană în Venezuela.

Problemele pentru protagonistul Man-Su (Lee Byung-hun) vin odată ce americanii cumpără firma la care lucra și, în pur spirit neoliberal, dau afară majoritatea angajaților, printre care și pe el. Așa iese la iveală o criză economică și de masculinitate într-un capitalism dus atât de mult la absurd încât „eroul” decide să-și omoare concurența pentru un post. Logic!

N-am avut de ales e înrădăcinat într-un discurs critic asupra capitalismului și simultan spulberă mitul meritocrației. Nimeni nu ar fi fost mai pregătit pentru un post de conducere decât Man-su, cu experiența lui de 25 de ani și cu toate astea a fost dat afară din secunda unu. În același timp, tragedia principală a personajelor nu este una de viață și de moarte, gen să rămână pe străzi. Nu, tragedia vine din faptul că, în acest sistem, ajungi să te identifici cu singurul lucru pe care știi să-l faci și foarte ușor simți că ți-ai pierdut identitatea dacă acel „lucru” îți este luat. Mai specific, jobul.

Mreaja în care putem cădea ușor e că ne lăsăm definiți de poziție, de banii pe care îi facem și domeniul în care ne-am înhămat (Doamne ferește să-l schimbăm dacă nu ne mai place sau nu mai este necesar). Dacă ne sunt luate, suntem pierduți - blestemul clasic al capitalismului. În același timp, toată dinamica și critica economică se leagă foarte bine și de criza masculinității, de cum este văzută datoria (de provider a) bărbatului în familie și societate.

Filmul explorează cum s-au dat peste cap normele noastre morale și compasul după care ne ghidăm. Mai mult, pare că regulile sunt scrise din start pentru a ne dezvolta imoral și individualist. Deciziile radicale (mai pe șleau, crimele) la care ajungem într-un astfel de sistem nu mai par nebunești, ci justificabile - ca o extensie naturală a evenimentelor.

Toate astea sunt spuse pe un ton intenționat cheesy și goofy, care scoate la suprafață absurdul acestei lumi și ricoșează perfect ca satiră a realității (noastre). Urmărim căderea morală a unui om care, stângaci, se chinuie să comită niște crime pentru a se pune din nou pe picioare.

Într-un mod fucked up, uneori ajungem să ținem cu el sau, mai bine zis, vrem ca la finalul zilei să aibă și el un job. Park Chan-wook știe exact ce face când îl portretizează cu empatie, fără să ne invite neapărat să fim de partea lui. Ba chiar pare că încearcă din răsputeri să-l împiedice pe protagonist să comită păcatul suprem, prin tot felul de mijloace – de la crizele de moralitate, la cât de neîndemânatic este Man-Su în execuția planului, și până la intervențiile „divine” în scenariu, menite să-i pună constant bețe-n roate prin tot felul de moduri trăsnite (șerpi, muzică sau alcool).

Filmul este un fulger într-o sticlă și funcționează pentru că lumea aceea este construită extrem de meticulos. Suntem conștienți că totul este exagerat sau că unele lucruri pică prea bine pe ritm dar, datorită construcției subtile în crescendo, filmul se menține pe linia fină dintre umor slapstick, critică și dramă.

În același timp, finalul prefigurează un viitor sumbru pe piața muncii (care ne privește pe toți). Această amenințare deschide o adevărată cutie a Pandorei, plină de probleme mult mai ample, de natură ideologică, politică, morală și economică, care ne pândesc în anii ce urmează.

Scenariul funcționează ceas, tonul tragicomic este on point, critica tăioasă, iar scenele de suspans sunt atât de bizare și inventive încât filmul devine un adevărat joy ride. La fel ca în predecesorul Decision to Leave, maestrul Park Chan-wook continuă să folosească crima ca gimmick sau cheie pentru a deschide uși spre discuții mai largi pe temele esențiale ale lumii moderne. Fie că vorbește despre (anti)capitalism sau despre romantism, rămâne mereu relevant. (articol de Kinostetic)

Pagini