sâmbătă, 21 martie 2026
Sound of Falling. O punte de lumină
Kinostetic a scris despre cum l-a atras și distrus Sound of Falling (de Mascha Schilinski), laureat Jury Prize la Cannes 2025 și proaspăt intrat în cinematografele din România.
Femeia își croiește încet emanciparea în timp, concomitent cu apariția unor noi forme de subordonare și violență. De la opresarea directă de gen și claustrarea în rolul de servitoare a familiei, până la sexualizare, viol sau sinucidere - toate aceste teme urmăresc ca o umbră femeile în diferite perioade ale istoriei. Putem vedea cum ia naștere baza misoginismului și a opresiunii unei epoci și cum aceasta nu dispare niciodată, ci doar ia noi forme de adaptare în funcție de perioadă și de nivelul de libertate al femeii, tocmai pentru a menține controlul.
De foarte multe ori, ne sunt prezentate fetele urmărind membri ai familiei prin găuri de cheie, crăpături în uși sau în timp ce dorm, iar, la rândul nostru, noi le urmărim pe ele, amplificând astfel lipsa de intimitate pe care o resimt. Mai mult, uneori, deși avem POV-ul lor, apare și un alt punct de vedere straniu, persistent, ca și cum o fantomă le-ar urmări sau ca o personificare a Morții. Această dimensiune se potrivește foarte bine cu „feelingul” sau frica pe care fiecare protagonistă o are față de moarte, frică ce crește odată cu generațiile și traumele acumulate.
Toată premisa filmului și cele patru generații sunt legate fizic de casa familiei. Casa este singura martoră a tot ce au îndurat ele și familia lor; casa le vorbește și le arată, este ca un portal între generații - un portal de sentimente și „viziuni” care sunt transmise mai departe. Este o „fantomă” ale cărei camere sunt bântuite de emoțiile trecutului, care reverberează și în prezent. Aici, motivul casei (și al hambarului) este utilizat la maximum, nu doar ca un clișeu (da, mă uit la tine, Sentimental Value). O casă în care a avut loc o moarte nu mai poate fi niciodată cumpărată sau vândută, ci poate doar să fie împrumutată de la fantomele care au rămas în urmă.
marți, 20 ianuarie 2026
Back to back: Sentimental Value
N-am mai scris aici de mult două cronici la același film, simultan. Acum ne-am luat de la Valoare Sentimentală (2025), noul film al norvegianului Joachim Trier, Grand Prix la Cannes în 2025 și cel mai bun al anului la recenta gală de la Berlin a Academiei Europene de Film (EFA), unde a ras cam tot ce era important, de la regie și scenariu la actori și muzică. A intrat zilele astea în cinematografe.
KINOSTETIC: PATTERN-URI PATERNE
Fantomele există! Da, ele chiar sunt mai mult decât niște povești de speriat copiii, dar nu chema încă preotul. Nu îți aruncă cărțile din bibliotecă, nu arată de parcă ar purta un cearșaf cu găuri, nu eliberează ectoplasmă și nu te pot poseda. Fantomele despre care vorbesc sunt mult mai tăcute și mai greu de alungat: sunt traumele transgeneraționale ale familiilor dintr-o casă. Sunt pattern-uri emoționale pe care le însușim fără să ne dăm seama în copilărie și pe care le ducem cu noi în viața adultă. Sunt așteptările, frustrările și golurile afective care se transmit din generație în generație.
Sentimental Value este
plin de fantome - sau crăpături în pereți - care se manifestă prin nevoia
constantă a personajelor de validare, prin felul în care căutăm aprobarea
celorlalți mai târziu în viață, prin incapacitatea de a comunica sau de a iubi.
Ele sunt scuturile de protecție pe care ni le construim în jurul nostru.
Mecanisme de apărare care ne ajută să supraviețuim, dar care, paradoxal, ne
izolează. Traumele sunt adevăratele fantome.
Introducerea asta, parcă scoasă din show-urile de după
ora 00 de pe Discovery Channel, este strâns legată de tema noului film de
Joachim Trier. Premisa este simplă: surorile Nora (Renate Reinsve) și Agnes
(Inga Ibsdotter Lilleaas) se reunesc cu tatăl lor înstrăinat, carismaticul
Gustav (Stellan Skarsgard), un regizor cândva celebru, care îi oferă Norei,
actriță de teatru, un rol în filmul pe care speră să-l transforme într-o
revenire.
Trier își propune multe cu acest film intim, bine
înrădăcinat în psihologie, care ne poartă într-o odisee a trei personaje venite
dintr-o casă cu o crăpătură în mijloc, asemenea unei răni deschise - un cămin
rupt în două.
Ca simple filme narative, adânc scufundate în
psihologie, lui Trier îi iese șiretlicul. Fie că vorbim de Oslo, 31
August, The Worst Person in the World sau acum Sentimental Value,
iepurele din pălărie este că fiecare decizie a personajelor este un substitut
al dialogului. Astfel, o alegere anxioasă, un refuz de a ieși din zona de
confort sau tăcerea a două personaje spun mult mai multe decât ar putea el să
scrie într-o scenă de confruntare. Toate acestea, combinate cu plasarea
perfectă a unor replici spuse în cel mai oportun moment, fac ca filmele lui să
fie tăioase.
La fel ca în The Worst Person in the World,
Trier încearcă să te bage în pantofii personajelor, să te facă să simți ce simt
ele, pentru ca mai apoi să mute miza narativă de la micro la macro: de la o
poveste intimă, particulară, la una care vorbește despre noi toți. Dacă The Worst
Person... apăsa exact acolo unde doare - anxietatea alegerii, incertitudinea
viitorului, fie el romantic sau profesional, frica de asumare și neîncrederea
de sine - Sentimental Value încearcă același lucru pornind de la trauma
casei familiale. Discursul este mutat de la nivel psihologic la unul universal.
Plecarea timpurie a lui Gustav a lăsat răni adânci
asupra fiicelor sale, iar revenirea funcționează ca un declanșator pentru
conflictele rămase în urma lui. Se deschid rănile niciodată procesate: stresul,
sentimentul de abandon și clasicele traume ale copiilor care au crescut fără
rolul patern în familie. Nora și Agnes, cu toate că au trăit aceeași traumă, o
interiorizează diferit. Un cămin disfuncțional nu produce copii identici
emoțional, ci reacții divergente la aceeași sursă de durere. Agnes este mai
înțelegătoare cu tatăl ei și vrea să fie „bine”, în timp ce Nora se distanțează
și rămâne dezamăgită.
Relația dintre cei trei capătă astfel o formă
triunghiulară, în care iubirea, resentimentul și nevoia de validare se
suprapun. Tatăl, incapabil să-și asume rolul afectiv, continuă să provoace
daune nu prin violență, ci prin răceala emoțională cu care îi tratează pe cei
din jur - un bărbat care confundă atenția cu iubirea și arta cu o formă de scuză.
Tot aici este exemplificat perfect și modul în care unor bărbați le este destul
de ușor să înlocuiască femeile din viața lor: fie soții, fie, în cazul acesta,
și fiicele, atâta timp cât acel substitut le oferă atenție și le hrănește
ego-ul.
Problema este că, de data asta, măiestria lui Trier nu mai este la fel de isteață. Filmul alunecă adesea în clișee sau se oprește la nivelul de suprafață al subiectelor pe care le propune. Da, toate temele sunt acolo, coerente, dar prea sunt tratate cu mănuși. De la jumătatea filmului încolo, ajung să se sprijine excesiv pe partea de plot, care cade în banalitate.
Deși filmul avea potențial, regizorul încearcă un mic
joc șugubăț, chiar obraznic, pentru viața regizorului Gustav, când vrea să o
folosească pe Rachel (Elle Fanning) ca substitut nu doar de actriță, ci și de
fiică - practic, o înlocuiește fizic și metafizic. Intriga funcționează perfect
atât tematic, cât și structural, dar, din păcate, nu este exploatată cu
adevărat. Această încercare meta ar fi avut nevoie poate de un dialog nuanțat
sau o abordare mai abstractă. Mai ales că până acum nu i-a fost frică să pună suprarealism în filmele lui.
Deși set-up-ul este ușor absurd, nu se aruncă
niciodată complet în el. Trier nu forțează nota,
alege să rămână cuminte și să înoate în ape dulci. Această lipsă de risc dă
impresia că spune lucruri cu jumătate de gura sau niciodată până la capăt. Filmul ar
fi avut nevoie de un conflict, de o eliberare - mai bine spus, de o forță
agresivă, cathartică, iar confruntarea dintre Nora și Gustav să ajungă la
paroxism.
Mai mult, atât la vizionarea din cinema (shout-out
Films de Cannes a Timișoara!), cât și a doua oară, acasă, am simțit că filmul
este bântuit de fantoma lui Ingmar Bergman. Sigur,
amândoi sunt nordici iar în capul meu legătura cu Autumn Sonata este
inevitabilă.
Ambele filme explorează relații de familie marcate de
absență emoțională, de părinți incapabili să ofere afecțiune și de copii care
cresc cu un deficit de validare. Ambele vorbesc despre consecințele casei
părintești. Diferența dintre cele două este că, pe cât de cuminte este Sentimental
Value - optimist și lipsit de conflicte verbale sau ciocniri între
personaje - pe atât de opus este filmul lui Bergman, care are probabil cea mai
puternică scenă de confruntare fiică-mamă sau copil-părinte pusă pe peliculă.
Autumn Sonata este nemilos, dur și nu vindecă.
Sigur, este puțin nedrept să compari orice regizor cu maestrul Bergman, dar
cele două filme sunt mult prea apropiate tematic pentru a nu aduce în discuție
această paralelă și diferența dintre ele. Unde Trier încearcă să manevreze
trauma cu mănuși de bucătărie, Bergman taie fără anestezie.
Ca o scurtă concluzie a acestui eseu argumentativ de
bac, ambele dăți când am văzut filmul am ieșit surprinzător de distanțat
emoțional față de subiect. Am vrut să îl revăd tocmai pentru că am considerat
că, la prima vizionare, așteptările mele ar fi putut influența ceva. Chiar și
după a doua vizionare, am simțit în multe momente că Joachim Trier întrerupe
intenționat scenele și te lasă „puțin în pom”. Că o face din dorința de a crea
suspans, din reținere artistică sau din teama de a forța conflictul, pentru
mine efectul este unul de distanțare.
La fel ca personajele sale, filmul lasă impresia că evită confruntarea directă cu trauma și, precum mâncarea de tip fast-food, încearcă să ofere o experiență plăcută tuturor. Simpla lipsă a explorării nu înseamnă subtilitate, iar faptul că toate deciziile narative sunt coerente nu înseamnă automat că reușesc să susțină un impact. În final, Sentimental Value rămâne un film cinstit și corect, dar care, cel puțin pentru mine, nu reușește să transmită ceea ce își propune, tocmai pentru că nu își asumă riscuri. (Kinostetic)
LUCIAN: CASA FILMULUI
În Aici/ Here,
o carte-fenomen de bandă desenată din 2014 (adaptată într-un film din 2024 de
Robert Zemeckis), este urmărit pe o durată mare de timp același spațiu, aceeași
casă și viața dinăuntrul ei.
Timpul
zboară, da, și felul în care o face în interiorul aceleiași case și familii
norvegiene e unul dintre laitmotivele noului film de Joachim Trier, Sentimental
Value. Amenajările, design-ul, mobila, obiectele,
și mai ales dramele oamenilor care o locuiesc încarcă locuința cu o anumită greutate,
fiind când „mai ușoară”, când goală de tot.
N-ar fi
prima oară când Trier observă viața unui loc anume (a făcut-o în trei filme,
cunoscuta trilogie Oslo, deși ștafeta pare că a fost preluată, stilistic
cel puțin, de Dag Johan Haugerud, cu Oslo Stories Trilogy).
Dacă nuvela grafică a lui Richard McGuire se întinde pe ere geologice, din trecutul dinozaurilor până în viitor, aici arcul temporal acoperă „doar” patru generații din aceeași familie. Traumele provocate de război și de regimul nazist asupra unei femei, se întind până în relația din prezent dintre un tată (regizor de film, suficient de important să aibă o retrospectivă la festivalul de la Deauville) și fiica lui (actriță de teatru care dezvoltă angoasa de a mai apărea pe scenă). Toate acestea sunt, cumva, legate între ele.
Blocajele
celor doi în raport cu trecutul și unul față de celălalt, rănile adânci ale
familiei se reflectă și în rănile fizice ale căminului (care uneori vorbește la
propriu, chiar „la gura sobei”). La traumele transgeneraționale se adaugă și costurile
unei vieți artistice. Deja-vu? Uneori chiar pare că Trier evită clișeele la mustață (de
exemplu, boala ca prilej de re-evaluare a vieții și împăcare cu lumea).
Marile revelații vin tocmai din elipse, din cele nespuse. Emoția și momentele de adevăr se găsesc mai ales în pauzele dintre note (că tot avem un soundtrack mai jazzy).
În ciuda
unei camere din casă în care soția regizorului/ mama actriței conducea ședințe de
terapie, vindecarea nu vine stând pe canapea. Vine tot în casa cinemaului și cu mijloacele specifice. În
fond, tatăl încearcă să se reapropie de fiică scriind un scenariu special
pentru ea, acel „ultim film” pe care vrea musai să îl facă. Scena mea favorită e când bunicul îi aduce
cadou nepotului la aniversarea de 9 ani dvd-uri cu Irreversible („Monica
Belluci, la naiba”) și Piano Teacher („ca să înțelegi femeile și
relațiile maternale”).
Sentimental
Value e și un film
despre puterea cinemaului de a ne apropia (păstrând proporțiile, că nu e chiar o superputere). „Când
lumea e ciudată, înfricoșătoare și greu de înțeles (...) filmele le pot spune
oamenilor de ce e așa”.
Asta spunea zilele trecute celebra actriță Liv Ullmann (tot norvegiancă) în
discursul de acceptare a premiului pentru întreaga carieră din partea Academiei Europene de Film.
La același
eveniment au fost recompensați pentru interpretarea din Sentimental Value,
Stellan Stellan Skarsgård și Renate Reinsve. Dacă de cei doi (care se numără și
între producători) știam deja cât sunt de buni, cele două partituri secundare
feminine au fost revelații: Elle Fanning și, mai ales, Inga Ibsdotter Lilleas în rolul surorii întregi, care a scăpat mai puțin afectată de crăpăturile casei. E cea care echilibrează lumea prin iubirea ei, când totul pare
să se năruie.
Sentimental
Value e așezat,
melancolic și elegiac, însă doar în aparență un film cuminte. Timpul, acest
element fundamental și în cinema, ne va spune dacă este între alea bune ale lui
Joachim Trier sau e... prea sentimental. (Lucian Mircu)
luni, 9 iulie 2018
Filme europene de succes, în proiecții speciale la Ceau, Cinema!
Trei dintre cele mai de succes filme europene recente, printre care și extrem de apreciatul documentar francez „Chipuri, locuri”, nominalizat la Oscar, vor putea fi văzute la cea de-a cincea ediție a Festivalului Ceau, Cinema!, care va avea loc între 19 și 22 iulie la Timișoara și Gottlob.
Programul integral din acest an este disponibil pe site-ul ceaucinema.ro, precum și pe pagina de Facebook a festivalului, iar abonamentele și biletele în format electronic pot fi achiziționate începând de astăzi pe iabilet.ro. Până la începerea festivalului, abonamentele pot fi cumpărate și de la Librăria Cărtureşti – Mercy din Timişoara.
Legendara cineastă Agnès Varda şi fotograful şi muralistul JR sunt co-regizorii road-movie-ului „Chipuri, locuri” („Visages villages”), considerat de revista Rolling Stone „cel mai seducător documentar al anului 2017” și nominalizat la premiile Oscar 2018. Cei doi călătoresc prin mai multe sate din Franţa, în camioneta lui JR transformată în studio foto, întâlnesc localnici, le descoperă poveştile şi le transformă portretele în imense fotografii murale. Le expun pe case, hambare, faţade de magazine sau trenuri şi scot la iveală umanitatea subiecţilor şi pe cea proprie. Proiecție posibilă cu sprijinul Institutului Francez din Timișoara.
Câștigător al premiului publicului la prestigioasele festivaluri de la Sundance și Rotterdam la începutul acestui an, „Vinovatul” este debutul tânărului regizor danez Gustav Möller. Un centralist la serviciul de urgenţă răspunde la apelul unei femei răpite. Când convorbirea se întrerupe brusc, începe o căutare disperată a victimei şi a agresorului. Folosindu-se doar de telefon, bărbatul se aruncă într-o cursă contracronometru pentru a salva femeia aflată în pericol.
 |
| „Vinovatul” |
 |
| „Banditul Whisky” |
Ceau, Cinema! este un festival dedicat filmului european, organizat de Asociaţia Marele Ecran şi Asociaţia Pelicula Culturală.
Proiectul este organizat cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei (CNC) şi al Consiliului Judeţean Timiş.
Evenimentul este realizat de voluntari, cu susţinerea: TNT România, Vitas România, Groupama Asigurări, Casa Auto Timişoara, Bicicleta Pegas, Ursus Retro, Institutul Francez din Timişoara, Hotel Timişoara, Hostel Costel, EuCeMănânc, Restaurantul Vinto, The Tube Gastro Pub, Restaurant Intermezzo, iaBilet.ro, Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timişoara, Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara, Direcţia Judeţeană de Cultură Timiş, Filarmonica Banatul, Teatrul Auăleu, Documentor, Institutul Polonez din Bucureşti, AMBASADA, Cuib d’Arte, Misc, Librăria „La două bufniţe”, Forum Apulum, Primăria Gottlob.
Parteneri media: Kiss FM, TVR Timișoara, Radio Timişoara, All about Romanian Cinema (AaRC), Zile şi Nopţi, Ziarul Metropolis.
miercuri, 27 iunie 2018
Filme în premieră în România, în competiţia Ceau, Cinema!
 |
| „Out” |
 |
| „3/4” |
 |
| „Căderea” |
 |
| „Manuel” |
 |
| „Comic Sans” |
 |
| „Nina” |
miercuri, 28 iunie 2017
Planeta Petrila, in deschiderea Ceau, Cinema!
marți, 20 iunie 2017
Ultimul film al lui Wajda si Ursul de Aur, la Ceau, Cinema!
