Se afișează postările cu eticheta Lectii de dans. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Lectii de dans. Afișați toate postările
sâmbătă, 9 noiembrie 2013
Lectia de dans 15: Claire Denis Lavant
Cu Denis Lavant dansand pe un hit dance din anii '90: This is the rhythm of the night in Beau Travail (azi de la 16.00, la Festivalul Filmului Francez Timisoara).
joi, 8 august 2013
miercuri, 12 iunie 2013
OpenAir: Blush in cadrul festivalului conTEMPO
Dupa deschiderea de luni cu spectacolul lui Razvan Mazilu, Şaraiman, iata ca Festivalul conTEMPO continua astazi cu o proiectie de film in aer liber, in Piata Unirii, de la ora 22:00.
Filmul de aprox. 52 de minute este ecranizarea performance-ului de succes Blush, al lui Wim Vandekeybus. Plecând de la un spectacol creat în 2002, Compania Ultima Vez a conceput filmul Blush sub forma unei plimbări exploratorii între peisajele sălbatice ale Corsicii și locurile rău famate din Bruxelles. Ca niște patine explozive, corpurile devin prada pasiunilor și suferinţelor, ritmate de o muzică rock eliberatoare. Un film cult în domeniul cinema-ului coregrafic. Filmul va fi prezentat cu subtitrare în limba engleză.Daca v-a placut Pina lui Wim Wenders sigur nu veti rata Blush. Iar daca tot am amintit de Pina, maine seara il puteti (re)vedea in aceeasi locatie si de la aceeasi ora (22). Daca vremea tine cu noi, desigur.
duminică, 12 mai 2013
Lectia de dans 14: Calypso
Secventa de dans din Beetlejuice, filmul care l-a propulsat pe Tim Burton in tagma regizorilor cu un stil personal bine nuantat, e unul din virajele cheie ale filmului, caci ideea stafiilor care sunt preocupate sa exorcizeze o casa de ocupantii ei vii, in sinea ei un derapaj narativ, e repezita in decor de reactia naucitoare a invitatilor la cina, care considera experientele paranormale drept live-entertainment.
duminică, 24 martie 2013
Lecţia de dans 13: Zorba Grecul
"Teach me to dance! Will you?"
"Ai văzut dezastru mai spectaculos?" Sau final mai frumos de film (Zorba Grecul, 1964, regia M. Kakogiannis, după romanul lui Kazantzakis)? De fiecare dată cînd îl revăd îmi dă poftă de dans (deşi habar n-am să dansez). Şi poftă de viaţă. Tony Quinn e absolut tonic.
marți, 5 februarie 2013
Lecţia de dans 12: Silver Linings Playbook
Silver Linings Playbook (r. David Russel, 2012). Comedie romantică cu nebuni si, deci, un pic imprevizibila si subversiva (filmul merită tocmai pentru aceste momente). Hollywoodiana? Absolut. Final conventional? Din pacate. Entertaining? In cea mai mare parte. DeNiro? Bun, cum nu l-am mai văzut de mult. Bradley Cooper? Bun, cum nu l-am văzut niciodată.
E filmul la care sa-ti scoti gagica/gagiul şi nu dai greş.
Lecţii de "dans" involuntare sunt şi în Amour (de Michael Haneke), cînd George (Jean Louis Trintignant) o ridică pe soţia lui Anne (Emanuelle Riva) din pat în scaunul cu rotile şi viceversa. Parcă sunt doi dansatori care merg pe cioburi şi, de aceea, îşi coregrafiază cu atenţie exersată fiecare pas. De fapt acolo e o lecţie de dans prin viaţă, cu graţie, etichetă, curaj, loialitate, verticalitate şi tact.
Amour e în colţul opus al raftului unde e şi S.L.Playbook. Dramă romantică varianta "hard-way", deci incomodă şi neatractivă (e partea cînd se termină o poveste de dragoste pentru că se termină oamenii din ea) E Romeo şi Julieta cu octogenari, fără îndulcitori. Europeană? Biensur. Scene şocante, a la Haneke? Mai puţine ca de obicei. Entertaining? Ca o pînză de bomfaier care îţi scîrţîie în timpan. Emanuelle Riva? Da, meticuloasă în a întrupa degradarea şi prăbuşirea în moarte, ca un castel de cărţi. Jean-Louis Trintignant? Cu nimic mai prejos, doar că jocul lui e spectaculos, fără să se întîmple nimic spectaculos cu el.
E filmul la care să-ţi scoţi omul cu care vrei să te căsătoreşti ca să-i oferi privirea de ansamblu şi clauzele ascunse ale contractului nupţial. Hahaha
joi, 17 ianuarie 2013
Lecţia de dans 10: Rugină şi os
...ŞI NODURI ÎN GÎT
În articolul din Little White Lies dedicat lui De rouille et d'os aka Rust and bone -ultimul film de Jacques Audiard- muzica era catalogată drept "siropoasă" şi deci deranjantă.
Poate că pe alocuri a fost "sirop" Pop, dar personajul-muzică (coloana sonoră e compusă de Alexandre Desplat, atunci cînd nu e vorba de hituri de la radio sau de club) a fost la fel de inspirat ales şi folosit ca, să zicem, actorii din distribuţie.
Mă gîndesc de pildă la momentul de pe terasa blocului. Stephanie /Marion Cotillard se zbate să revină din depresia cauzată de pierderea picioarelor (nu cred că v-am spoiler-it, ăsta fiind primul lucru care se ştie despre film) în timpul unui exerciţiu cu balene ucigaşe la parcul acvatic unde lucra ca instructor şi entertainer. La cîteva luni după accident, aflată pe balcon şi imobilizată în scaun, Stephanie aude o piesă (poate din apartamentul vecin, poate din capul ei) pe care o folosea în programul coregrafic cu orci. Este momentul care o reîncarcă cu sete de viaţă şi îi dă puterea revenirii.
E totodată unul din cele mai intense şi sufocante (în acelaşi timp frumoase şi înălţătoare) momente de cinema din 2012. M-am regalat cu vizionarea filmului chiar în noaptea de revelion şi s-a lăsat cu artificii (ca în piesa lui Katy Perry) şi noduri groase în gît. Voila!
Rugină şi os este un anti-romance (deşi pe alocuri mai face cu ochiul şi către zonele mai "dulci" ale genului de care, declarativ, se distanţează). "Melo-trash" e definiţia filmului în cuvintele lui Audiard. Regizorul are o predilecţie pentru idilele între "ciudaţi", între oameni din lumi diferite (în Sur mes levres între un vagabond şi o secretară cvasi-nevăzătoare, în De battre mon coeur s'est arrete între un mic rechin imobiliar şi o pianistă asiatică).
Pe Stephanie o scoate din depresie relaţia neaşteptată cu Ali, un bodyguard (şi boxer în lupte ilegale). El e genul dintr-o bucată, "what you see is what you get", numai muşchi şi instinct, dar dă pe dinafară de viaţă şi firesc (exact ce îi trebuie fetei). Îl descoperim cu această ocazie pe actorul belgian Mathias Schoenaerts (pe care unii l-aţi văzut poate şi în Bullhead, solidul debut al lui Mickael Roskam). Nu e singurul de la care Audiard a cerut şi a primit totul. Protagonista, Marion Cotillard, este aici în rolul carierei sale (de pînă acum). Plus că îşi păstrează appeal-ul chiar dacă trupul îi este înjumătăţit (o recunoaştere specială ar trebui acordată departamentului efecte speciale).
Un indiciu pentru cît de importantă e munca lui Audiard cu actorii (recunoscut ca "regizor de actori) este dat de genericul de final, care începe cu derularea numelor actorilor principali şi a celor 5-6 secundari. Regizorul meu francez preferat (dintre contemporani) recunoaşte într-un interviu că are pretenţii enorme de la actori. După două-trei duble jucate cum le cere el, vrea să mai vadă alte două-trei variante "de la ei". Filmul a fost filmat şi produs în 4 luni (ca să ajungă în termen la Cannes), după ce s-a lucrat 2 ani la scenariu (împreună cu Thomas Bidegain, cu care Audiard a lucrat şi la precedentul Un prophete).
Rugină şi os nu are grandoarea sagăi Profetului, dar nu e mai puţin intens.
În articolul din Little White Lies dedicat lui De rouille et d'os aka Rust and bone -ultimul film de Jacques Audiard- muzica era catalogată drept "siropoasă" şi deci deranjantă.
Poate că pe alocuri a fost "sirop" Pop, dar personajul-muzică (coloana sonoră e compusă de Alexandre Desplat, atunci cînd nu e vorba de hituri de la radio sau de club) a fost la fel de inspirat ales şi folosit ca, să zicem, actorii din distribuţie.
Mă gîndesc de pildă la momentul de pe terasa blocului. Stephanie /Marion Cotillard se zbate să revină din depresia cauzată de pierderea picioarelor (nu cred că v-am spoiler-it, ăsta fiind primul lucru care se ştie despre film) în timpul unui exerciţiu cu balene ucigaşe la parcul acvatic unde lucra ca instructor şi entertainer. La cîteva luni după accident, aflată pe balcon şi imobilizată în scaun, Stephanie aude o piesă (poate din apartamentul vecin, poate din capul ei) pe care o folosea în programul coregrafic cu orci. Este momentul care o reîncarcă cu sete de viaţă şi îi dă puterea revenirii.
E totodată unul din cele mai intense şi sufocante (în acelaşi timp frumoase şi înălţătoare) momente de cinema din 2012. M-am regalat cu vizionarea filmului chiar în noaptea de revelion şi s-a lăsat cu artificii (ca în piesa lui Katy Perry) şi noduri groase în gît. Voila!
Rugină şi os este un anti-romance (deşi pe alocuri mai face cu ochiul şi către zonele mai "dulci" ale genului de care, declarativ, se distanţează). "Melo-trash" e definiţia filmului în cuvintele lui Audiard. Regizorul are o predilecţie pentru idilele între "ciudaţi", între oameni din lumi diferite (în Sur mes levres între un vagabond şi o secretară cvasi-nevăzătoare, în De battre mon coeur s'est arrete între un mic rechin imobiliar şi o pianistă asiatică).
Pe Stephanie o scoate din depresie relaţia neaşteptată cu Ali, un bodyguard (şi boxer în lupte ilegale). El e genul dintr-o bucată, "what you see is what you get", numai muşchi şi instinct, dar dă pe dinafară de viaţă şi firesc (exact ce îi trebuie fetei). Îl descoperim cu această ocazie pe actorul belgian Mathias Schoenaerts (pe care unii l-aţi văzut poate şi în Bullhead, solidul debut al lui Mickael Roskam). Nu e singurul de la care Audiard a cerut şi a primit totul. Protagonista, Marion Cotillard, este aici în rolul carierei sale (de pînă acum). Plus că îşi păstrează appeal-ul chiar dacă trupul îi este înjumătăţit (o recunoaştere specială ar trebui acordată departamentului efecte speciale).
Un indiciu pentru cît de importantă e munca lui Audiard cu actorii (recunoscut ca "regizor de actori) este dat de genericul de final, care începe cu derularea numelor actorilor principali şi a celor 5-6 secundari. Regizorul meu francez preferat (dintre contemporani) recunoaşte într-un interviu că are pretenţii enorme de la actori. După două-trei duble jucate cum le cere el, vrea să mai vadă alte două-trei variante "de la ei". Filmul a fost filmat şi produs în 4 luni (ca să ajungă în termen la Cannes), după ce s-a lucrat 2 ani la scenariu (împreună cu Thomas Bidegain, cu care Audiard a lucrat şi la precedentul Un prophete).
Rugină şi os nu are grandoarea sagăi Profetului, dar nu e mai puţin intens.
duminică, 6 ianuarie 2013
Lectia de dans 9: Madhouse rock
Momentul muzical din cel mai recent episod al serialului American Horror Story: Asylum a fost absolut savuros, Jessica Lange conducand trupa de dansatori nebuni intr-un spectacol de sunet si culoare halucinant. De notat coregrafia, simpla si acaparanta, departe de kitchul din clipurile cu miliarde de vizualizari pe tub.
miercuri, 6 iunie 2012
Lectia de dans 8: Un dos tres, nada mas!
Unul din momentele cele mai reusite din filmul lui Tony Gatliff dedicat eternei cautari a originilor, Exils, o are in postura de dansatoare convulsionara pe Lubna Azabal (da, e cea din mult-discutatul Incendies de acum 2 ani). In filmul lui Gatliff (cel care a mai dat o poveste pitoreasca ecranelor in Gadjo Dilo) Lubna face pereche cu Romain Duris, formand un cuplu de imigranti algerieni stabiliti in Franta care, intr-un moment de criza identitara, pornesc intr-un roadtrip pe jos strabatand Spania, Gibraltarul si Tunisia ca sa ajunga in Alger, orasul de bastina al parintilor lor. Scena de mai jos e doar una din cele ce implica muzica si dans, strecurata printre pasii de flamenco si ritualurile traditionale din nordul Africii.
duminică, 13 mai 2012
Lecţia de dans 7: Zou bisou bisou!
Observ cu îngrijorare cum unul din serialele mele favorite se transformă uşor-uşor într-o telenovelă. Cu toate astea, în Mad Men (sezonul 5) mai apar şi momente de colecţie:
duminică, 18 martie 2012
Lecţia de dans 6 bis: Fish Tank
rating: colectabil
Mia nu are prea multe. Nu are răbdare, nu are control. În prima scenă din Fish Tank (regia Andreea Arnold, 2009) îi dă un cap în ochi unei alte adolescente din cartier. Înţelegi uşor de ce nu are prieteni. Nu are nici tată. Locuieşte cu maică-sa şi cu sora-mai-mică-cu-limbă-ascuţită într-o locuinţă socială, undeva în suburbii. Ca să nu repet metafora din titlu a peştelui ţinut în acvariu, zic că e ca un cal ţinut în lanţ (Mia chiar vrea să elibereze un cal înlănţuit de stăpînii săi într-o parcare pentru rulote). Mia nu pare să aibă viitor. Dar are Dansul.
Se refugiază în apartamentele goale din blocurile sociale şi dansează singură un fel de freestyle hip-hop...Mă rog, nu mă pricep, dar pot să-mi dau seama că nu e neapărat un talent extraordinar (deci nu vă aşteptaţi la un Billy Elliot). Pentru Mia dansul e descărcare, refugiu, terapie, un mod de exprimare, ceea ce ştim că -vorba Silviei Dumitrescu- e "normal la vîrsta ei".
Într-o zi însă, Mia descoperă că mai are ceva. Nişte sentimente pentru noul drăguţ al mamei sale, care mamă (Kirsten Wareing) e încă tînără şi voluptoasă, doar că puţin alcoolică. Michael Fassbender (probabil l-aţi remarcat în Inglourious Basterds în rolul locotenentului Archie Hicox) este magnetic în rolul lui Connor, paznic pe timp de zi la un magazin de bricolaj şi un şarmant-secretos în rest. Aparent posedă know-how-ul unui casanova modern, capabil să gestioneze jocul seducţiei cu o mamă şi fiică simultan. Nu e o surpriză că acum, la 3 ani de la acest film, Fassbender (adept al Metodei) a ajuns un star mondial în toată regula, statut care va fi amplificat de Shame (una din cele mai aşteptate apariţii ale anului, la noi).
Dar adevărata revelaţie a filmului este protagonista Katie Jarvis. Un impresar a ochit-o întîmplător pe peronul unei staţii de tren, unde tocmai se certa cu prietenul ei. În film, Jarvis apare într-o scenă turnată chiar în acea gară. Impresarul cu pricina căuta actriţe pentru filmul Andreei Arnold. Iniţial, fata -pe atunci- de 17 ani l-a refuzat, crezînd că e o tentativă de agăţat sau altceva. La casting a declarat că nu suportă dansul. Ceea ce e o dovadă în plus a talentului ei natural, frust, după cum vă puteţi convinge din "dansul" de mai jos. În acelaşi timp, scena ilustrează aglomerarea de energii care vor face "acvariul" să explodeze.
Spontaneitatea lui Jarvis e pusă în valoare de stilul de filmare intim, uneori sufocant al Andreei Arnold, ce aminteşte alteori de mişcările de cameră ale lui Lars von Trier (nu întîmplător, debutul ei în lungmetraj a fost coprodus de danez). A filmat cronologic şi nu le-a arătat actorilor scenariul întreg pînă la final (primeau doar textul pentru săptămăna în curs) ceea ce explică prospeţimea dar şi forţa interpretărilor. Fish Tank m-a convins să caut lucrările anterioare ale Andreei Arnold (Wasp, Red Road). Pe juriul de la Cannes l-a convins să-i acorde Marele Premiu in 2009.
Fish Tank este o emoţionantă/răvăşitoare poveste despre adolescenţă, despre deciziile care ne formează caracterul şi destinul, spusă în stilul realismului social a la Mike Leigh sau Ken Loach. Mai puneţi că are şi o coloană sonoră foarte funky care îi alătură pe James Brown sau Bobby Womack unora ca Shy Fx sau Nas şi v-aţi prins că nu-l puteţi ignora. Piesa ultimului pomenit prilejuieşte a doua "lecţie de dans". "Life's a bitch" poate fi un adevărat imn (pozitiv, într-un mod bizar) al generaţiei de "criză" din primul deceniu al mileniului trei. Aşa cum e, de fapt, şi filmul.
sâmbătă, 3 martie 2012
Lectia de dans 5: "Artistul"
Una din scenele cheie din recent oscarizatul The Artist in care George Valentin (Jean Dujardin) si Peppy Miller (Berenice Bejo) ofera raspunsul la eterna intrebare "de cate dansuri ai nevoie pentru a realiza ca dansezi cu omul potrivit?"
(click play for the right answer)sâmbătă, 25 februarie 2012
Lectia de dans 4: "Diva"
Chiar daca My week with Marilyn nu m-a satisfacut intrutotul, mai ales din cauza ca nu e un biopic per se ci o reconstruire migaloasa a unei felii din viata divei - asa cum s-a vazut prin ochiul si jurnalul lui Colin Clark -, totusi, Michelle Williams o aduce la viata pe Marilyn intr-un mod care pur si simplu m-a incantat. E tot ce mi-am imaginat ca ar fi blonda: cocheta, fragila, seducatoare, cu toane si fete pentru momente si anturajuri diverse. Am selectat doar scena de dans care mi-a ramas bine intiparita. Pacat ca nu va castiga Oscarul dorit. Inca nu i-a venit randul.
sâmbătă, 13 august 2011
All that Jazz (1979)
All That Jazz e despre nasterea (travaliul?) unei piese de pe Broadway, in acelasi timp cu moartea creatorului ei. "Moartea are 5 stadii: furie, negare, negociere, depresie si acceptare". Si le vedem pe toate in acest film, care a influentat masiv atat scena de pe Broadway cat si genul musical hollywoodian (n-a luat Oscarul, in schimb a luat Palme D'or la egalitate cu Kagemusha).
Vedem la lucru geniul lui Bob Fosse, coregraf/regizor al carui alter-ego este eroul filmului, cu numele Joe Gideon (Roy Scheider, in rolul vietii sale). Fosse imprumuta personajului sau fisa sa biografica, problemele cu inima si chiar iubita lui din acel moment (Kate/Ann Reinking), precum si programul de munca supraomenesc (este reprodusa perioada in care Fosse edita filmul Lenny si pregatea spectacolul Chicago). Gideon se consuma asa cum fumeaza (tigara de la tigara), asa cum lucreaza (peste masura, in ritm infernal), asa cum iubeste:
Joe Gideon: Katie, I tried to give you everything I could give.
Kate Jagger: Oh, you give all right; presents, clothes. I just wish you weren't so generous with your cock.
Iti ramane pe retina ritualul sau de dimineata, cu doza zilnica de pastile, picaturi de ochi si Vivaldi (sex ceva mai tarziu). Nu stiu de ce mi se pare kubrickiana, cand e mult mai pregnanta influenta lui Fellini cu al sau 8 1/2. Scena respectiva (repetata de mai multe ori in film) e ilustrativa si pentru excelentul si multipremiatul montaj (Alan Heim). Replica rostita in oglinda e deja iconica.
Intr-un dialog simbolic cu ultima sa iubita, Moartea (angelica Jessica Lange), Giddeon (dealtfel un tip interiorizat) isi arata adevaratele ganduri:
Angelique: Do you believe in love?
Joe Gideon: I believe in saying, "I love you." It helps you concentrate.
Cata luciditate. Atata drama. Si atata jazz. De la chinul dansatorilor ca nu se simt suficient de buni, la pasiunea autodevoratoare a artistului si pana la fariseismul producatorilor (care prefera solutia contabililor de a nu mai monta show-ul cand regizorul ajunge in spital, in speranta ca daca acesta va muri isi vor recupera banii de la asigurari, ajungandu-se la situatia unica si absurda de a face profit pe Broadway fara sa dea o singura reprezentatie) totul e un show in show in show. Momentele din viata eroului sunt mereu convertite in spectacol, ca in aceasta scena domestica (dans Ann Reinking si copila Erzsebet Foldi).
Intr-adevar, "everything old is new again". 30 de ani mai tarziu, capodopera lui Fosse e la fel de noua. A fost o restanta pe care m-am hotarat cu greu sa o dau. Credeam ca imi trebuie o anume dispozitie pentru a viziona musical (dansuri si scene cantate si...uh, boring). Va sigur insa ca din momentul in care am dat play, All That Jazz m-a luat cu forta la bord, m-a transportat prin zone cu turbulente, fara centura de siguranta, m-a pus sa dansez cu moartea si, cu toate astea, mi-a lasat un zambet enorm pe fata, fara sa stiu de ce. "It's show time, folks!"
luni, 8 august 2011
Lectia de dans 3: "The Goddess"
Nimic nu produce mai multa satisfactie decat sa-i vezi pe cititorii blogului implicandu-se activ in generarea de continut. Clipul de mai jos mi-a parvenit pe mail de la un tovaras cunoscut la TIFF si isi are originea intr-un film australian destul de obscur (nu si pentru cinevoratori), The Goddess of 1967, onorat in 2000 la Venetia cu distinctia pentru cea mai buna actrita (Rose Byrne). Rose e protagonista unei lectii de dans bizar-amuzante in care o tanara oarba instruita destul de stangaci de un japonez isi da frau liber instinctelor pe muzica nemuritorilor The Ventures.
Mersi Ionut.
duminică, 31 iulie 2011
Lectia de dans 2: "Nonconformismul"
In 1970 Bernardo Bertolucci facea unul din cele mai polisate vizual filme, o drama politica setata in epoca Mussolini, cu un personaj amoral excelent stilizat, asemanator unui gangster francez din filmele lui JP Melville. Il conformista (conformistul), informator al politiei secrete, se inconjoara de doua femei frumoase, Giulia si Anna, pe una folosind-o de fatada ca sotie iar pe cealalta seducand-o pentru un scop murdar. Cele doua femei insa apuca sa se cunoasca si sa ilustreze contradictia dintre conformism si nonconformism intr-o scena de dans geniala.
(clip inclus mai jos)
marți, 5 iulie 2011
Lectia de dans 1: "Street Serenade"
Pentru ca mie personal imi lipsea asa o rubrica de cand cinefilul frustrat de vreme a abandonat-o pe a lui, cred ca n-ar strica sa facem una aici cu "lectii dansate". Incep cu cea care inca ma bantuie desi am vazut-o de vreo juma' de an, serenada lui Ryan Gosling si step-ul improvizat de Michelle Williams in Blue Valentine. Magic.
Ps: O dedicam fanilor nostri din Dragasani despre existenta carora abia azi am aflat :). Multe filme bune va dorim si sa le vizionati pe marele ecran! (ce subtil am fost..)
"I feel like men are more romantic than women. When we get married we marry, like, one girl, 'cause we're resistant the whole way until we meet one girl and we think I'd be an idiot if I didn't marry this girl she's so great. But it seems like girls get to a place where they just kinda pick the best option... 'Oh he's got a good job.' I mean they spend their whole life looking for Prince Charming and then they marry the guy who's got a good job and is gonna stick around." Dean (Ryan Gosling) in Blue Valentine, 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)