miercuri, 20 martie 2013
Adrian Sitaru: "Filmul e o călătorie în timp"
INTER/VIEW CU ADRIAN SITARU
Marele Ecran: De ce ai ţinut ca filmul să fie văzut şi la Timişoara în condiţii decente la fel ca în Deva şi Sibiu. Te leagă ceva de Timişoara în afară de anii studenţiei (Adrian Sitaru a fost student al Politehnicii Timişoara între anii 1990 - 1995, nota noastră)?
Adrian Sitaru: Da, anii studenţiei. Dar şi faptul că acolo am descoperit filmul. Mi se părea că Timişoara e un oraş revoluţionar că poţi să vezi filme. Nicolae Ţăranu făcea programe de cinematecă şi vorbea despre filme. Mi se pare ciudat că, în anul 2013, sălile puţine care mai sunt dotate multimedia să le ţină pentru nu ştiu ce evenimente şi nu pentru filmul românesc, de orice calitate. Da, ţin la săli drăguţe în care omul să se simtă bine că de aia vine la film şi să înţeleagă ce vorbesc actorii. Altfel cum să-l scoţi din casă în era asta cînd vezi aproape orice la televizor sau pe internet? Nu e suficient să zici că o sală e de cinema şi să proiectezi un film. Nici nu mai adaug despre frig în săli iarna şi aşa mai departe. Da, mi-am dorit şi la Timişoara o sală drăguţă, cu atît mai mult cu cît există un monopol al multiplexului, ca în toată ţara de altfel.
Despre oameni şi animale
M.E. Interacţiunea omului cu animalele nu e nouă în filmele tale. Ai făcut-o şi în Lord şi în Colivia. Ce te-a făcut să transformi ideile astea în lungmetraj?
A.S. Procesul a fost invers. Am scris nişte povestiri prin 2007, între care şi Lord şi Colivia. Erau cîteva inspirate din copilărie, altele erau pură ficţiune -cum e povestea din film a cuplului cu pisica şi fetiţa. Inclusiv "visul" era o poveste abstractă şi absurdă. Dîndu-mi seama că au un fir comun şi o temă comună, mi-am dorit să fac un film de lungmetraj. Aici a fost partea mai grea: să lucrez la scenariu ca să îmbin poveştile, să fie mai unitar filmul. Dar între timp am făcut scurtmetrajele Lord (2009 n.n.) şi Colivia (2010 n.n.), care erau poveşti în sine. În Domestic s-a păstrat doar Colivia. E un fir şi din Lord: acelaşi personaj care are un fel de afacere cu animale.
M.E. În Domestic tratezi şi un subiect tragic: moartea unui copil. Dar cum faci asta într-o comedie, într-un cadru comic, cu aşa un subiect delicat? Mi se pare pe muchie...
A.S. Tocmai de aceea nici nu am vrut să insist foarte mult pe moartea copilului. Pînă la urmă e o dispariţie. Aşa cum în film pentru mine dispar brusc nişte animale drăguţe de care rîdem "Vai, găina aia ce drăguţă e. O duci pe balcon şi ţac-pac nu mai există", cam aşa se întîmplă şi cu vieţile noastre. Azi suntem şi, de exemplu, mîine nu mai suntem, cum spune Ifrim la un moment dat în film. În centru nu era povestea fetiţei şi nici de ce moare, ci moartea în sine, cum apare la om ca şi la orice animal. N-am vrut să fiu foarte clar pentru că nu despre asta e vorba. Oricît aş fi adăugat la povestea fetiţei, care e atît de dramatică, ar fi luat faţa restului...
M.E. Pînă la urmă e vorba despre cum reacţionează ceilalţi la dispariţie. Pisica devine pentru părinţi un substitut al fetei...
A.S. Culmea e că...De fapt nu e culmea, e normal. Cînd am plecat de tot din Deva la Bucureşti, brusc a apărut la ai mei în casă o pisică, exact ca asta din film. Există şi acum şi ei o iubesc foarte mult. Tata nu s-a purtat niciodată cu mine cum se poartă cu pisica şi cum îi vorbeşte: "motăniţa lu tata". Un pui de-al ei ulterior a rămas şi acum au două pisici. Clar m-au înlocuit...(rîde) Tata într-adevăr era iubitor de animale şi el m-a învăţat să mă port cu porumbeii. Adică era personajul opus faţă de tatăl din Colivia.
Despre lucrul cu actorii şi lucrul la scenariu
M.E. Apropo de personajul din Colivia care e jucat de Adrian Titieni, nu de Gheorghe Ifrim ca în Domestic. Titieni e unul din colaboratorii tăi începînd cu Valuri (2007).
A.S. Cu el am filmat Pescuit Sportiv (2009 n.n.) înainte de Valuri, dar a apărut după. Ne-am întîlnit cînd am filmat ceva serial pentru Prima. Eram vreo patru regizori tineri şi fără experienţă, între care şi Jude. Acolo i-am cunoscut pe Adrian Titieni, Clara Vodă şi pe alţii. (Adrian Titieni şi Clara Vodă au apărut amîndoi de 5 ori în filmele lui Adrian Sitaru; Nataşa Raab, Sergiu Costache, Ioana Flora şi Marian Rîlea sunt alte prezenţe familiare în filmele lui Sitaru; toţi apar în Domestic)
M.E. Mă gîndeam dacă în cazul lui Titieni, care apare aproape în toate filmele tale, mai şi discuţi cu el personajul înainte. Sau pur şi simplu îi arăţi scenariul final?
A.S. Bineînţeles, vorbim de fiecare dată. Pentru că e alt personaj. Şi atunci vorbim să vedem dacă am înţeles fiecare ce trebuie: cum mi-l imaginez eu şi cum îl vede el. Era profesor şi în Pescuit Sportiv dar avea altfel de probleme. Chiar dacă ai aceeaşi biografie, fiecare detaliu contează. Relaţionezi într-un fel cînd ai copii şi altfel cînd nu ai, cînd eşti cu amantă sau fără...În mod cert discutăm destul de mult chiar dacă facem acelaşi personaj.
M.E. Discuţiile te ajută şi la scrierea scenariului?
A.S. Nu prea. Eu îi dau de obicei un draft cînd am nevoie de feed-back. Dar le dau la mulţi cînd mă apropii de finalul scenariului: lui Silişteanu (Adrian, operatorul; şi cu el a lucrat la 5 filme n.n.), mamei, prietenei, să am cît mai multe reacţii...
M.E. Dialogurile, care sunt foarte bine lucrate, le faci singur?
A.S. Sunt două etape. Odată cînd le scriu singur. Scriu greu, adică am multe drafturi şi nu neapărat la dialoguri. Apoi etapa a doua în care, chiar dacă am impresia că scena e genială la dialog, de multe ori pe platou nu funcţionează. Actorii nu sunt obişnuiţi să vorbească cum mi-am imaginat eu şi uneori sună prost. Atunci, recreionăm la repetiţii. Păstrăm ideea, dar vorbită în stilul lor. Sau vin ei cu idei mai bune. Repetiţiile sunt o etapă importantă.
Despre copii şi animale
M.E. Apropo de lucrul cu actorii: cum a lucrat Adrian Titieni cu Ariadna Titieni (12 ani)?
A.S. Foarte bine, că au o relaţie foarte bună părinte-copil şi invers. Cred că mie mi-a fost mai greu pentru că Ariadna venea din şcoala în care a făcut ceva teatru - genul de teatru foarte teatral. A avut nevoie de un pic de timp să înţeleagă că trebuie să vorbească mai natural. După care şi-a dat drumul şi a fost foarte naturală. Fiind şi tatăl ei acolo a fost şi mai uşor. S-au sprijinit unul pe altul. Dar fiind foarte inteligentă şi talentată -deşi nu vrea să facă actorie- mi-a fost şi mie uşor la o scenă extrem de dificilă.
M.E. Cred că e şi cea mai lungă cap-coadă, nu? Are tot felul de momente coregrafice, sincronizări...
A.S. Da, are 11 minute. Am lucrat la ea două zile şi a treia a fost gata...E o scenă repetată bine (rîde).
M.E. Plus că nici nu ştiu ce au făcut cu găina aia din baie...
A.S. Pot să-ţi spun că era acolo ascuns după uşă un om care dădea altuia găina pe gemuleţul de la baie, pentru că făcea gălăgie prea mare. A, şi mai era un tip ascuns acolo care în momentul în care ar fi tăiat găina, stropea cu sînge. Era ceva busculadă acolo. Iar actorii trebuiau să ţină cont cînd aprind becul, cînd îl sting, să nu se vadă umbra celor din baie.
M.E. A fost la fel de uşor să lucrezi şi cu al doilea copil, Dan Hurduc ( 9 ani )?
A.S. Da, a fost uşor. A intrat primul pe uşă la casting şi mi s-a părut fenomenal de bun. La copii e destul de greu să-i găseşti. Am văzut nu ştiu cîţi şi m-am întors la el. Am mai zis cît de greu e să lucrezi cu copiii şi animalele. Trebuie să ai noroc să găseşti copii talentaţi şi naturali. Pînă la urmă asta e, nu fac mari personaje acolo. E mai uşor decît cu actorii, care oricît de talentaţi şi valoroşi sunt, vin după o şcoală, roluri. Au prejudecăţi. Şi n-o zic neapărat negativ dar sunt nişte şabloane. Eu mă chinui mai mult să-i dirijez pe ei. Pe cînd nişte copii talentaţi înţeleg mai uşor. Într-adevăr, au fost nişte repetiţii în care au învăţat cum să vorbească şi cum să se poarte. Dar lucrurile mergeau de la sine.
M.E. Cu animalele a fost mai greu?
A.S. În general se ştie că filmele cu animale şi copii au o dificultate sporită. Dar din nou am fost destul de norocos pentru că n-am mers pe ideea să lucrez cu dresori şi animale specializate. Le-am ales după cum mi le imaginam şi îmi plăceau cum arată. Şi au fost super ok. Pisica, căţelul...M-am uita şi la iepuraş să nu fie aşa speriat, sălbatic, să-ţi fugă de pe acolo. Am fost norocos. Nu poţi să regizezi animale, să le controlezi...
M.E. Dar îmi aduc aminte o scenă la final cînd pisica se suie pe pian şi trece pe lîngă o vază sau ceva ce nu trebuia dărîmat...
A.S. Probabil că pe ecran mare se înţelege. Pe pian e poza fetiţei lor. Şi mi-am dorit mult să treacă pe acolo. Au tot pus pisica în diverse poziţii de unde să plece. Filmam iar într-o scenă în care nu puteam tăia şi mi-am dorit ca pisica aia să urce pe pian şi să treacă pe lîngă poza fetiţei. Dar n-am reuşit. Am tras vreo 30 de duble. Pisica nu s-a urcat. Asta e, am zis, n-am ce să-i fac. Ne-am uitat la dublă şi a zis Titieni să mai facem una, nu neapărat de dragul pisicii. Ei şi în asta a urcat pisica exact cînd trebuia, s-a învîrtit în jurul pozei. S-a făcut pielea de găină pe mine. A şi rămas în film.
Despre unghiuri subiective, spioni şi ozeneuri
M.E. În cele două lungmetrage anterioare ai folosit mult "unghiul subiectiv". Ştiu că îţi place stilul ăsta de filmare. În Domestic mi s-a părut cumva inconstant folosit. Sunt sigur că avea sens, dar aşa l-am simţit. Cred că apărea în secvenţele cu Sergiu Costache şi cu visul. E o scenă cînd se duce în scara blocului şi e filmat din perspectiva lui şi în rest nu mai e. M-a derutat un pic, poate că şi pentru că le văzusem pe cele dinainte...
A.S. În filmul ăsta nu mi-am propus deloc să fie "unghi subiectiv" radical. Am folosit la început şi la vis, pentru că aşa mi s-a părut mai interesant povestit. Cînd l-am scris, aşa îl vizualizam. A fost ca la un film normal, în care mai apar din cînd în cînd unghiuri subiective. În schimb mi-am dorit un efect de unghi subiectiv. Vorbind cu operatorul Silişteanu cum să filmăm în interioarele astea, vroiam să redăm senzaţia asta ca un fel de observare, de spionare. Ca atunci cînd te uiţi pe geam să vezi ce se întîmplă fără a fi observat. N-a fost nici ăsta un mare statement dar îmi doream treaba asta şi am avut reacţii de la spectatori şi în Argentina şi în America şi, mai nou, şi în ţară, care au avut senzaţia că se spionează ce se întîmplă în casele personajelor. Pare mult mai subtil aşa.
M.E. În secvenţa de vis mi se pare că face mult sens. E ca şi cum tu sau eu am visa. Aşa vezi în vis...
A.S. Aşa mi se pare şi mie. Chiar m-am întrebat atunci cum visăm noi de obicei. Îmi puneam şi problema asta: oare e color sau alb-negru? Şi în perioada aceea mi-am amintit un vis care m-a ajutat: a fost şi color şi era şi "unghi subiectiv". Cum vedem noi în viaţa reală.
M.E. Tot apropo de zona asta, am observat că în Pescuit Sportiv apare personajul prostituatei misterioase, în Din dragoste cu cele mai bune intenţii - pacienta cu masca de iepure pe cap care pare desprinsă din lumea lui Lynch iar în Domestic e visul. Observînd elementele astea, risc să afirm că îţi place să cultivi un oarecare mister, cel puţin în lungmetraje.
A.S. Nu m-am gîndit asumat şi obiectiv la chestia asta. Vine din mine probabil. La fel cum apar în fiecare lungmetraj teoriile astea conspiraţioniste sau, nu ştiu, aberante: ozeneuri în Domestic, călătorii din viitor, sau discuţia de la terasă în Din Dragoste...care nu au un mesaj anume. Probabil am citit prea multe basme cînd eram mic.
Despre influenţe şi plăceri
M.E. Am văzut că îţi place Cassavetes. Ce alţi regizori te inspiră şi îţi place să îi urmăreşti?
A.S. Cassavetes am văzut destul de puţin la început. L-am descoperit mai tîrziu şi m-a interesat cum lucra cu actorii. Altfel mult mai mult m-a ajutat Lars Von Trier, Vinterberg şi ce au făcut ei la început acolo cu Dogma. Adică, pe lîngă filmele în sine, au demonstrat cît de uşor se poate face un film. Şi ieftin. Îmi plac mulţi şi de la an la an descopăr alţii. Jarmusch...Kaurismaki îmi plăcea mult într-o vreme, acum tot mai puţin.
M.E. Ceylan?
A.S. Da, ce am văzut de la el mi-a plăcut mult. Şi iranianul cu Separation. Am înţeles că a avut un film anterior foarte bun pe care nu l-am văzut. Sunt mulţi care nu sunt aşa cunoscuţi.
M.E. Cam cîte filme vezi în medie pe lună?
A.S. Din păcate foarte puţine. Noroc că mai umblu prin festivaluri, unde sunt invitat în juriu. Altfel e greu să văd filme cînd sunt ocupat. Dacă văd două pe săptămână e bine. Dar sunt filme pe care vreau să le văd, nu pentru că sunt date atunci la televizor. Sunt cele pe care le caut şi îmi doresc mult să le văd.
M.E. Ai lucrat cu mulţi actori români buni. Ţi-a scăpat cineva?
A.S. Cu siguranţă. Foarte puţin l-am prins la HBO pe Rebengiuc (Sitaru a regizat serialul În Derivă împreună cu Titus Muntean, n.n.). Cu Bucur n-am lucrat niciodată, cu Vasluianu, Luminiţa Gheorghiu. Sunt mulţi cu care n-am avut ocazia.
M.E. Ultima întrebare şi cea mai grea: ce iubeşti la cinema?
A.S. Da, e cea mai grea. Întotdeauna cînd iubim e ceva ce nu putem explica în cuvinte. E ceva organic. Poate cea mai mare pedeapsă în copilărie, cînd mă pedepsea mama, era să nu mă lase la televizor. Televizorul pe vremea lui Ceauşescu era...că dădea un film pe zi sau la două zile, bun sau prost, nici nu conta. De mic eram addicted, mă uitam la orice film. Cum ziceam, abia la Timişoara am descoperit cinematograful de artă, cum se zice. Ce iubesc la cinema? Cred c-a zis-o şi Tarkovski: e ceva ce aduce a vis. E o călătorie în timp. O dată, efectiv călătoreşti, în cazul filmelor de epocă. Dar poţi călători în timp şi în spaţiu şi în filme realiste. Montajul înseamnă tăiere în timp. Poţi să vezi ani de zile în cîteva minute. O deformare a timpului şi spaţiului.
M.E. Probabil că nu întîmplător l-ai pomenit pe Tarkovski. El numeşte arta lui, regia de film, ca o "sculptură în timp". E şi titlul cărţii lui.
A.S. Da, am avut cartea asta pe mînă.
M.E. Bun, păi ne vedem sîmbătă la film!
A.S. Sper să vină lume multă, ca şi la Sibiu.
Regizorul Adrian Sitaru va fi prezent la premiera de la Timişoara împreună cu o parte din echipa filmului, sîmbătă, 23 martie, ora 19, la sala Liceului de Artă "Ion Vidu". Biletele sunt puse de azi în vînzare la casieria cinema Timiş (în orele cînd sunt aici proiecţii) sau la sala Ion Vidu înainte de proiecţie. Un bilet costă 5 lei.
.jpg)
Domestic, ultimul lungmetraj al regizorului Adrian Sitaru are premiera naţională în 22 martie. La Timişoara,
nu intră la multiplex şi nici la cinema Timiş (din lipsa unui proiector
digital). Sitaru a ţinut ca filmul lui să aibă parte de o proiecţie în condiţii
decente, ca şi la Deva (oraşul natal) sau Sibiu (unde spectatorii au plătit bilet la premieră ca să stea şi pe scări). Mai mult, casa lui de
producţie suportă costurile (închirierea sălii şi a echipamentului) premierei de gală de la Timişoara. L-am
întrebat de ce face acest efort. Apoi am vorbit despre copii, animale, vise, călătorii în timp, ozeneuri şi alte poveşti domestice.
Marele Ecran: De ce ai ţinut ca filmul să fie văzut şi la Timişoara în condiţii decente la fel ca în Deva şi Sibiu. Te leagă ceva de Timişoara în afară de anii studenţiei (Adrian Sitaru a fost student al Politehnicii Timişoara între anii 1990 - 1995, nota noastră)?
Adrian Sitaru: Da, anii studenţiei. Dar şi faptul că acolo am descoperit filmul. Mi se părea că Timişoara e un oraş revoluţionar că poţi să vezi filme. Nicolae Ţăranu făcea programe de cinematecă şi vorbea despre filme. Mi se pare ciudat că, în anul 2013, sălile puţine care mai sunt dotate multimedia să le ţină pentru nu ştiu ce evenimente şi nu pentru filmul românesc, de orice calitate. Da, ţin la săli drăguţe în care omul să se simtă bine că de aia vine la film şi să înţeleagă ce vorbesc actorii. Altfel cum să-l scoţi din casă în era asta cînd vezi aproape orice la televizor sau pe internet? Nu e suficient să zici că o sală e de cinema şi să proiectezi un film. Nici nu mai adaug despre frig în săli iarna şi aşa mai departe. Da, mi-am dorit şi la Timişoara o sală drăguţă, cu atît mai mult cu cît există un monopol al multiplexului, ca în toată ţara de altfel.
Despre oameni şi animale
M.E. Interacţiunea omului cu animalele nu e nouă în filmele tale. Ai făcut-o şi în Lord şi în Colivia. Ce te-a făcut să transformi ideile astea în lungmetraj?
A.S. Procesul a fost invers. Am scris nişte povestiri prin 2007, între care şi Lord şi Colivia. Erau cîteva inspirate din copilărie, altele erau pură ficţiune -cum e povestea din film a cuplului cu pisica şi fetiţa. Inclusiv "visul" era o poveste abstractă şi absurdă. Dîndu-mi seama că au un fir comun şi o temă comună, mi-am dorit să fac un film de lungmetraj. Aici a fost partea mai grea: să lucrez la scenariu ca să îmbin poveştile, să fie mai unitar filmul. Dar între timp am făcut scurtmetrajele Lord (2009 n.n.) şi Colivia (2010 n.n.), care erau poveşti în sine. În Domestic s-a păstrat doar Colivia. E un fir şi din Lord: acelaşi personaj care are un fel de afacere cu animale.
M.E. În Domestic tratezi şi un subiect tragic: moartea unui copil. Dar cum faci asta într-o comedie, într-un cadru comic, cu aşa un subiect delicat? Mi se pare pe muchie...
A.S. Tocmai de aceea nici nu am vrut să insist foarte mult pe moartea copilului. Pînă la urmă e o dispariţie. Aşa cum în film pentru mine dispar brusc nişte animale drăguţe de care rîdem "Vai, găina aia ce drăguţă e. O duci pe balcon şi ţac-pac nu mai există", cam aşa se întîmplă şi cu vieţile noastre. Azi suntem şi, de exemplu, mîine nu mai suntem, cum spune Ifrim la un moment dat în film. În centru nu era povestea fetiţei şi nici de ce moare, ci moartea în sine, cum apare la om ca şi la orice animal. N-am vrut să fiu foarte clar pentru că nu despre asta e vorba. Oricît aş fi adăugat la povestea fetiţei, care e atît de dramatică, ar fi luat faţa restului...
M.E. Pînă la urmă e vorba despre cum reacţionează ceilalţi la dispariţie. Pisica devine pentru părinţi un substitut al fetei...
A.S. Culmea e că...De fapt nu e culmea, e normal. Cînd am plecat de tot din Deva la Bucureşti, brusc a apărut la ai mei în casă o pisică, exact ca asta din film. Există şi acum şi ei o iubesc foarte mult. Tata nu s-a purtat niciodată cu mine cum se poartă cu pisica şi cum îi vorbeşte: "motăniţa lu tata". Un pui de-al ei ulterior a rămas şi acum au două pisici. Clar m-au înlocuit...(rîde) Tata într-adevăr era iubitor de animale şi el m-a învăţat să mă port cu porumbeii. Adică era personajul opus faţă de tatăl din Colivia.
Despre lucrul cu actorii şi lucrul la scenariu
M.E. Apropo de personajul din Colivia care e jucat de Adrian Titieni, nu de Gheorghe Ifrim ca în Domestic. Titieni e unul din colaboratorii tăi începînd cu Valuri (2007).
A.S. Cu el am filmat Pescuit Sportiv (2009 n.n.) înainte de Valuri, dar a apărut după. Ne-am întîlnit cînd am filmat ceva serial pentru Prima. Eram vreo patru regizori tineri şi fără experienţă, între care şi Jude. Acolo i-am cunoscut pe Adrian Titieni, Clara Vodă şi pe alţii. (Adrian Titieni şi Clara Vodă au apărut amîndoi de 5 ori în filmele lui Adrian Sitaru; Nataşa Raab, Sergiu Costache, Ioana Flora şi Marian Rîlea sunt alte prezenţe familiare în filmele lui Sitaru; toţi apar în Domestic)
M.E. Mă gîndeam dacă în cazul lui Titieni, care apare aproape în toate filmele tale, mai şi discuţi cu el personajul înainte. Sau pur şi simplu îi arăţi scenariul final?
A.S. Bineînţeles, vorbim de fiecare dată. Pentru că e alt personaj. Şi atunci vorbim să vedem dacă am înţeles fiecare ce trebuie: cum mi-l imaginez eu şi cum îl vede el. Era profesor şi în Pescuit Sportiv dar avea altfel de probleme. Chiar dacă ai aceeaşi biografie, fiecare detaliu contează. Relaţionezi într-un fel cînd ai copii şi altfel cînd nu ai, cînd eşti cu amantă sau fără...În mod cert discutăm destul de mult chiar dacă facem acelaşi personaj.
M.E. Discuţiile te ajută şi la scrierea scenariului?
A.S. Nu prea. Eu îi dau de obicei un draft cînd am nevoie de feed-back. Dar le dau la mulţi cînd mă apropii de finalul scenariului: lui Silişteanu (Adrian, operatorul; şi cu el a lucrat la 5 filme n.n.), mamei, prietenei, să am cît mai multe reacţii...
M.E. Dialogurile, care sunt foarte bine lucrate, le faci singur?
A.S. Sunt două etape. Odată cînd le scriu singur. Scriu greu, adică am multe drafturi şi nu neapărat la dialoguri. Apoi etapa a doua în care, chiar dacă am impresia că scena e genială la dialog, de multe ori pe platou nu funcţionează. Actorii nu sunt obişnuiţi să vorbească cum mi-am imaginat eu şi uneori sună prost. Atunci, recreionăm la repetiţii. Păstrăm ideea, dar vorbită în stilul lor. Sau vin ei cu idei mai bune. Repetiţiile sunt o etapă importantă.
Despre copii şi animale
M.E. Apropo de lucrul cu actorii: cum a lucrat Adrian Titieni cu Ariadna Titieni (12 ani)?
A.S. Foarte bine, că au o relaţie foarte bună părinte-copil şi invers. Cred că mie mi-a fost mai greu pentru că Ariadna venea din şcoala în care a făcut ceva teatru - genul de teatru foarte teatral. A avut nevoie de un pic de timp să înţeleagă că trebuie să vorbească mai natural. După care şi-a dat drumul şi a fost foarte naturală. Fiind şi tatăl ei acolo a fost şi mai uşor. S-au sprijinit unul pe altul. Dar fiind foarte inteligentă şi talentată -deşi nu vrea să facă actorie- mi-a fost şi mie uşor la o scenă extrem de dificilă.
M.E. Cred că e şi cea mai lungă cap-coadă, nu? Are tot felul de momente coregrafice, sincronizări...
A.S. Da, are 11 minute. Am lucrat la ea două zile şi a treia a fost gata...E o scenă repetată bine (rîde).
M.E. Plus că nici nu ştiu ce au făcut cu găina aia din baie...
A.S. Pot să-ţi spun că era acolo ascuns după uşă un om care dădea altuia găina pe gemuleţul de la baie, pentru că făcea gălăgie prea mare. A, şi mai era un tip ascuns acolo care în momentul în care ar fi tăiat găina, stropea cu sînge. Era ceva busculadă acolo. Iar actorii trebuiau să ţină cont cînd aprind becul, cînd îl sting, să nu se vadă umbra celor din baie.
M.E. A fost la fel de uşor să lucrezi şi cu al doilea copil, Dan Hurduc ( 9 ani )?
A.S. Da, a fost uşor. A intrat primul pe uşă la casting şi mi s-a părut fenomenal de bun. La copii e destul de greu să-i găseşti. Am văzut nu ştiu cîţi şi m-am întors la el. Am mai zis cît de greu e să lucrezi cu copiii şi animalele. Trebuie să ai noroc să găseşti copii talentaţi şi naturali. Pînă la urmă asta e, nu fac mari personaje acolo. E mai uşor decît cu actorii, care oricît de talentaţi şi valoroşi sunt, vin după o şcoală, roluri. Au prejudecăţi. Şi n-o zic neapărat negativ dar sunt nişte şabloane. Eu mă chinui mai mult să-i dirijez pe ei. Pe cînd nişte copii talentaţi înţeleg mai uşor. Într-adevăr, au fost nişte repetiţii în care au învăţat cum să vorbească şi cum să se poarte. Dar lucrurile mergeau de la sine.
M.E. Cu animalele a fost mai greu?
A.S. În general se ştie că filmele cu animale şi copii au o dificultate sporită. Dar din nou am fost destul de norocos pentru că n-am mers pe ideea să lucrez cu dresori şi animale specializate. Le-am ales după cum mi le imaginam şi îmi plăceau cum arată. Şi au fost super ok. Pisica, căţelul...M-am uita şi la iepuraş să nu fie aşa speriat, sălbatic, să-ţi fugă de pe acolo. Am fost norocos. Nu poţi să regizezi animale, să le controlezi...
M.E. Dar îmi aduc aminte o scenă la final cînd pisica se suie pe pian şi trece pe lîngă o vază sau ceva ce nu trebuia dărîmat...
A.S. Probabil că pe ecran mare se înţelege. Pe pian e poza fetiţei lor. Şi mi-am dorit mult să treacă pe acolo. Au tot pus pisica în diverse poziţii de unde să plece. Filmam iar într-o scenă în care nu puteam tăia şi mi-am dorit ca pisica aia să urce pe pian şi să treacă pe lîngă poza fetiţei. Dar n-am reuşit. Am tras vreo 30 de duble. Pisica nu s-a urcat. Asta e, am zis, n-am ce să-i fac. Ne-am uitat la dublă şi a zis Titieni să mai facem una, nu neapărat de dragul pisicii. Ei şi în asta a urcat pisica exact cînd trebuia, s-a învîrtit în jurul pozei. S-a făcut pielea de găină pe mine. A şi rămas în film.
Despre unghiuri subiective, spioni şi ozeneuri
M.E. În cele două lungmetrage anterioare ai folosit mult "unghiul subiectiv". Ştiu că îţi place stilul ăsta de filmare. În Domestic mi s-a părut cumva inconstant folosit. Sunt sigur că avea sens, dar aşa l-am simţit. Cred că apărea în secvenţele cu Sergiu Costache şi cu visul. E o scenă cînd se duce în scara blocului şi e filmat din perspectiva lui şi în rest nu mai e. M-a derutat un pic, poate că şi pentru că le văzusem pe cele dinainte...
A.S. În filmul ăsta nu mi-am propus deloc să fie "unghi subiectiv" radical. Am folosit la început şi la vis, pentru că aşa mi s-a părut mai interesant povestit. Cînd l-am scris, aşa îl vizualizam. A fost ca la un film normal, în care mai apar din cînd în cînd unghiuri subiective. În schimb mi-am dorit un efect de unghi subiectiv. Vorbind cu operatorul Silişteanu cum să filmăm în interioarele astea, vroiam să redăm senzaţia asta ca un fel de observare, de spionare. Ca atunci cînd te uiţi pe geam să vezi ce se întîmplă fără a fi observat. N-a fost nici ăsta un mare statement dar îmi doream treaba asta şi am avut reacţii de la spectatori şi în Argentina şi în America şi, mai nou, şi în ţară, care au avut senzaţia că se spionează ce se întîmplă în casele personajelor. Pare mult mai subtil aşa.
M.E. În secvenţa de vis mi se pare că face mult sens. E ca şi cum tu sau eu am visa. Aşa vezi în vis...
A.S. Aşa mi se pare şi mie. Chiar m-am întrebat atunci cum visăm noi de obicei. Îmi puneam şi problema asta: oare e color sau alb-negru? Şi în perioada aceea mi-am amintit un vis care m-a ajutat: a fost şi color şi era şi "unghi subiectiv". Cum vedem noi în viaţa reală.
M.E. Tot apropo de zona asta, am observat că în Pescuit Sportiv apare personajul prostituatei misterioase, în Din dragoste cu cele mai bune intenţii - pacienta cu masca de iepure pe cap care pare desprinsă din lumea lui Lynch iar în Domestic e visul. Observînd elementele astea, risc să afirm că îţi place să cultivi un oarecare mister, cel puţin în lungmetraje.
A.S. Nu m-am gîndit asumat şi obiectiv la chestia asta. Vine din mine probabil. La fel cum apar în fiecare lungmetraj teoriile astea conspiraţioniste sau, nu ştiu, aberante: ozeneuri în Domestic, călătorii din viitor, sau discuţia de la terasă în Din Dragoste...care nu au un mesaj anume. Probabil am citit prea multe basme cînd eram mic.
Despre influenţe şi plăceri
M.E. Am văzut că îţi place Cassavetes. Ce alţi regizori te inspiră şi îţi place să îi urmăreşti?
A.S. Cassavetes am văzut destul de puţin la început. L-am descoperit mai tîrziu şi m-a interesat cum lucra cu actorii. Altfel mult mai mult m-a ajutat Lars Von Trier, Vinterberg şi ce au făcut ei la început acolo cu Dogma. Adică, pe lîngă filmele în sine, au demonstrat cît de uşor se poate face un film. Şi ieftin. Îmi plac mulţi şi de la an la an descopăr alţii. Jarmusch...Kaurismaki îmi plăcea mult într-o vreme, acum tot mai puţin.
M.E. Ceylan?
A.S. Da, ce am văzut de la el mi-a plăcut mult. Şi iranianul cu Separation. Am înţeles că a avut un film anterior foarte bun pe care nu l-am văzut. Sunt mulţi care nu sunt aşa cunoscuţi.
M.E. Cam cîte filme vezi în medie pe lună?
A.S. Din păcate foarte puţine. Noroc că mai umblu prin festivaluri, unde sunt invitat în juriu. Altfel e greu să văd filme cînd sunt ocupat. Dacă văd două pe săptămână e bine. Dar sunt filme pe care vreau să le văd, nu pentru că sunt date atunci la televizor. Sunt cele pe care le caut şi îmi doresc mult să le văd.
M.E. Ai lucrat cu mulţi actori români buni. Ţi-a scăpat cineva?
A.S. Cu siguranţă. Foarte puţin l-am prins la HBO pe Rebengiuc (Sitaru a regizat serialul În Derivă împreună cu Titus Muntean, n.n.). Cu Bucur n-am lucrat niciodată, cu Vasluianu, Luminiţa Gheorghiu. Sunt mulţi cu care n-am avut ocazia.
M.E. Ultima întrebare şi cea mai grea: ce iubeşti la cinema?
A.S. Da, e cea mai grea. Întotdeauna cînd iubim e ceva ce nu putem explica în cuvinte. E ceva organic. Poate cea mai mare pedeapsă în copilărie, cînd mă pedepsea mama, era să nu mă lase la televizor. Televizorul pe vremea lui Ceauşescu era...că dădea un film pe zi sau la două zile, bun sau prost, nici nu conta. De mic eram addicted, mă uitam la orice film. Cum ziceam, abia la Timişoara am descoperit cinematograful de artă, cum se zice. Ce iubesc la cinema? Cred c-a zis-o şi Tarkovski: e ceva ce aduce a vis. E o călătorie în timp. O dată, efectiv călătoreşti, în cazul filmelor de epocă. Dar poţi călători în timp şi în spaţiu şi în filme realiste. Montajul înseamnă tăiere în timp. Poţi să vezi ani de zile în cîteva minute. O deformare a timpului şi spaţiului.
M.E. Probabil că nu întîmplător l-ai pomenit pe Tarkovski. El numeşte arta lui, regia de film, ca o "sculptură în timp". E şi titlul cărţii lui.
A.S. Da, am avut cartea asta pe mînă.
M.E. Bun, păi ne vedem sîmbătă la film!
A.S. Sper să vină lume multă, ca şi la Sibiu.
Regizorul Adrian Sitaru va fi prezent la premiera de la Timişoara împreună cu o parte din echipa filmului, sîmbătă, 23 martie, ora 19, la sala Liceului de Artă "Ion Vidu". Biletele sunt puse de azi în vînzare la casieria cinema Timiş (în orele cînd sunt aici proiecţii) sau la sala Ion Vidu înainte de proiecţie. Un bilet costă 5 lei.
.jpg)
Familii disfuncționale: Rocker vs. Poziția copilului
Întâmplarea a făcut să văd două filme proaspete românești –
Rocker și Poziția copilului – la doar câteva zile distanță unul de celălalt. Și
să îmi iau porția, în felul ăsta, de filme cu familii disfuncționale (cel puțin
până la premiera Domestic-ului lui Adrian Sitaru, care înțeleg că gravitează
tot în sfera asta, deși în alt registru).
Poate din cauză că le-am văzut atât de aproape nu m-am putut
abține de la a observa că, deși tratează două situații diferite, Rocker-ul lui
Marian Crișan și Poziția copilului de Călin Netzer abordează, în esență,
același subiect. Mai exact: povestea câte unui părinte care simte că e pe cale
să își piardă copilul. Și care e gata să treacă peste orice graniță fixată de moralitate
/ decență / justiție pentru a împiedica acest lucru.
Ce diferă? Multe detalii și modul de a spune povestea,
desigur. Doar poate cea mai frapantă diferență între Rocker și Poziția copilului
se găsește în lumea care apare zugrăvită în fiecare film. România din filmul lui Marian
Crișan e cea a blocurilor gri, unde în apartamente minuscule și mizere trăiesc
oameni fără speranță, striviți de sistem. În cartiere unde Ambulanța nu vine
pentru a salva un adolescent în comă. O lume a decăderii și a depresiei, în
care revolta se regăsește doar în tirade narcotizate. O lume populată cu oameni
ratați, blocați într-o viață indezirabilă, în care muzica rock și drogurile
sunt singurele portițe spre o escapadă iluzorie și de scurtă durată.
De cealaltă parte, România din filmul lui Netzer e cea a
proprietarilor de X5-uri și ML-uri. A doamnelor care circulă înfofolite în
blănuri, mereu proaspăt coafate, cu brățări de aur greu la încheietura mâinii,
gesticulând important în interioare luxoase. A beizadelelor care par născute la
volanul unei mașini 4x4 și gonesc sfidător pe șosele, trecând fără prea multe scrupule
cu cauciucurile peste pietonii celeilalte Românii (cea săracă, mizeră,
strivită), care au ghinionul să le iasă în cale.
În ambele cazuri, câte un părinte face eforturi
supraomenești pentru a nu își pierde un copil. Fie din cauza drogurilor
(Rocker), fie a unei greșeli ireparabile la volan (Poziția copilului). Și în
ambele cazuri, tot ce primesc în schimb e un șir de șuturi în fund. Urlete,
înjurături, reproșuri. Deloc dornici să fie salvați, ambii copii își văd
părinții ca pe niște opresori, ca pe niște ținte perfecte pentru furia lor
nedomolită. Oricât ar încerca, Doamna Cornelia (Luminița Gheorghiu) și Nea
Victor (Dan Chiorean) nu reușesc să înțeleagă în mod real comportamentul
copiilor lor, să stabilească o punte de comunicare cu ei. La rândul lor, rămân
blocați într-o lume separată ireversibil de conflictul dintre generații.
Irina Petrescu: Foto in memoriam
Nu am văzut-o, din păcate, niciodată în teatru. Nu i-am văzut, tot din păcate, decât prea puţine din filmele în care a apărut, dar tandemul pe care l-a format cu Dan Nuţu în Duminică la ora 6 (1966, în regia lui Lucian Pintilie), cu acele dialoguri eterice şi jocuri ale iubirii, îmi este mereu viu în minte.
Ultima dată pe marele ecran am văzut-o într-un film străin din 2010, din păcate mediocru, The Human Resources Manager (r. Eran Riklis), unde interpreta, convingător, rolul unei bătrâne îndoliate care îşi pierduse fiul.
În toamna lui 2010, când mă învârteam cu aparatul foto agăţat la gât printre standurile editurilor la Târgul de Carte Gaudeamus, am văzut-o pe viu, pentru prima şi ultima dată, pe distinsa Irina Petrescu, cea care s-a stins din viaţă marţi, la vârsta de 71 de ani. Participa la o lansare de carte la Editura Humanitas, unde a citit dintr-un roman de J. M. Coetzee. Mai jos am scos, in memoriam, câteva din fotografiile pe care le-am făcut atunci.
marți, 19 martie 2013
Premiul Cezar pentru cel mai rapid actor
În Domestic, Adrian Sitaru aprofundează interacţiunea om-animal pe care o explorase anterior în scurtmetrajele Lord şi Colivia. Debutează acum în lungmetraj (pe lîngă doi copii) o pisică, un iepure, un cîine şi o găină. Astăzi îl prezentăm pe Cezar:
Am povestit ieri cu Adrian Sitaru despre cum a lucrat cu actorii simpatici şi necuvîntători din Domestic: ”În general se ştie că e o dificultate sporită să faci filme cu animale şi copii. Dar am fost norocos, pentru că nu poţi să regizezi animale. Le-am ales aşa cum mi le imaginam şi pe cele care îmi plăceau cum arată.”
Interviul complet va apărea într-una din zilele următoare, înainte de premiera de sîmbătă, 23 martie, de la Timişoara, unde regizorul va fi prezent împreună cu o parte din actori. Nu ştim încă dacă, programul deosebit de încărcat, îi va permite lui Cezar să ajungă la eveniment.
ps. nu uitaţi să ne trimiteţi poveştile voastre domestice; avem patru bilete de dat
Eliberarea Giuliettei
Giulietta şi spiritele, prima incursiune color a lui Fellini, este filmul unei eliberări prin forţa de rezistenţă a purităţii. Apărută în 1965, această capodoperă barocă are un efect hipnotizator prin amestecul inconfundabil de joc expresiv al culorilor, forţă a imaginaţiei vizuale şi apoteoză muzicală.
Giulietta... este atât radiografia pictural-vivantă a unui asalt impregnat de sexualitate asupra corpului, minţii şi sufletului, cât şi plonjonul într-un subconştient alimentat cu cele mai stranii fantasme.
Întreaga lume din film - cu adulterinii, prostituatele, animalele, ciudaţii, costumaţiile şi spiritele ei - este proiecţia exterioară a unei interiorităţi (ultra)sensibile - cea a Giuliettei, personaj pentru care căsătoria, fidelitatea şi salvarea sufletului nu şi-au pierdut încă sensul, într-o societate a cărei promiscuitate pare a fi principala ţintă a satirei carnavaleşti şi feerice a lui Fellini.
Giulietta (interpretată de îndrăgita parteneră de viaţă a regizorului, Giulietta Masina, care reia, sub o altă formă, personajul candid şi optimist din La strada şi Nopţile Cabiriei) este un Charlot feminin, cu un chip expresiv ce nu pare a cunoaşte decât două trăsături fundamentale: o uşoară tristeţe, ştearsă însă rapid de un zâmbet aproape omniprezent, ca semn al blândeţii (chiar dacă a uneia pusă la încercare).
Camera de filmat a lui Fellini este într-o deplasare neîntreruptă, într-o mişcare ce determină un spaţiu fluid, suprarealist pe alocuri, dar plin de emoţie şi viaţă, punctat şi de semnale ale erosului-moarte. Fellini este magicianul a cărui baghetă fermecată - mijloacele cinematografice - invită la un demers transfigurator. O desfătare pentru ochi.
P.S. Filmul va putea fi văzut gratuit marţi, 19 martie, de la ora 18.00, în Aula BCUT. Giulietta şi spiritele este a patra oprire din seria de opt filme grupate sub titlul de 50 de ani de cinema italian în capodopere. Evenimentul este organizat de Biblioteca Centrală
Universitară “Eugen Todoran” Timişoara, în parteneriat cu Consulatul General al
Italiei la Timişoara. Aşa cum a promis, Marele Ecran este săptămânal alături de aceste filme, care sunt prezentate la faţa locului de cel care le-a selectat, Marian Rădulescu.
Proiecţiile rămase:
26 martie, ora 18: Il
Vangelo secondo Matteo/Evanghelia după Matei (1964), regia Pier Paolo Pasolini
2 aprilie, ora 18:
Il deserto roso/Deşertul roşu (1964), regia Michelangelo Antonioni
9 aprilie, ora 18:
Amarcord (1973), regia Federico Fellini
16 aprilie, ora 18:
Il sole anche di notte/Soare până şi noaptea (1990), regia Paolo & Vittorio
Taviani
Ionuţ Mareş
luni, 18 martie 2013
Profil de actor: Patrocle
Domestic, noul film al lui Adrian Sitaru, lansează o sumedenie de actori debutanţi, care merită toată atenţia noastră. Astăzi vi-l prezentăm pe Patrocle:
În aşteptarea lansării naţionale din 22 martie, pagina de facebook a filmului a strîns o mulţime de poveşti domestice de la personalităţi cunoscute. În joacă au intrat şi bloggeri din toată ţara. Dacă aveţi poveşti cu animăluţe, trimiteţi-le pe adresa povesti@domesticthemovie.ro! Se lasă cu bilete la film.
Iubitorii de animale şi de film de pe raza "muncipiului" Timişoara pot să ne trimită şi nouă poveştile lor "domestice", fie în scris, fie sub formă de clip haios (însoţit de istoria animăluţului din imagini). Punem la bătaie 4 bilete la premiera de gală Domestic de sîmbătă, 23 martie, ora 19, sala liceului "Ion Vidu". Începem noi, cu un clip "homemade" făcut cu telefonul. Probabil trebuia să filmez pe orizontală. Asta e, cred că nu îl înscriu la Cannes anul ăsta.
Profilul actorului: Baigli aka Smiley şi o figurantă din vecini.
Pedigree: "Strasse rasse"
E stăpîna curţii noastre de la 6 luni. O colegă de-a fratelui meu a adunat-o de pe stradă, dar nu mai avea loc să o ţină acasă de alte patru patrupede. Am primit-o cu tot cu nume: Bailey. Noi i-am zis Baigli ("G is silent"), pentru că seamănă la blăniţă (alb-negru) cu cozonacul acela tradiţional cu mac. Are şi poreclă (Smiley) de cînd a venit un domn să ne citească contorul de apă şi i-a înţeles greşit numele. Lui Baigli îi plac foarte mult cărţile. Cel puţin cărţile pe care le aveam depozitate în cutiile din magazie şi pe care şi-a încercat colţii în formare. Mi-a cruţat, spre surprinderea mea, revista Little White Lies, în ziua cînd poştaşul mi-a "livrat-o" în curte. În "palmaros-ul" lui Baigli mai intră vreo 3 perechi de şlapi, 3 lese, două preşuri, un şiţ de bicicletă etc. E veselă, jucăuşă ca un copil, îi plac zăpada, noroiul şi să stea în ploaie. Cu cît e mai murdară pe lăbuţe, cu atît sare mai veselă şi mai jucăuşă pe noi şi pe hainele noastre curate. Aleargă după porumbei. Face gropi prin curte. În sîngele ei de maidanez are cu siguranţă şi ceva de vînător. Cel mai mult îmi place de ea cînd se tolăneşte pe iarbă la soare. Cel mai puţin -cînd o apucă lătratul pe la 2-3 noaptea. O invidiez pentru viaţa ei lejeră şi simplă. De fiecare dată cînd o văd tolănită prin grădină îmi aminteşte că ar trebui să fac şi eu asta mai des.
'All you need for a movie is a gun and a girl'
 |
| Bande a part (1964, r. Jean Luc Godard) |
Godard: All you need for a movie is a gun and a girl!
Tarantino: A gun and a girl? That could actually work!!
Godard: Tarantino named his production company (A Band Apart, n.r.) after one of my films. He’d have done better to give me some money.
Tarantino: Hey Godard! Have some!
Godard: Tarantino named his production company (A Band Apart, n.r.) after one of my films. He’d have done better to give me some money.
Tarantino: Hey Godard! Have some!
 |
| Pulp Fiction (1994) |
 |
| Jackie Brown (1997) |
 |
| Kill Bill (2003-2004) |
 |
| Inglourious Basterds (2009) |
duminică, 17 martie 2013
După Dealuri a ieşit pe DVD în ciuda "ajutorului" ICR
Vă rog să încetaţi a mai afirma că în ţara asta valorile sunt inversate şi bulversate. Iată, Institutul Cultural Român a făcut ordine, a osebit grîul de neghină şi acum toate sunt la locul lor...
În cadrul concursului de proiecte culturale pe anul 2013, ICR (pe rit nou) a acordat finanţare festivalului "Udatul Nevestelor" (simt că ar trebui să trimitem şi noi un corespondent acolo sau măcar o nevastă, ceva), Poveşti româneşti în Africa şi alte lucrări gen "efectul razelor de lună asupra gumarilor tradiţionali de pe Valea Trotuşului".
În schimb "nu au fost considerate eligibile" festivaluri cu tradiţie precum TIFF, Festivalul Anonimul, Festivalul Internaţional NexT, One World Romania sau producţia pe DVD a filmului După Dealuri (de Cristian Mungiu), distins la Cannes cu două premii importante (cînd spuneam că filmul arată o ţară care se zbate între anacronism şi modernitate, mă gîndeam şi la ICR)
Noi le considerăm mai mult decît eligibile şi promitem că le vom promova şi mai intens de cum am făcut-o pînă acum. Începem cu După Dealuri, care tocmai ce a ieşit pe DVD şi fără finanţarea ICR, prin strădania autorilor (obişnuiţi să îşi autofinanţeze proiectele sau să găsească sprijin în afara instituţiilor culturale autohtone). Filmul e lansat pe dvd împreună cu Voodoo Films, în condiţii foarte bune.
Dacă şi voi credeţi că este strîmbă judecata ICR-ului, puteţi face ceva palpabil, în afară de a vă indigna. Există un gest mult mai pozitiv. Mergeţi în librării şi luaţi dvd-ul (în Timişoara, de exemplu, e la Cărtureşti, Humanitas şi Cartea de Nisip). Dacă aţi văzut deja filmul, faceţi-l cadou cuiva! Demonstraţi-le "experţilor în cultură" de la ICR că au greşit (dacă sunteţi printre cei care cred că au dreptate, vă invităm la Udatul Nevestelor!).
În plus, cum va scrie şi pe ecranul televizorului vostru cînd veţi introduce discul: "realizarea de filme depinde de plata unei contribuţii pentru vizionare de către spectatori". Îmi place mai mult cum sună acelaşi mesaj în engleză: "The making of future films relies on your payment for watching the existing ones". Cumpărînd DVD-ul, veţi avea un film românesc de colecţie şi simultan vă veţi număra printre "finanţatorii" următorului film de Cristian Mungiu.
Pour les Cannes-seurs
Zilele trecute, am primit şi veşti bune:
"Bonjour Lucian,
Je vous remercie pour l’intérêt que vous portez au Festival de Cannes.
Nous avons bien reçu votre demande d’accréditation pour couvrir le Festival pour 24 FUN, merci."
Aşteptăm oferte :)
Un timişorean scandalizează Bucureştiul
Scuzaţi-mi titlul uşor tabloidizat, suferind de generalizare, dar Florin Iepan, timişoreanul cu pricina, a reuşit să-şi atragă mustrări din partea mai multor persoane care au participat marţi seară, la NCRR, la proiecţia versiunii rough cut a noului său documentar, Odessa.
Unii istorici l-au acuzat de falsuri istorice, alte persoane - de egocentrism şi exagerări, printre care şi aceea că tragedia de la care porneşte în film - masacrarea a 25.000 22.500 de evrei civili, în majoritate ucraineni, de către trupele mareşalului Antonescu în octombrie 1941 la Odessa - ar fi cea mai nefericită pată din istoria României. Filmul de 55 de minute a fost prezentat, în premieră, în cadrul Festivalului One World Romania.
Au existat însă şi numeroase reacţii pozitive, dovadă aplauzele mai multor persoane la finalul proiecţiei şi câteva intervenţii de susţinere, nu lipsite de un patetism poate nejustificat.
Odessa, care va ajunge la televiziuni, dar, probabil, şi în cinematografe, nici nu avea cum să nu stârnească reacţii puternice. Şi o va face şi atunci când va fi lansat oficial. Pentru că Iepan nu alege calea unui documentar ilustrativ, presupus obiectiv, istoric, de tip Discovery, aşa cum şi-ar fi dorit unii. Împrumutând stilul controversatului Michael Moore, el se pune pe sine în faţa camerei şi porneşte într-un demers de a provoca reacţii din partea celor mai diverse figuri publice.
Intenţia declarată a lui Iepan nu a fost aceea de a se concentra strict pe respectivul eveniment tragic, ci de a vedea felul în care societatea românească a ultimilor ani (filmul a fost realizat pe parcursul a 4 ani) se raportează la masacru, eventual cu scopul de a obţine din partea autorităţilor o asumare oficială a crimelor.
Cu raportul Elie Wiesel în mână sau cu ultimul supravieţuitor al masacrului de la Odessa alături, Iepan ajunge să intervieveze personaje ca Emil Constantinescu, Corneliu Vadim Tudor, un reprezentat al Casei Regale (care îi refuză o întâlnire cu regele Mihai), Sergiu Nicolaescu, sau să stârnească reacţii publice din partea altor figuri, cum ar fi Elena Udrea sau Adrian Cioroianu. Cu fostul ministru de externe, actual decan al Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti, Iepan a realizat filmuleţul despre Ion Antonescu inclus în emisiunea care acum câţiva ani a stârnit o agitaţie naţională - Mari Români, despre care timişoreanul spune că l-a determinat să realizeze Odessa.
Iepan introduce de asemenea în noul său film imagini televizate "fierbinţi", cum ar fi fragmentul din celebra emisiune în care preşedintele Traian Băsescu îl bălăcăreşte (scuzaţi termenul) pe regele Mihai şi îşi exprimă o uşoară simpatie pentru mareşalul Antonescu, sau momentul, surprins de operatorul lui Iepan, în care televiziunea de ştiri Realitatea se scindează (regizorul trebuia să participe în acea seară la o emisiune, aducându-l cu el pe bătrânul supravieţuitor ucrainean al masacrului de la Odessa).
Demersul lui Iepan poate părea unul teribilist şi provocator, care depăşeşte graniţele cinemaului. Însă regizorul îşi asumă abordarea, spunând la un moment dat în film că este nevoie de o inţiativă neconvenţională pentru a stârni reacţii asupra unui moment pe care el îl consideră tabu pentru societatea românească sau insuficient discutat. Asta nu implică şi nu justifică însă autovictimizările exagerate pe care le întâlnim la Iepan, cum ar fi ideea care apare în film că TVR Cultural ar fi fost închisă imediat după ce a participat el la o emisiune a lui Horia Roman Patapievici sau că ar fi victima unui embargo mediatic.
Ionuţ Mareş
Abonați-vă la:
Postări (Atom)