sâmbătă, 14 aprilie 2012
Un contract pagubos
La inceput a fost cuvantul... Sau gandul? Fapta?
..in curand va trebui sa scriu cu sange..
Fiecare stie cu siguranta ce anume il va conduce spre iad.
Faust (2011, Alexander Sokurov)
vineri, 13 aprilie 2012
Alfabetul monstrilor in cinema
La source des femmes
rating: colectabil
Ştiți vechea poveste cu oamenii de cultură români care nu ajung faimoşi decât după ce părăsesc România? Ei bine, Radu Mihăileanu e un exemplu în carne şi oase. Născut în Bucureşti şi actor pentru scurtă vreme la Teatrul Evreiesc, el a zis bye-bye patriei în '80 şi a pornit spre ţări mai generoase. De câţiva ani buni deja face filme în Franţa, e nominalizat şi premiat la festivaluri din toată lumea.
Dacă aţi văzut Trenul vieţii şi/sau Concertul probabil v-aţi şi obişnuit cu stilul lui personal de a face tragicomedii pe tema sensibilă a antisemitismului. Fabuloase, haioase şi amare în acelaşi timp, filmele lui vorbesc despre soarta unor evrei care nu se lasă striviţi de societăţile antisemite în care trăiesc. Dar, dacă după ce le-aţi văzut aţi rămas cu impresia că Mihăileanu ştie să facă doar filme centrate pe personaje masculine şi doar fixate în spaţiul european, La source des femmes / Izvorul femeilor vă va demonstra contrariul.
Filmul care i-a adus o nominalizare la Palme d'Or lui Mihăileanu spune o poveste cu iz feminist, plasată într-una din zonele de pe glob în care patriarhatul e mai sfânt ca sfânta scriptură: lumea arabă, ”undeva între Africa de Nord şi Orientul Mijlociu”.
Dar na, nu vă gândiţi acum imediat la Simone de Beauvoir sau la alte tratamente intelectualiste ale inegalităţii dintre sexe. Treaba stă mult mai simplu în Izvorul femeilor. Toate nevestele şi bunicile şi mamele dintr-un sătuc izolat nu mai au niciun chef să care zilnic găleţi de apă, precum nişte măgari, de la un izvor îndepărtat. Și strigă sus şi tare că asta e treabă de bărbat. Iar apoi se lovesc de dezaprobarea soţilor lor, desigur. Cum se gândesc ele să-i convingă? Făcând ”greva iubirii”. Adică fiecare doarme pe partea lui de pat şi toate hainele rămân la locul lor. Întreaga noapte! Și următoarea, şi apoi încă una, şi tot aşa.
Mai mult basm decât poveste cu iz real, Izvorul femeilor nu reuşeşte tot timpul să se menţină pe linia credibilului. Serialele mexicane, la care femeile din film se uită cu evlavie şi suspine, par să-şi fi băgat puţin coada şi în scenariu. Dar, până la urmă, filmul nici nu prea are pretenţia de a fi ”inspirat din realitate”. Pare mai degrabă o filă din O mie şi una de nopţi, decât o secvenţă de documentar. Iar principalul motiv pentru care rămâne foarte fain e bogăţia decorurilor şi a culorilor în care evoluează femeile din satul oriental. Optimismul şi vitalitatea lor molipsitoare. Costumele, interioarele, dansurile şi cântecele povestesc mai multe despre spiritul oriental şi despre ce înseamnă să fii femeie în lumea arabă decât o bibliotecă cu cărţi de istorie. (Adina Baya)
joi, 12 aprilie 2012
Aventurile unui regizor român la Hollywood
Despre tînărul regizor Cristian Pleş v-am mai povestit şi cu alte ocazii. Începînd de azi (se) va povesti el însuşi aici. Cristian vrea să pătrundă în industria americană de film. A locuit cîteva luni în LA, unde a luat-o de jos, aşa cum au făcut toţi. Cu joburi mărunte, începînd de la cărat scule pe platou. Acum se întoarce acolo. I-am propus să ne ţină la curent cu stadiile în care se află visul său de a lucra în "uzina de vise", cu mirosul platourilor de filmare, cu senzaţia unei plimbări pe Sunset Boulevard, cu rutina fiecărei zile dar şi cu zilele extraordinare. I-am propus o corespondenţă transoceanică sub numele "Plesh goes to Hollywood". Să fie primit :)
Salutare tuturor! Ma numesc Cristian Ples(h) (am adaugat H-ul pentru ca numele sa imi fie mai usor pronuntat peste granite) si sunt "principalul" vinovat din spatele scurtmetrajului The Crossing pe care Marele Ecran l-a laudat pe unde a apucat. Cu Lucian si Richie am facut cunostinta la vizionarea scurtului meu in aula bibliotecii in Timisoara, eveniment organizat de asociatia lor. De atunci am ramas in contact cu ei. Lucian, dupa ce a aflat ca mai merg la doua festivaluri in Statele Unite (chiar acum scriu din aeroportul de la Munchen) m-a intrebat daca nu as fi de acord sa fac un fel de "blog". Cum eu nu doresc sa imi fac asa ceva, am fost de acord sa scriu pentru Marele Ecran despre experientele (mai mult sau mai putin "live") de peste hotare si incercarile de a porni un proiect chiar aici.
Primul gand a fost sa refuz, pentru ca in general nu imi place foarte mult sa imi fac reclama si/sau sa ies evidenta prin orice fel de mijloc (as prefera sa o fac doar prin calitatea filmelor) dar adevarul este ca daca vreau sa "reusesc" in aceasta industrie, MAI ALES in cea americana si mai ales acum la inceput, reclama este totul si reclama de sine este cea care ma va ajuta sa gasesc de lucru. Cand Lucian mi-a spus ca au fost multe persoane interesate de care ar fi urmatorul meu proiect am realizat ca asta trebuie sa fac, sa scriu pe aici-pe acolo, sa stie lumea ce se intampla. Nu de alta dar eu pana la urma tot sustin ca doresc sa fac filme care sa atraga publicul si acesta este un prilej bun de a intra intr-o conversatie (mai mult monolog de fapt) cu acest mare monstru numit "public".
Asa ca, pe scurt, sunt aici; iar acum sunt in zbor spre Jackson, Mississippi unde scurtmetrajul meu de an III, All In, a fost selectat in festivalul Crossroads. Este un festival foarte mic dar imi ofera o scuza buna de a vizita si alte parti ale Americii, nu sa vad doar California. Oricum Crossroads este un preludiu bun pentru festivalul mai mare din North Carolina numit RiverRun International Film Festival, unde a fost selectat The Crossing si unde voi fi in persoana pentru majoritatea festivalului.
Afisul zilei: Django Unchained
Avand proaspat imprimata pe retina trilogia "dolarilor" a lui Sergio Leone trebuie sa mentionez ca afisul asta striga 'Sergiooo' prin toti pixelii. Nici nu-i de mirare caci noul film tarantinesc e deopotriva inspirat din westernurile italianului si un omagiu fata de originalul Django al unui alt Sergio, Corbuci. Dar Tarantino + spagetti western = placere vinovata. Django Unchained Poster.
miercuri, 11 aprilie 2012
12 filme pentru viata de apoi
De fapt sunt mai multe dar 12 e o cifra perfecta asa ca titlul se explica singur: 12 filme perfecte pentru luat cu noi... dincolo; in ideea in care vom dispune de o sala de cinema. Justificarea articolului sta in nevoia de a onora in sfarsit o leapsa de la Jovi (filme-carti) ca sa nu ne alegem cu pacate in saptamana patimilor. Asta nu ne scapa insa de la obligatoriul articol pascal de duminica. Dar, pana atunci, mai jos e lista filmelor musai care au de-a face cu religia, intr-o forma sau alta, intr-o credinta sau in alta. Ordinea nu e neaparat valorica.
1. Andrey Rubliov (1966, Andrei Tarkovski). "Pentru cea mai vibrantă scenă a Răstignirii din cinematografie. Biopicul atipic e cunoscut si sub numele de Patimile dupa Andrei."
2. Last Temptation of Christ (1988, Martin Scorsese). E Passion of the Christ-ul anilor '80, cu un Iisus mai apropiat de cel istoric decat de idealul portretizat in micile iconite din portofel.
3. Pridel Angela (Culoarul Ingerului, 2009). Un film despre pocainta intre doua focuri de arma. De fapt povestea unuia si aceluiasi glont care s-a intors la expeditor pentru ca lumea sa fie iarasi la locul ei.
4. Il Vangelo secondo Matteo (1964, Pier Paolo Pasolini). Mostra de neorealism italian, "Evanghelia" lui Pasolini acopera viata lui Iisus Christos de la Bunavestire pana la Inaltare intr-un format alb-negru, sobru si elegant, pe alocuri cu trimiteri la perioada filmului mut (prima parte din film fiind saraca in dialoguri) sau la cine-verite-ul de tip reportaj cu camera tremurata (procesul din fata lui Pilat).
5. The Believer (2001, Henry Bean). Ryan Gosling inainte de a fi curtat de marile studiouri joaca rolul unui tanar sfasiat de un conflict interior cauzat de orientarea anti-semitica si sangele sau evreiesc. Practic, un evreu care uraste evreii si adera la gruparile neo-nazi. Un film psihologic care examineaza teme ca religia, intoleranta si ura de sine si de neam, foarte bine scris si intepretat si cu un buget infim. De vazut in tandem cu God on Trial si A Serious Man (Coen Bros, 2010)
6. Life of Brian (1979). Fara indoiala cel mai amuzant film facut vreodata pe seama “celei mai cunoscute povesti spuse vreodata”. Daca exista un iad probabil e administrat de britanici. Au un simt al umorului atat de usturator.
7-8. Pachetul ateistului: Dogma (1999) si Matrix (1999). Primul, produs de mintea "bolnava" a lui Kevin Smith, e o biciuiala satiricomica la adresa religiei institutionalizate in vreme ce "revelatia" fratilor Wachowski incorporeaza in reteta sa digitala doctrina cristianica si filosofia buddhista, deopotriva. There is no spoon, din pacate.
9. The Mission (1986). Iezuitii spanioli Jeremy Irons si Robert de Niro incearca sa-i converteasca pe indigenii sud-americani din sec XVIII. Unul din cele mai bune si oneste filme istorico-religioase facute prin zona aia.
10. The Seventh Seal (1957, Ingmar Bergman). Pur si simplu nu se poate ignora o astfel de manifestare a artei cinematografice mai ales cand in ea e vorba de un cavaler care isi provoaca Moartea la o partida de sah in vreme de ciuma.
11. Spring, summer, fall, winter... and spring (2003, Kim Ki-Duk). Toate filmele lui Kim Ki-Duk sunt poetice dar asta e si spiritual pe deasupra. O meditatie a culorii si un curs intensiv in ceea ce inseamna sa fii calugar zen.
12. Nazarin (1959, Luis Bunuel). Aproape toate filmele lui Bunuel au substrat religios asa ca Nazarin nu face exceptie. Tovarasu’ Luci explica mai bine: “ce face aici Bunuel e mai mult decat plasarea pildelor hristice in timpuri (oarecum) moderne. E plasarea unei intrebari cruciale: daca Isus ar trai astazi l-am recunoaste mai usor sau l-am prigoni /si rastigni la fel ca acum doua milenii?”
later edit:
Ma vad nevoit sa revin cu o completare neaparata pentru ca e vorba de filmul la care m-am gandit intaia oara cand am hotarat sa compun lista asta. Nu-mi explic cum am putut sa-l scap din vedere, probabil ceva mi-a intunecat mintea...
0. La passion de Jeanne D'Arc (1928, Carl Dreyer). Cu decoruri si lumini expresioniste, cu miscari ingenioase de camera si close-up-uri ce impresioneaza la nivel subliminal, la care se adauga un motaj rapid si inovator, Patimile Ioanei d'Arc e genul de film avangardist facut sa dureze, o adevarata piatra de temelie pentru cinema.
luci's edit: apropo de primul din cele 12 (+1) filme din lista asta, a scris recent cateva impresii la cald si Ionut Mares, citat pe blogul lui Marian AICI .
marți, 10 aprilie 2012
The Hunger Games (2012)
rating: brainwash
Din cand in cand apare cate o productie intens promovata care imparte publicul in adulatori sau in hateri convinsi. Intotdeauna in astfel de cazuri am incercat sa pastrez o distanta sanatoasa, sa nu ma grabesc cu verdictele si sa cumpanesc filmul la rece. Prefer sa imi pun mainile la urechi si sa ma separ de vuietul mediatic. E cazul si cu liderul actual de box-office, The Hunger Games (Jocurile Foamei).
Probabil ca multi stiti deja despre ce e vorba. Intr-o America post-apocaliptica, reorganizata sub forma a 12 districte, se organizeaza in fiecare an niste jocuri ritualice televizate la care participa doi adolescenti reprezentand fiecare district. Un fel de Big Brother, in care fiecare eliminare din "casa" (in fapt, o arena virtuala) se face cu picioarele inainte.
Tanarul regizor Cristian Ples (The Crossing), care s-a intors recent in Statele Unite pentru a incerca sa patrunda in industria de cinema de acolo, mi-a trimis urmatorul mesaj referitor la Jocurile Foamei: "nu l-am putut inghiti sub nicio forma".
I-am raspuns asa: Nici pe mine nu m-a dat peste cap. Dar e decent pentru un blockbuster, chiar daca pe alocuri cam gol. Mi-a placut ca surprinde senzatia aia viscerala, in momentele cand panica o cuprinde pe protagonista, blocajul pe care trebuie sa il simti in fata terorii. Am simtit si eu "fiorul rece ca gheata care ii trece prin vine", cum "i se taie picioarele", "tremurul care o cuprinde in tot trupul", "ochii care i se painjinesc" (n-am crezut ca voi ajunge vreodata sa citez din Capra cu trei iezi, dar Creanga a surprins perfect senzatiile pe care ti le provoaca o nenorocire).
Toate starile acestea sunt subliniate prin stilul de filmare (camera tremurata, imaginile miscate, aspecte care ar putea sa deranjeze pe multi, dar care surprind punctul de vedere al unui personaj cu adrenalina la cota de alarma). Cred ca aici a fost trucul prin care regizorul a putut evita filmarea clara a scenelor de macel (fentand astfel primirea unui rating restrictiv). Filmul nu iti arata prea mult sange si, in acelasi timp, ramane destul de violent.
Mi-au placut si trimiterile la media contemporana care sacrifica orice si pe oricine (chiar daca nu fizic, ca in film). Stanley Tucci si Elizabeth Banks surprind grotescul prezentatorului de televiziune si arata pana unde se poate ajunge (daca nu s-a ajuns deja acolo). Tot aici, in zona show-ului tv, regasim si rupturile de logica vizavi de posibilitatile tehnologice ale acestei societati distopice. Arhitectii show-ului sunt in stare sa creeze, din nimic, proiectile de foc si feline-mutant, dar nu sunt in stare sa hraneasca o populatie care sufera de inanitie cronica. Poate ca la dilema asta vom afla un raspuns convingator in celelalte doua parti ale seriei, care va continua pe modelul Twilight. Apropo, e incomparabil mai destept ca Twilight, la care nici n-am putut sa ma uit (mai multa de jumate de film).
Raspunsul lui Cristian: Sa stii ca aceste comparatii cu Twilight (pe care si eu le-am facut) sunt destul de apte. Diferenta principala intre cele doua filme este ca in Twilight nu exista potential sa mergi mai mult cu povestea (plus ca distruge in mod aberant anumite mituri) pe cand setting-ul din The Hunger Games oferea mai mult potential si putea sa mearga mai mult, dar in final primeste acelasi tratament superficial pe care il primeste si Twilight. Si pe deasupra rolurile principale feminine sunt destul de asemanatoare, amandoua au aceeasi expresie a fetei de parca ar fi Bambi pe gheata si lucrurile mai degraba li se intampla, nu ele sunt cele care cauzeaza intamplarea. Desi si aici Hunger Games sta un pic mai bine decat Twilight: Katniss macar ia decizia sa se ofere voluntara in locul surorii, dar dupa aceea pauza.
Dar voi ce parere aveti? V-a hranit Jocurile Foamei pofta de cinema, au ba?
A lonely place to die (2011)
Din noianul de thrillere mediocre care se intrec anual in competitiile de gen (frightfest, horrorfest) putem extrage unul care sa ne ofere totusi ceva mai mult decat o poveste cap-coada si cativa fiori. E vorba de A Lonely Place to Die, un film britanic de anul trecut a carui constructie profita intr-un mod inteligent de frumusetile naturale ale Muntilor Scotiei si de mana sigura a unui director de imagine competent (Ali Asad). Regizat de Julian Gilbey si avand-o in prim plan pe Melissa George (poate v-o amintiti din horror-ul Triangle) A Lonely Place to Die exploreaza tema supravietuirii in natura prin abordarea neortodoxa a unei rapiri obisnuite. Eroii sunt 5 alpinisti plecati in expeditie care dau in padurile Scotiei peste o fetita rapita si inchisa intr-un adapost subteran. Salvandu-i viata cei cinci isi pun fara sa vrea propriile vieti in pericol si, mai mult, ajung sa si le sacrifice pentru siguranta micutei.
Filmul se aseaza foarte bine in locatie cu un act I bine gestionat in care, pe langa panorame montane festive, se dezvaluie niste personaje cu experienta in catarat pe stanci, dinamica dintre ele si itinerariul pe care si l-au propus. M-am bucurat sa-l revad pe Alec Newman (Paul Muad’hib din seriile TV Dune) intruchipand aici un catarator priceput, Rob, care practic conduce echipa in prima jumatate a filmului. Actul doi e deopotriva de consistent, insa ceva mai alert, pornind de la descoperirea copilei sirbe si acumuland tensiune pe durata parcurgerii celei mai scurte rute catre civilizatie. E randul personajului Melissei sa preia controlul, probabil si sub imboldul unor instincte materne abia declansate. Acum intervin episodic momentele de thrill caci imediat se constata ca pe urmele grupului se afla niste indivizi misteriosi si fara scrupule, o consecinta nefasta pentru vietile tuturor.
Actul final al filmului insa mi-a lasat un gust amar prin faptul ca se petrece aproape in intregime in mijlocului civilizatiei. Senzatia initiala de amenintare omniprezenta pe care o dadea salbaticia si lupta cu mediul se disipa facil in cliseele obisnuite. N-o sa va spoilaresc finalul insa singurul lucru demn de remarcat e ironia situatiei in care s-au bagat cei cinci. In rest, solutia aleasa de Gilbey m-a plictisit si dezamagit pentru ca se pornise foarte ambitios: filmari intr-o locatie cu vreme capricioasa, legati in corzi, cu actori facandu-si singuri cascadoriile (pana la un punct in care sa nu faca asiguratorii atacuri de panica), cu un regizor metodic care s-a antrenat 2 ani pe munti pentru a fi in stare sa duca un astfel de proiect la bun sfarsit, cu o imagine de-ti taie rasuflarea, filmari aeriene de documentar, cu un joc actoricesc excelent si niste “rai” pe care sa-i detesti dar, peste toate, cu o incheiere de serial tv prost. Ar fi fost de o mie de ori mai acceptabil sa riste un final deschis decat asa ceva. Totusi, pentru impactul vizual al primelor doua treimi, filmul e mult mai agreabil decat alte thrillere de consum.
luni, 9 aprilie 2012
Trailerul zilei: The Goon
Nu stiu cati dintre voi citesc comics. Probabil nu multi. Probabil si mai putini au auzit de The Goon. E o serie de benzi desenate creata de Eric Powell, un gangstaction cu zombie destul de violent dar intr-o nota comic-satirica. Eroii sunt doua personaje de film clasic-noir - gorile batause care rezolva chestii pentru sefu - iar locul unde-si desfasoara activitatea e un oras infestat cu morti vii. Cam ironic tinand cont ca multi dintre cei morti au fost probabil pusi la racoare de Goon si tovarasul sau, Frankie. Goon e tipul dur, marimea dulap, omu' de baza a lui Labrazio, un mafiot fara scrupule pe care adori sa-l urasti in filmele vechi, in vreme ce Frankie e tipul slabanog betiv dar cu creier si "papagal". Impreuna, cei doi e imposibil sa nu faca o echipa simpatica.
De ce vorbesc de dansii? Pai pentru ca de ceva vreme exista dorinta de a-i aduce pe marele ecran intr-un film animat al carui producator era nimeni altul decat David Fincher. Omul fiind ocupat cu povestea lui Lisbeth Salander, proiectul asta a cam ramas in standby, doar cu un trailer/short de pitch-uit investitori lasat la vedere. Acum insa e aproape sa intre in linie dreapta dat fiind ca Eric Powell a finalizat scenariul iar producatorii (Blur Studios si Dark Horse) l-au imbratisat din prima. Vocile erau deja 'securizate' in persoana lui Clancy Brown (pentru Goon) si Paul Giamatti (Frankie). Trebuie sa marturisesc ca dupa ce-am vazut scurta prezentare m-a cuprins nerabdarea.
Baiatul cu bicicleta (2011)
rating: colectabil
Saptamana trecuta a fost Scoala Altfel. Adica, citez de pe site-ul Ministerului Invatamantului: "programul isi propune implicarea dascalilor si elevilor in activitati non-formale, interesante, care sa le valorizeze talentele, preocuparile extrascolare si competentele in domenii cat mai diverse...". Practic, vineri dimineata preocuparile extrascolare ale elevilor constau in ocuparea organizata a mall-ului. O parte din pustime asalta casieria de la multiplex. Fetele vroiau, fireste, la Titanic (in 3D), baietii la John Carter, cei mici la Lorax.
Eu venisem pentru Baiatul cu Bicicleta (Le gamin au velo), filmul fratilor Dardenne care castigase din nou un Mare Premiu la Cannes. Ii blagosloveam in gand pe cei de la Cinema City ca l-au pus la ora 10 dimineata (oare se gandesc ca 'telectualii astia care vor sa vada filmul chiar n-au de lucru?). Pe de alta parte, ma bucuram ca l-au adus chiar si asa. Nu intelegeam cum de l-au bagat totusi intr-o sala mare - pustie cand am intrat eu. A ramas pustie pana aproape sa inceapa filmul. Cand deodata, "ce mai freamat, ce mai vuiet". Un grup de vreo 30 de prichindei a impanzit randurile din spatele meu.
Aveam sa aflu mai tarziu ca, de nu erau ei, n-as fi vazut filmul.
Baiatul cu bicicleta este un pusti (Thomas Doret) abandonat de tatal sau la un centru pentru copii. In prima parte, Cyril incearca cu disperare sa-si regaseasca parintele si bicicleta sa neagra. O recupereaza doar pe ultima, gratie unei femei de care se agata la propriu. Samantha-coafeza (Cecile De France) accepta sa il ia in week-end-uri, fara sa poata spune de ce face asta. La capatul incercarilor de a-si afla tatal, Cyril ar putea sa-si gaseasca o mama.
Fabula fratilor Dardenne il surprinde pe baiatul cu bicicleta intr-o intersectie a vietii. Intr-o parte e drumul stramb, pe care un dealer de cartier (atentie, si el trecut prin centrul de copii) il ademeneste cu jocuri video, bani si chipsuri (otravurile copiilor de azi). In partea cealalta e drumul drept, pe care Samantha-samariteanca incearca sa-l aduca doar prin bunatatea ei.
Ca multi copii abandonati, Cyril are "toate conditiile" sa se strice. Isi provoaca singur rani (crezandu-se vinovat pentru parasirea sa), incepe sa minta si sa loveasca tocmai bratul care il ajuta. Dar Cyril are si un inger-pazitor, in persoana Samanthei, inarmata cu rabdare si increderea ca luminile vor invinge umbrele din sufletul baiatului. Ea stie ca "un copil are nevoie de dragostea ta, atunci cand o merita mai putin".
Poate ca povestea minimala (ca sa nu zic simplista) a fratilor Dardenne e prea moralizatoare, dar nu cred ca exista, la ora aceea in oras, vreo "activitate non-formala, mai interesanta" si mai sanatoasa pentru pustii aflati pe randurile din spatele meu. La sfarsitul proiectiei m-am indreptat spre doamna care ii insotea si am felicitat-o pentru ideea de a-i aduce la acest film si nu la vreo "minunatie" 3D, cum au facut ceilalti dascali.
Invatatoarea Dana Visu de la Colegiul Banatean a facut mai mult decat sa-i aduca pe elevii din clasele III si IV la cinema. Ea a adus filmul in Timisoara. I-a contactat pe cei de la Cinema City si i-a convins sa aduca Baiatul cu bicicleta desi nu era programat sa ajunga. Acum le va da copiilor tema sa scrie o compunere despre ce au vazut. I-am spus doamnei ca mi-ar placea enorm sa publicam si noi pasajele mai interesante din primele "recenzii" ale copiilor (uite o imagine cu puiutii incolonati, la iesirea de la film).
Intr-un fel si elevii acestia se afla, ca si baiatul din film, la o intersectie. Drumul usor si mai sclipicios e sa mearga la blockbustere. Cararea ingusta si ceva mai solicitanta e sa le deschizi ochii pentru altceva si sa le dai de gandit. Samantha din viata reala e aceasta doamna invatatoare. Ea imi da speranta ca viitorul nu e iremediabil pierdut.
Ii dedic din toata inima acest articol doamnei Visu. Mai ales ca am vazut filmul multumita ei.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)