marți, 12 iunie 2012

SHORT: Invention of Love

Pentru cei care-au ajuns la seara ZFANG dedicata animatiei Aventurile Printului Ahmed dar si pentru cei care n-au ajuns avem un follow-up: scurt-metrajul de diploma al lui Andrey Shushkov intitulat Invention of Love care omagiaza atat stilul silouette al lui Lotte Reiniger (veti recunoaste calul zburator) cat si retro-futurismul din Jasper Morello-ul lui Anthony Lucas. Subiectul: moartea si renasterea dragostei intr-o lume mecanicizata.

luni, 11 iunie 2012

După 40 de ani

NUNTA DE PIATRĂ, LA TIFF

Pînă la urmă, am avut un corespondent şi la Cluj. Marian Rădulescu a fost la o Nuntă...

În 1988 aveam să ajung pentru întâia oară la Festivalul Filmului de la Costineşti, a cărui primă ediţie avusese loc în urmă cu 11 ani. Costineştiul era, în România, o oază de libertate în anii aceia cenuşii. Am ajuns, în vara asta, la TIFF (Festivalui Internaţional de Film „Transilvania”, organizat anual la Cluj), tot la 11 ani după prima sa ediţie. Am dorit să văd doar două filme.

Cu jumătate de oră înaintea primei proiecţii am ajuns, cu fiul meu cel mare, Theodor (Ioan, fiind prea mic, s-a plimbat cu mama lui prin oraş), la cinematograful „Florin Piersic” (renovat, cu fotolii comode, sunet Dolby, aer condiţionat). Sala s-a umplut, cred, în proporţie de aproximativ 30%. Am văzut pentru întâia dată Nunta de piatră într-un cinematograf. La final au urcat pe scenă Ursula Woltz, Dan Piţa, Iosif Demian, Helmut Sturmer şi Mircea Diaconu.

Personajul Toboşarului (Dezertorului) interpretat de Diaconu (aici la debut în film) a provocat aplauze la scenă deschisă. Actorul (acum şi Ministru al Culturii) e de părere că filmul rezistă pentru că spune o poveste. Apoi a început să cânte, ca personajul său din film (dublat acolo de vocea de contratenor a lui Dorin Liviu Zaharia):

Toate fetele se duc

La umbra de nuc

Numai eu nu mă mai duc

La umbra de nuc

Căci pe mine nu mă lasă

Badea-l meu de-acasă

Că i-e frică că m-oi pierde

În pădurea verde...

Dacă mai trăia Leopoldina Bălănuţă, marea actriţă ar fi invocat, poate, perenitatea poeziei şi a muzicii din acest film-poem – dimensiuni ale spiritului care „pot alcătui suflete armonioase”, care îi pot face pe oameni „buni, echilibraţi, sănătoşi”. Fără ele (arăta actriţa într-un interviu acordat Eugeniei Vodă, citând-o pe profesoara ei din Institut), oamenii vor fi „împrăştiaţi ca pulberea”.

Nunta de piatră spune povestea unei nunţi de la care o mireasă frumoasă şi săracă fuge de un mire urât şi bogat, dar şi povestea unei altfel de nunţi, în care o fată ce moare prematur este înmormântată, în veşminte de mireasă, de mama sa îndurerată. Aceasta este dimensiunea tragică a filmului regizat de Mircea Veroiu şi Dan Piţa, filmat de Iosif Demian (decoruri: Helmut Sturmer, Radu Boruzescu) şi pus pe note de Dan Andrei Aldea şi Dorin Liviu Zaharia (care cântă cu vocea şi la fluier). Pentru toţi a fost un debut strălucit în lung-metrajul de ficţiune. Primul segment, „Fefeleaga”, stă sub semnul adunării (de har), prin sârguinţa unei femei vâduve ce-şi poartă cu demnitate crucea prin viaţă. Al doilea, „La o nuntă”, stă sub semnul risipirii: o mireasă fuge cu ceteraşul de la nunta ei, în timp ce mulţimea dezlăţuită de nuntaşi îl omoară în bătaie pe toboşarul ce devine ţap ispăşitor.

Cu Andreea şi Peter (proaspeţi organizatori, alături de Marele Ecran, ai ZFANG la Timişoara, veniţi şi ei la TIFF pentru Nunta de piatră) am comentat şi Memoria de piatră – documentarul realizat de Iosif Demian în memoria lui Mircea [Veroiu], Poldi [Leopoldina Bălănuţă] şi Chubby [Dorin Liviu Zaharia] pe care l-am văzut împreună, într-o altă sală de cinema, la fel de elegantă.

Clujul în sine mi se pare un oraş elegant, curat, cu aer occidental. Finalul oarecum pesimist (în ceea ce priveşte soarta incertă a localităţii Roşia Montană) din Memoria de piatră a fost criticat de o spectatoare ce mărturisea că sunt destui cei care nu vor să plece de acolo, deşi au fost ademeniţi cu bani. Figurile de bătrâni (locuitori din Roşia Montană de azi, mulţi dintre ei făcând figuraţie la Nunta de piatră şi Duhul aurului, în 1971) din Memoria de piatră mi-au amintit de chipurile din O lacrimă de fată, debutul propriu-zis în regia de film al lui Iosif Demian (după co-regia, alături de Andrei Blaier, la Urgia). Un alt spectator (un tânăr despre care aveam să aflu că este librar în Bucureşti) a spus că îi plac filmele lui Mircea Săucan, dar acum a fost (din nou) copleşit de splendoarea imaginii de la Nunta de piatră (filmul românesc pe care, mi-a mărturisit el, l-ar lua cu el în spaţiu).

Spre casă ne-am oprit, preţ de o seară şi-o dimineaţă, la mănăstirea Lupşa, nu departe de Roşia Montană. Pe drum aveam să meditez atât la plimbările pe străzile cosmopolite ale Clujului, împreună cu familia, cât şi la importanţa cuvintelor pe care, dacă n-ai altceva mai bun de făcut, le scrii (şi apoi le publici, fără niciun interes material) într-un comentariu despre un artist sau despre nişte filme. Cronicarul (comentatorul, analistul, recenzorul) va da socoteală, vrând-nevrând, atât pentru ceea ce a scris, cât şi pentru ceea ce nu a scris (pentru că şi tăcerea e o formă de partizanat). În ceea ce mă priveşte, am ales să mă hrănesc doar din entuziasmul artiştilor Nunţii de piatră din primii lor ani de creaţie (the bright side of life). Atunci când sunt la faza de „inspiraţie”, opera lor este – pentru cei încă neridaţi la suflet – o „scară spre desăvârşire”. De pe care (autor sau co-autor: critic, spectator), dacă nu ştii cum să te porţi, se întâmplă chiar să cazi. (Marian Rădulescu)

cinema de citit: 100 Ideas That Changed Film

100 Ideas that Changed Film
de David Parkinson

un scurt (dar cuprinzator) review/preview/teaser de Maria Popova aici

duminică, 10 iunie 2012

Dictatorul (1940 - 2012)

ADENOID VS. ALADEEN

Dictatorul Tomaniei:                                           Dictatorul Republicii Wadiya:
Adenoid Hinkel                                               Amiral General Aladeen

numele real: Sir Charles Chaplin         nume real: Sacha Noam Baron Cohen
anul naşterii: 1889                                               anul naşterii: 1971
locul naşterii: Londra         locul naşterii: Londra

semne distinctive: mustaţa             barba


inamici: restul lumii                                               Israel şi O.N.U.

om de încredere: Garbitsch          Nuclear "Nadal"

om de neîncredere:
Schultz (Reginald Gardiner)             unchiu Tamir (Ben Kingsley)

parteneră: Paulette Goddard                              Anna Farris

Primul film "vorbit" al lui Chaplin:                          Al patrulea film "vorbit" al lui Cohen:
Dictatorul (The Great Dictator)          Dictatorul (The Dictator)
scris de Charles Chaplin                                      co-scris de Baron Cohen
produs de Charles Chaplin                              co-produs de Baron Cohen
regizat de Charles Chaplin                             regizat de Larry Charles
Chaplin în dublu rol:                                             Cohen în dublu rol:
Hynkel şi un frizer evreu din ghetto                    Aladeen şi Efawadh (un păstor de capre)

durata filmărilor: 6 luni                                        durata filmărilor: 3 luni
filmările au început în sept. 1939                  filmările se încheie în august 2011
la o săptămînă după începerea                            cu 2 luni înainte de moartea
celui de-al doilea război mondial                 colonelului Gaddafi

premieră: octombrie 1940        premieră: mai 2012
Buget 2.000.000 $                                             65.000.000 $
Box office: n.a.                                                  113.145.324 $
(filmul lui Chaplin cu cele
mai mari încasări)

Interzis în multe ţări din Europa.                           Interzis în multe ţări cu "...stan".
                                                                          În Kazakstan a rulat 2 săptămîni.

Wheeler, fratele lui Chaplin,                                 Erran, fratele lui Cohen a făcut muzica
a fost asistentul său la filmări

inspirat din Triumful Voinţei                             inspirat fie din opera lui Saddam Hussein
şi buletine de ştiri, pentru a imita                    fie din viaţa colonelului Gaddafi
manierismele lui Hitler

Hitler ar fi văzut filmul de două ori                     Pînă acum, nici Saddam Hussein,
                                                                           nici Muammar Gaddafi nu au văzut filmul

Discursul final din 1940 (vezi AICI):

"...In the seventeenth chapter of St. Luke, it is written that the kingdom of God is within man, not one man nor a group of men, but in all men! In you! You, the people, have the power, the power to create machines, the power to create happiness! You, the people, have the power to make this life free and beautiful, to make this life a wonderful adventure. Then in the name of democracy, let us use that power. Let us all unite. Let us fight for a new world, a decent world that will give men a chance to work, that will give youth a future and old age a security. By the promise of these things, brutes have risen to power. But they lie! They do not fulfill that promise. They never will! Dictators free themselves but they enslave the people. Now let us fight to fulfill that promise. Let us fight to free the world! To do away with national barriers! To do away with greed, with hate and intolerance! Let us fight for a world of reason, a world where science and progress will lead to all men's happiness. Soldiers, in the name of democracy, let us all unite!"

Discursul final din 2012 (vezi AICI):

"This Conerstitution is nothing but a licence for oil companies and foreign interests to destroy my beloved Wadiya. Wadiya will remain a dictatorship. (RUMOARE) Be quiet! Why are you getting so anti-dictators? Imagine if America was a dictatorship! You could let 1% of the people to have all the nation's wealth. You could help your rich friends get richer by cutting their taxes and bailing them out when they gamble and lose. You could ignore the needs of the poor for health care and education. Your media will appear free but will secretely be controlled by one man and his family. You could wiretap phones. You could torture foreign prisoners. You could have rigged elections. You could lie about why you go to war. You could fill your prisons with one particular racial group and no one will complain. You could use the media to scare the people into supporting policies that are against their interests. I know this is hard for you americans to imagine, but please try..."

nota: aceasta mostra de geniu subversiv si satiric 100% S.B. Cohen e insuficienta pentru a surmonta impresia generala de mediocritate şi deja vu. Dictatorul (2012) nici macar nu e o comedie slaba, dupa standardele actuale ale genului. E o comedie americana tipica de vară. Ceea ce, pentru mine, echivalează cu o mare dezamăgire. Dupa Borat şi Bruno, l-am comparat pe Cohen cu Chaplin. Pentru moment, îmi retrag spusele.

sâmbătă, 9 iunie 2012

Weekend cu un cuc japonez

Recomandarea pentru weekendul acesta e Hitoshi Matsumoto. Mai precis 3 filme scrise si regizate de acest cuc japonez. Omul e de pe alta planeta. Filmele lui sunt de pe alta planeta. Te duc pe alta planeta. Si pleci cu zambetul pe buze, fara sa te mai intrebi de valiza si sticla cu apa. Cum se cere totusi un indicator (asa e reglementat de Ministerul Turismului), as arata cu degetul spre una din insulele rare de umor absurd din universul cinematografic contemporan. Trebuie sa le vedeti ca sa intelegeti ce zic. Sa gustati din alte fructe exotice. Sa bateti alti campi. Sa nu mai fiti la fel.

Big Man Japan (2007)

Un film mockumentar cu monstrii japonezi cum nu ati mai vazut.

Umor sec si suprarealism pop. Viata de super-erou nu e deloc usoara.

Symbol (2009)

(*filmul meu favorit din filmografia lui Hitoshi)

Ce au in comun un papa-lapte japonez prins intr-un labirint demn de un desen animat

si un luchador (wrestler) mexican ?

Un film proaspat si comic, cu tenta filosofica.

Scabbard Samurai (2010)

Orice regizor japonez are filmul lui cu samurai.

Matsumoto ataca subiectul cu o "legenda" sensibila ce alterneaza rasul cu plansul.

Umorul inocent cu pusul pe ganduri. Un film de maturitate cinematografica.

Un alt fel de film cu samurai. Un alt fel de samurai. Un alt fel de regizor.

vineri, 8 iunie 2012

Review: Prometheus (2012)

My God, we were so wrong...

rating: (aproape) Colectabil

In mitologia greaca Prometeu e cel care i-a sfidat pe zei furandu-le focul si oferindu-l oamenilor spre a se incalzi, a se lumina si a putea manca cum trebuie baconul. Pentru fapta lui zeii l-au pedepsit sa zaca inlantuit pe stanca Elbrus iar un vultur infometat sa-i mance lui zilnic ficatii de titan nemuritor. In viziunea lui Ridley Scott nu prea suntem siguri ce a furat Prometeu de la zei. E foarte posibil sa fi furat tot un fel de foc purificator care sa curete ogorul primordial pregatindu-l spre insamantare dar tot atat de probabil e sa fi luat chiar secretul ingineriei genetice, lucru ce-i va enerva din calea-afara pe creationisti. Un lucru e sigur: Prometheus nu raspunde clar intrebarii ridicate in prolog ci supune discutiei cateva ipoteze pe care sa le dezbatem intre noi la final in asteptarea sequel-ului. Asta, desigur, pe langa superbitatea vizualelor expuse 3D, referintele si semnaturile seriei Alien si a celor cateva twisturi narative sau personaje interesante care atrag atentia. Ca sa sumarizez intr-o fraza, Prometheus e despre pus intrebari dificile si neprimit raspunsuri la ele.

Povestea e buna. Nu e extraordinara insa e eficienta in a ne plasa unde trebuie: intr-un nou univers pe care Scott, Jon Spaihts si Damon Lindelof l-au creat luandu-si suficiente libertati stilistice dar neuitand ca, oricat de “sine-statator” e Prometheus, prequel-ul provine din acelasi genom extraterestru ca si seria Alien. Astfel ca, dupa o scurta divagatie stiintifica prin pesterile Scotiei, care ofera punctul de plecare si motivatia unei cautari a originii vietii pe Terra, filmul schimba destul de repede viteza si locatia intr-un loc familiar. Nava stiintifica Prometheus cu echipaj de 17 ajunge la destinatie (luna LV-223), oamenii ies din capsulele de staza, iau micul dejun si sunt adusi la zi cu scopul misiunii. Agenda e simpla: Charlie (Logan Marshall-Green) si Elisabeth Shaw (Noomi Rapace) au identificat in mai multe civilizatii diferite semne care indica vizite extraterestre si locul de provenienta al vizitatorilor iar acum, finantati de Peter Weyland (Guy Pearce), sunt pe cale sa-i intalneasca. Ramane insa la discretia fiecaruia sa descopere in ce fel si cu care consecinte. E suficient de zis ca firul respecta tiparul obisnuit: oamenii descoperea o pestera, intra in pestera, pun mana unde nu trebuie si apoi ajung la infirmerie.

Personajele sunt asa-si-asa. Cu exceptia lui David (Michael Fassbender) si a corporatistei pragmatice Meredith Vickers (Charlize Theron) ceilalti nu prea lasa in urma ceva memorabil. Nici macar Noomi Rapace, desi personajul ei - intruchiparea credintei asumate intr-un om de stiinta - ar fi putut resimti puternice dileme si transformari fata-n fata cu atatea mistere pe cale de rezolvare. Aminteste insa de iconica Ripley cand instinctul de autosupravietuire isi face aparitia. Cea mai multa atentie se pare ca a primit David, al carui personaj interpretat de germanul Fassbender intr-o nota britanica de influenta peter o’toole-iana (a la Lawrence of Arabia) e un mister de la inceput pana la final. Aduce o perspectiva interesanta plotului: el e dovada “vie” ca in ce priveste intalnirea creatorilor si cautarea de raspunsuri din partea lor s-ar putea sa nu fie atat de catarhica pe cum se asteapta unii... El se afla deja intre creatorii sai si nu e deloc impresionat. De fapt, daca ar avea sentimente, s-ar putea specula ca e chiar dezgustat. Data fiind natura sa, e interesant de citit pe chipul lui o anume superioritate sau chiar aroganta retinuta in raporturile cu ceilalti membri de echipaj. Mai mult, David nu e serviabil decat atunci cand nu contravine agendei sale ascunse, ceea ce-l face un fel de inger pe cale sa decada. Ambiguitatea sa morala e, probabil, cea mai umana caracteristica ce i-a fost insuflata.

Productia e fara cusur. Filmul arata extraordinar de realist, unele scene amintesc de documentarele IMAX despre planeta noastra. E o cu totul alta directie fata de claustrofobicul Alien. Atat nava Prometheus, mult mai spatioasa si mai luminoasa, cat si mediul exterior, par mai umane. Lucrul are insa un impact evident asupra atmosferei generale a filmului: nu mai avem una preponderent cenusie si amenintatoare, de horror SF, ci una vie, tipica unui film de aventura lansat vara cu multe efecte speciale scumpe. Scurtul interludiu in care 2 membri mai mocofani sunt prinsi de o furtuna in catacombele extraterestre, in vreme ce senzorii anunta “anomalii” ciudate, e savuros (sau gretos, depinde de stomacuri) insa doar ne intarata. Socul si oroarea de mai incolo sunt prea in your face si prea lipsite de sens, lucru cu care deja suntem obisnuiti deja de ani buni. Totusi, ca sa dam vizionarului ce-i al sau, se pastreaza elementele definitorii din serie: creaturi cu sange acid, gata sa ti se lipeasca pe fata si sa te lase gestant fara voie. Insa din dorinta de a se departa de xenomorph-ul deja uzat de franciza veche de 30 de ani s-a apelat la ceva mai serpuitor insa tot atat de dezgustator. Ca sa nu spoileresc prea multe: ceva va iesi din burta cuiva, punct. Nu dam nume.

Ca sa pun punct cronicii imi exprim doar dezamagirea ca mi-am facut niste sperante foarte nerealiste in privinta acestuit film. Am inghitit galusca marketingului cum ca “Ridley Scott se reintoarce la genul pe care l-a definit (SF horror)” sperand, in sinea mea, ca il va mai redefini o data. Nu s-a redefinit nimic. Desigur, Prometheus e un film amplu foarte bine realizat, destept, superb vizual si cu un plot eficient, dar lipsit de suflet. Practic intregul esafod construit in prima ora se erodeaza sistematic in mici wtf-uri si chicote pe durata unui final deloc satisfacator sau macar angajant emotional. M-am inselat in sperantele facute. Putea fi perfect dar n-a fost sa fie... Totusi, simt ca o sa-l mai vad macar o data. Parafrazandu-l pe Peter O' Toole: The trick, Potter, is not minding it hurts.

Trailer

joi, 7 iunie 2012

Mergem la Prometheus

Dupa cum stiti deseara la Cinema City Timisoara de la 21 e avampremiera Prometheus. Deocamdata suntem un grup de 10 cinefili care ne pregatim sa-l vedem. Daca mai vrea cineva sa se alature si n-are rezervare.. say the magic words. Mai am 8 6 locuri. Pentru moment.

Trailerul zilei: DJANGO UNCHAINED

Iata-l. Noul film al lui Quentin Tarantino - pe care unii il asteptam cu nerabdare inca de la prima pagina de scenariu care a rasuflat pe internet - a capatat primul trailer si astfel putem rasufla linistiti: e real. Django Unchained urmeaza a fi lansat in iarna si reprezinta reteta lui Tarantino pentru spagetti western. E totodata si un omagiu la adresa clasicului Django al lui Sergio Corbucci cu referinte si la Sukiyaki Western Django-ul lui Takashi Miike in care Tarantino chiar a avut un rol secundar. Plotul e schitat destul de eficient ca sa asigure o poveste liniara insa, dupa cum stim, stilul lui Quentin e in detalii si fracturi de timp. Django (Jamie Foxx) e asadar un sclav de culoare eliberat de un vanator de recompense (Christoph Waltz) pentru a-l ajuta in depistarea unor banditi pe care doar Django ii poate identifica. In schimbul ajutorului sau, Django deprinde profesia de recuperator si capata promisiunea de sprijin pentru a-si salva nevasta din mainile unui fermier fara scrupule jucat de Leo diCaprio. Stati linistiti, Samuel L. Jackson e si dansul prezent ca valet in slujba fermierului. Aparitii surpriza: Franco Nero si Don Johnson. Dar mai bine trailer:

În sutană de preot exorcist

3 ÎNTREBĂRI PENTRU VALERIU ANDRIUȚĂ, ACTORUL DIN ROLUL PĂRINTELUI DE LA MĂNĂSTIREA TANACU ÎN DUPĂ DEALURI, DE CRISTIAN MUNGIU

L-am (sur)prins pe Valeriu Andriuță pe un hol din Palais des Festivals și nu l-am lăsat să scape până nu mi-a răspuns la câteva întrebări. Asta deși părea prins în mijlocului unui program aglomerat – ”foarte obositor și cu foarte multă apă”, după cum mi-a mărturisit glumeț, cu referire la multele zile cu nori și ploaie care au întunecat atmosfera de pe Croazetă anul acesta. Înainte de a ști că filmul cu care a venit la Cannes va lua premiile pentru scenariu și pentru interpretare feminină, Valeriu Andriuță mi-a spus câte ceva despre cum e să îmbraci sutana de preot exorcist. Așadar, iată mini-interviul spontan smuls celui ce îl interpretează teribil de veridic și expresiv pe părintele de la mănăstirea Tanacu.

Cât de dificil e să joci rolul unui personaj atât de controversat ca cel al părintelui exorcist de la mănăstirea Tanacu?

E la fel de dificil ca orice rol, până la urmă. Nu știu dacă are ceva în plus. Poate doar că joci un personaj care la rândul lui joacă un rol, adică cel de preot. Deci pe de o parte trebuie să vezi omul din spatele hainelor preoțești, iar apoi să vezi cum se schimbă el când îmbracă aceste haine. Practic, trebuie să distingi două lucruri diferite: statutul și persoana. Să le distingi și să vezi cum se împacă una cu alta.

Cum v-ați pregătit pentru acest rol?

Am avut ajutoare (zâmbește). Am fost în mănăstire și am vorbit cu oamenii de acolo. Am stat la slujbe, am discutat, ne-am documentat. Însă n-aș putea spune că m-am adâncit atât de mult în atmosfera de acolo. Colegii mă tot întrebau: ”Te călugărești?”. Nu, nu mă călugăresc. Problema era să rezolvăm scenele de care aveam nevoie în film. Să nu pară false, făcute cu diletantism.

Cu Cristian Mungiu ați mai colaborat, printre altele, la realizarea filmului Occident. Cum a fost de data asta?

La fel de simplu. Și greu, în același timp (zâmbește). Dar și foarte frumos.

miercuri, 6 iunie 2012

Lectia de dans 8: Un dos tres, nada mas!

Unul din momentele cele mai reusite din filmul lui Tony Gatliff dedicat eternei cautari a originilor, Exils, o are in postura de dansatoare convulsionara pe Lubna Azabal (da, e cea din mult-discutatul Incendies de acum 2 ani). In filmul lui Gatliff (cel care a mai dat o poveste pitoreasca ecranelor in Gadjo Dilo) Lubna face pereche cu Romain Duris, formand un cuplu de imigranti algerieni stabiliti in Franta care, intr-un moment de criza identitara, pornesc intr-un roadtrip pe jos strabatand Spania, Gibraltarul si Tunisia ca sa ajunga in Alger, orasul de bastina al parintilor lor. Scena de mai jos e doar una din cele ce implica muzica si dans, strecurata printre pasii de flamenco si ritualurile traditionale din nordul Africii.

Pagini