duminică, 6 noiembrie 2022
Ovidiu Mihăiţă: „La Timişoara, avem niște probleme locale care pot genera comedii și tragedii de nota zece”
Liniștea grădinii e întreruptă brusc de un strigăt de luptă. Rozi a sărit la atac în tufele înalte. Miorlăie agresiv, apoi urmează o încăierare. Acum chiar e hărmălaie în curte la Auăleu. Pisica teatrului își apără teritoriul de rival. Adică de pisica vecinului (Popa’s). “Are mai multe pisici și asta e singura care vine la noi și mănâncă de trei ori pe zi. De asta sare Rozi, că îi mănâncă mâncarea. Dar barmanii le hrănesc pe amândouă”, îmi povestește amuzat Ovidiu Mihăiță.
Scandalul se încheie rapid, fără intervenția vreunei autorități. Suntem în grădina imobilului de pe strada Arh. László Székely, nr. 1, sediul teatrului independent Auăleu, fondat de Ovidiu împreună cu Christine Cizmaș, în urmă cu 17 ani. În timp, locul a găzduit una din cele mai vii și iubite scene ale orașului (un colectiv de zece artiști), cel mai vizitat muzeu din oraș (Muzeul Consumatorului Comunist) și barul Scârț Loc Lejer. Auăleu are cea mai mică sală din România (50 de locuri) dar se joacă aici trei spectacole în fiecare weekend, cu casa închisă. Cel mai recent, “Grand Hostel Timișoara” oferă o acută (și incomodă) diagnoză a vieții culturale în viitoarea Capitală Europeană a Culturii.
Acum toate acestea sunt în pericol să dispară, după ce vecinul, caricaturistul Ștefan Popa (Popa`s) a cerut în instanță să le fie anulată autorizația de funcționare. Ovidiu descrie situația ca pe un sinopsis de film: “Cineva vrea să închidă un teatru și un muzeu. Acum trebuie să ne uităm la tot filmul ca să înțelegem povestea. Contextul e foarte larg.”
Pentru “tot filmul” am venit să vorbesc cu regizorul Ovidiu Mihăiță. Dialogul următor face parte dintr-un demers mai amplu de a înțelege cum suntem înainte de 2023 (vezi în acest sens și interviurile cu Laurențiu Bănescu, Anabella Costache sau Alexandru Solomon) și cum se vede Capitala Culturală, mai ales din perspectiva zonei independente.
Marele Ecran: Situația prin care treceți e mai veche. În tot timpul ăsta te-ai gândit să renunți, să vă mutați?
Ovidiu Mihăiță: Multă lume a spus asta. Eu nu mi-am pus problema. Mie îmi place dimensiunea asta pentru Teatrul Auăleu, e bună pentru spectacolele noastre. Sigur, ce am jucat aici pentru 30 de spectatori se juca pentru 700 pe stradă. Cred că e un loc foarte bun pentru timișoreni, păcat că e viciat de tensiunile astea. Avem nevoie de terase în aer liber, care să nu fie pe beton, sub o umbrelă, la mese înghesuite. De asta am luat locul ăsta. Voiam un loc cu natură, uite, mai ciripește o pasăre, mai latră un câine. Ești cât de cât central, dar ești într-o oază. Și nu vreau să renunț doar pentru că cineva are puterea să mă facă să renunț.
M.E. Crezi că ar putea să aibă câștig de cauză şi să pierdeți în instanță autorizația de a funcționa?
O.M. Nu știu, cred că se poate întâmpla orice. Conform actelor, avocatul nostru ne-a spus că nu se pune problema. Am făcut un interviu și mă întrebau: „Bine-bine, să zicem că pierdeți. Care e cel mai mare regret al tău?” Mi-a luat vreo două minute să mă gândesc și mi-am dat seama că cel mai mare regret, dacă pierdem, e că am fost la Revoluție, la aproape 9 ani, câți aveam. Fiindcă anul trecut, când au început “ostilitățile”, a fost o zi când la Poliția Locală s-a sunat de 18 ori. Și când vine Poliția de nu știu câte ori la tine, nu constată nimic, nici nu mai vrea să se treacă în registrul unic de control, ăla e abuz de putere, de influență, nu știu cum să-l numesc.
Am vorbit cu mulți oameni vara asta, timișoreni și oameni veniți din țară, și majoritatea spun același lucru: “păcat de Proclamația de la Timișoara”. Dacă aveam acel punct 8, lucrurile puteau sta cu totul diferit în politica românească și în societate. Asta dincolo de orice aparențe sau bifurcații ar avea speța asta.
De exemplu, ni s-au făcut niște măsurători cu sonometru. Dar ele nu au fost
făcute din curtea reclamantului, a “beneficiarului”, cum scrie în acte. Am și
cerut dreptul la replică unui ziar care continuă să împrăștie informații false
despre situația asta. Nu mi-au răspuns nimic până astăzi. E ca și cum l-ai
inunda pe vecinul de deasupra. Limita admisă e de 50 de decibeli, asta înseamnă
sunetul ploii sau o conversație normală între doi oameni. Măsurătorile noastre
sunt în marja de eroare. Uneori vorbim mai încet, alteori mai tare.
Uite și tu cât spațiu este. Terasa asta are mai mult de 500 de metri pătrați și are câteva mese. Când am avut control anul trecut de la Garda de Mediu, se uitau prin toți copacii să vadă unde sunt boxele și dacă vin cabluri din casă. Ei nu înțelegeau cum poți deranja fonic. De obicei muzica deranjează, de la cluburile care se aud în tot orașul. Lumea știe că aici nu e un spațiu de party. În grădina asta nu a fost niciodată niciun eveniment, deși publicul ne cerea asta: “De ce nu jucați aici, ce fain ar fi?” Mai ales după pandemie.
Poate depune mărturie toată lumea din orașul ăsta că aici nu a fost muzică ni-cio-da-tă! Ce facem? Ne supărăm pe oamenii care vorbesc, care râd? Îi amendăm pe ăia care râd prea tare? Hai să zicem că noi doi râdem acum de 60 de decibeli…Am tot zis: noi nu suntem morți, orașul ăsta e viu. Avem nevoie să stăm, să râdem, nu cred că deranjează atât de tare.
Măsurătorile astea nu se fac că ai pus un aparat lângă gard și “gata!, ai trecut de 50 de decibeli”. Ele se fac și la sursă, la mine. Că poate latră câinii. Avem aici, în curtea din spatele nostru, patru câini. Când încep să latre este dezastru.
Se vede că avocații pe care i-a luat au construit chestia asta pas cu pas. Vara trecută am avut aproape 40 de controale în mai puțin de trei săptămâni. Majoritatea de la Poliția Locală. Tot veneau și tot dădeau din umeri.
Printre altele, suntem acuzați că am funcționat fără autorizație anul trecut. Până înainte de pandemie regula era că autorizațiile de funcționare se reavizează de către primărie până la finalul lunii februarie. Anul trecut, primarul Dominic Fritz a prelungit, mai ales pentru a sprijini HORECA, perioada de autorizare până la 1 iunie. Noi le-am depus cândva în martie pentru că au cerut și altfel de acte, deci trebuia refăcută documentația. Așteptam să ne vină autorizația la finalul lunii mai, așa cum ni s-a spus. Între timp a venit Poliția Locală: “nu aveți autorizație”. Noi le-am spus: “vedeți că este un HCL dat de primar, abia după 1 iunie e o problemă”. Ne-au dat direct amendă. Ca o întâmplare, a doua zi am și primit autorizația. Tot a doua zi, seara, la zece, a venit iar Poliția să ne dea amendă și nu le venea să creadă. Zic: “Dar voi nu comunicați? Poliția Locală e subordonată Primăriei”.
Ultima dată a venit Poliția națională, cu zece mașini. Înăuntru au intrat zece polițiști, nu știu câți erau afară. Ei au venit doar să verifice autorizația. Și i-am întrebat de față cu lumea: “Este nevoie să vină zece mașini să verifice o autorizație? Aia se poate face cu un telefon la Primărie.” Toți oamenii care erau atunci la Scârț au plecat instant. Aveau impresia că a fost o crimă sau ceva. Chestia asta costă, să muți zece mașini. Le-am și zis: “mie mi-au spart mașina aici în fața casei de cinci ori. Nici n-are rost să vă chem, că mașina e goală. Nu mi-au furat nimic. Paguba e doar că a trebuit să-mi schimb încuietorile. Poate după colț unul îi dă cu poșeta în cap unei babe…și voi veniți zece oameni să verificați o autorizație?”
La fel a fost episodul de 1 aprilie, când am jucat prima dată după doi ani. Poliția ne-a spus că a sunat cineva că e scandal. Există o scenă în “O noapte furtunoasă” - îmi pare rău, așa e scrisă piesa - în care Rică sare pe geam și Zița urlă “Poliția!”. Am ieșit din spectacol și i-am întâmpinat pe cei doi polițiști: “E un spectacol de teatru, poftiți în sală!”. Au început și spectatorii să strige la ei. Ei, nu, “amendă!”.
Scrie clar pe amendă: pentru spectacolul “O noapte furtunoasă”, pentru că e gălăgie. Le-am spus că e HCL că până la ora zece seara e permis. Era nouă şi jumătate. Oricum, vai și amar, parcă suntem înainte de ’89, auzi cum sună: e permis până la 22:00, mâine-poimâine poate nu mai avem voie să purtăm părul lung, vom căuta frecvența Europa Liberă. Trăim într-o capitală a culturii, n-ai cum să-mi dai amendă că un actor spune o replică mai tare.
N-am avut cu cine discuta, erau chitiți pe amendă. Bineînțeles, am anulat-o în instanță. Cred că a durat câteva minute. Chestiile astea de ce nu le pedepsește nimeni? A râs o țară întreagă. Mie îmi scriu oameni din țară, muzicieni, actori: “Ce faceți acolo la Timișoara? Cum poate fi asta Capitală?” Nu știu ce să le spun.
Mă simt și prost, nici nu vreau să fiu victimă. Vreau să-mi văd de treabă, asta mă doare. Mă supără că mă întreabă lumea pe stradă cum mă poate ajuta, dacă am nevoie de bani pentru avocați sau orice altceva. Le mulțumesc în gând dar nu e despre asta, sunt obișnuit cu greutăți, mai ales după doi ani pandemici, dar în halul ăsta nu am fost atacat niciodată, nu doresc nimănui să guste din senzație. Și apar articole de presă unde (Popa`s, n.n.) ne denigrează pe noi și implicit publicul nostru. Pentru că spune “pseudo-arta gălăgioasă”, “așa-zisul teatru”. Spune: “când a apărut poliția, ei se făceau că aplaudă”.
Deci noi am mimat, suntem de fapt niște scandalagii și ne place să urlăm, că de-aia am făcut un muzeu. Apropo, despre muzeu nu se pomenește. Dar dacă te uiți pe Tripadvisor, ai să vezi că e pe locul întâi la trafic. Uită-te pe ce loc e Muzeul Popa`s. Frumusețea e că flyer-ele celor două muzee stau unul lângă altul la infocentrul turistic.
M.E. Crezi că și muzeul poate fi o cauză a conflictului?
O.M. Nu știu, nu a fost exprimată niciodată, dar încerc să înțeleg și eu de unde atâta putere să lupți, să faci ditamai plângerea. Adică noi toți suntem nebuni: “teatrul nu există”, “publicul nostru se preface că aplaudă”, “în Primărie sunt idioți”. Inițial, a dat în judecată Primăria. Cine mai râmâne?
M.E. Toți avem imaginea aceea a vecinului deranjat de gălăgie, poate chiar noi am fost vecinul acela la un moment dat care a făcut reclamație…
O.M. I-am spus-o și ultima oară când m-am întâlnit cu el: “dacă vreodată vă deranjăm cu ceva, sunați-mă”. Cred că a fost acum zece ani, că după aceea mi-a închis telefonul. Până să chemăm Poliția, așa e normal: “Vecinu`, las-o mai încet!”
A declarat în presă: “vreau liniște, nimic altceva.” Atunci de ce chemi Garda Forestieră? Au venit un domn și o doamnă în urma unei acuzații că facem trafic cu lemne. Tăiasem doi copaci bătrâni aici în curte, m-a durut inima pentru ei, dar efectiv picau. După ce au văzut locul, cei doi inspectori s-au uitat unul la altul, și-au făcut cruce și au plecat. Auziți cum sună, “trafic cu lemn”, bat în lemn.
Cea mai gravă mi s-a părut când a venit Poliția Criminalistică. Când au început controalele eram la o filmare în Bulgaria. Mă tot sunau de la bar: “unde e actul cutare?”. Venise un echipaj de la Criminalistică, cu mănuși albe, cum vezi în filme. Luau probe de pe butucii tăiați în curte. Asta e iar o procedură care costă mulți bani. Christine (Cizmaș n.n.) i-a întrebat cum e posibil așa ceva. I-a răspuns un polițist: “nu știu, doamnă, specialitatea mea sunt violurile și crimele”.
În mod normal, dacă suni a doua sau a treia oară și nu se dovedește, primești amendă tu, ca reclamant. Că nu poți face ce vrei cu Poliția. Din nefericire pentru acest oraș nu s-a întâmplat așa. Știți de ce? De frică.
M.E. Ai o dovadă cine a fost reclamantul?
O.M. Se știe, sunt făcute programat. Care-i mecanismul? Tu faci o reclamație, orice organ trebuie să vină și să răspundă reclamației. Cum a fost și cu Garda de Mediu. Acuzațiile erau că este mizerie, că înăuntru avem 200 de locuri peste cele 70 autorizate și că facem zgomot. Am numărat cu doamna inspector: erau vreo 60 de scaune, era curat și nu aveam instalație de muzică. Ea înțelege că este un abuz, se întoarce și formulează un răspuns. Între timp mai vin Pompierii sau Poliția, care îți mai dă o amendă. Avocații lui iau toate astea și zic, “tre` să îi închidem pe ăștia, că uite ce zic actele”. Construiesc un caz.
M.E. Dar ți-a confirmat cineva, măcar neoficial, că vecinul ți-a făcut reclamațiile?
O.M. Cum să nu. Aș zice că jumătate din organele astea de control mai fuseseră la noi de-a lungul anilor. Știau că sunt trimiși să dea amendă. Știau la ce vin. Mi-au zis: noi nu venim decât dacă suntem trimiși. N-au cum să vină toți deodată în trei săptămâni. Nu știu cum se numește asta în termeni legislativi, dar eu, dacă aș vrea să fac asta, nu cred că aș putea.
Sigur, dacă suni la 112 că e bătaie, vine. Dar ca Poliție, când vezi că sunt 50 de oameni la un spectacol și toți zic “dom’le e spectacol”, tu n-ai atâta discernământ? Până unde să mergi să te încăpățânezi să-mi dai amenda aia. Eu îi zic: “e nefondată, o anulez în instanță. N-ai cum să-i dai amendă Ziței”. Mi-e rușine mie să apar cu ea în mână. Asta e problema mea: sunt în centrul unui scandal pe care nu l-am generat și în care mă fac de râs, noi toți ne facem de râs, îmi consumă timp și nervi, trebuie să stau cu avocați. Nu-ți imaginezi câte mesaje am primit după ce am făcut chestia asta publică. Oameni care voiau să ajute: “Semnăm o petiție?”, “Și ce scriem în petiție? Ne vrem înapoi orașul-bun comun?” Se simte că avem suportul orașului, dar nu vreau deloc să fiu o victimă, nici a politicului, pentru că nu m-am băgat eu în război.
După aceea vin acuzele pe aceeași goarnă de media că noi defăimăm. Nici măcar nu i-am pomenit numele, n-am făcut nicio referire la opera lui. Pentru mine contează că un om face asta. Cu atât mai mult că e artist și că are un muzeu. Am văzut și un titlu: “lupta dintre artiști”. Da, aici stau în două case doi artiști și amândoi artiștii au niște muzee. Noi am putea vorbi și peste gard, să zică “Liniște!” Uite, noi atâta ne învecinăm, unde e gardul ăla, nu e nicio masă lângă. (Ovidiu arată spre o porțiune de gard de vreo 10 metri lățime, pe la jumătatea grădinii, n.n.). Dar între noi și el mai este o casă. Casa lui nu e lipită de a noastră, doar curtea lui se învecinează cu noi.
M.E. De ce nu ați vorbit despre presiunile la care ați fost supuși în toată perioada asta?
O.M. Nu voiam să fac un scandal din asta, să spun în fiecare zi “a venit și azi Poliția”. Nu voiam să fac un serial. Am vorbit doar după ce am fost dați în judecată, erau toate acuzațiile adunate laolaltă și a început toată tărășenia.
Dar e o vendetă și faţă de Primărie. Suntem acuzați toți. Noi suntem “prietenii primarului Fritz”. Cu primarul m-am salutat de trei ori, când a venit după spectacole să ne felicite. Noi suntem “progresiști”. Nici nu știam exact ce e aia, dar m-am uitat în DEX - nu sunt progresist. Eu cred că teatrul trebuie să fie apolitic. Așa l-am ținut și așa va muri, când va muri. Primăria a fost vizată în primă instanță. Ei au explicat clar că autorizația noastră e în regulă, n-au cum s-o anuleze doar că zice cineva să ne anuleze dreptul de a lucra și de a funcționa.
M.E. Vecinii de pe celelalte părți?
O.M. N-au nicio treabă. Suntem prieteni cu vecina de aici. Ne dăm chestii peste gard, iar casa cealaltă e prea departe.
M.E. Când s-au accelerat lucrurile?
O.M. Anul trecut.
M.E. Adică în pandemie, când activitatea era oricum restrânsă…
O.M. Da. Dar uite și tu, sunt cinci mese și cinci hamace.
M.E. Situația de acum te-a inspirat în vreun fel? Ai pus-o în arta voastră? Mă gândeam dacă ai metabolizat cumva...
O.M. Da, chiar de dimineață mă uitam pe un text început acum câțiva ani, “Adio Katharsis”. E un cabaret sarcastic despre închiderea unui teatru. Un spectator reclamă condițiile în care se țin spectacolele. Și vine Protecția Spectatorului și face inspecție cum se stă pe scaun, dacă actorii au dicție, dacă știu să cânte, dacă arată ok, dacă știu textele. Mă gândeam să-l facem acum, contextul e superb.
E clar că tot ce trăiesc mă face să scriu ce scriu, nu-s ficțiuni. Mă interesează realitățile noastre imediate de aici. Noi nu facem spectacole despre războiul din Ucraina sau despre situația rasială din America. Noi avem niște probleme locale care pot genera comedii și tragedii de nota zece, de nu găsești locuri la spectacole.
Cred foarte tare în funcția asta a teatrului în comunitate. Teatrul este un serviciu public. Mi-au spus mai mulți oameni de teatru: “voi faceți teatru comunitar fără să știți”. “Grand Hostel Timișoara” e cu dedicație pentru oraș, cu bune și rele, hai să ne asumăm niște lucruri. Că mai și înghițim în sec, că mai râdem unii de alții, dar așa stau lucrurile și noi le știm. Noi știm că la ăla îi spune Mâini Murdare chiar dacă pe firmă scrie altceva. Oricum toți mâncăm acolo, dimineața la 5, când venim de undeva, odată la cinci ani măcar. Hai s-o zicem pe-a dreaptă, că la anul vin turiștii.
M-am uitat săptămâna trecută care e prima imagine când ieși din Gara de Nord, prima imagine a unui oraș. Când ieși și vezi bulevardul, vezi clădirea lui László Székely, o ruină. Dacă vii de la aeroport și vezi cum arată intrarea te iei cu mâinile de cap. Și stai de te ia dracu. Noi știm ce înseamnă puhoi de turiști. Luni am avut la muzeu peste 100 de persoane, și locali și străini, și grupuri de 40, și cupluri care se țin de mână. Cum facem cu orașul?
Țin minte că mă uitam în copilărie la un serial, “Dr. Quinn”, că n-aveai altele, și într-un episod se pregăteau să vină ceva personalități în sătucul lor. Și-au dat seama că n-au spital, hotel și nici nu mai aveau timp să le facă. Au pus niște fațade false pe care scria “Spital”, “Hotel”. Când era să vină, s-au gândit, “băi, e un fake, dacă vrea unul să intre”? La fel, când venea Ceaușescu să vadă eoliana - “o băgăm în priză și se învârte, dă-o naibii, cumva o rezolvăm”.
Avem o ocazie unică. Dacă peste 100 de ani strănepoții noștri vor avea materia Istorie, generația noastră are două momente remarcabile: 1989 și 2023. Cu ‘89 nu mai avem ce face. Putem doar să regretăm ce n-am fost în stare să facem atunci, dar de 2023 știm mult înainte de 2021. Am mai avut doi ani sabatici în care să transformăm orașul ăsta fiecare cum poate. De la cel mai mic, până la Centrul de Proiecte, Primărie, Consiliu și așa mai departe. Toți știm că facem asta și am fost la o mie de întâlniri, de la început până la ultimele consultări legate de cinematografe. Noi suntem cei mai mici: avem 50 de locuri, cea mai mică sală din România, nu din oraș. Dar n-o să mă duc la niciunul să îi dau în cap. Trebuie să îi ajut pe toți cu puținul pe care îl știu, cu orice. Avem reflectoare împrumutate în instituții. Ne trezim acum, cu două luni înainte, în situația asta absurdă în care cineva vine și îți zice: "nu, tu nu ai voie să exiști, pentru că așa vreau eu".
M.E. Ce îți spune asta despre Timișoara?
O.M. Este evident că se poate abuza de legiuitori. Poliția vine cu legea în mână. De ce vine Poliția de 18 ori și zice “da, nu e nimic”. Îl întreb: “Bună ziua, domnu` polițist, da` pentru ce ați venit? Ați mai fost și tot noi suntem. Trei oameni care beau o cafea și noi care jucăm un spectacol”.
M.E. E ușor distopic, dincolo de tot ce trăim geopolitic. Cum arată Capitala Culturală în mediul ăsta?
O.M. Rău. Dacă justiția ne închide pe noi, va arăta foarte rău. Numai în Rusia am mai auzit de teatre închise din cauza lucrurilor pe care le spuneau pe scenă, în rest n-am mai auzit așa ceva. Să fii Capitală Europeană a Culturii și să închizi chiar atunci un teatru și un muzeu, mi se pare suprarealist. Nu știu cine va putea explica asta, eu nu.
"Grand Hostel Timișoara" (Christine Cizmaș, Jasmina Mitrici), foto: Oana StoianM.E. Dincolo de situația voastră, cum vezi contextul mai larg?
O.M. În 2007 am stat trei luni în Sibiu și nu știam mare lucru despre capitale culturale. Țin minte că am citit că numărul de unități de cazare s-a dublat atunci. După doi ani mă întâlnesc cu o prietenă care făcuse un hostel cu dedicație, pe care îl închisese. Câțiva ani mai târziu, din 80, să zicem, au rămas 50. Acum dacă mergi vara în Sibiu nu găsești cazare.
Când au fost discuțiile preliminare pentru “aderarea” la titlul de capitală, s-a făcut o scurtă radiografie a actorilor culturali din oraș și eram cam 40. După ce s-a anunțat intenția și am câștigat titlul, numărul asociațiilor, la fel ca unitățile de cazare din Sibiu, s-a dublat. Acum publicul de aici știe operatorii vechi din oraș. Văd că apar tot felul de event-uri pe care nu știu de unde să le iau. Lumea nu știe unde să meargă, e o frenezie. Zicea și Dan Perjovschi: “nu mai ziceți că nu se întâmplă nimic în Timișoara, uite, e Beta, Art Encounters, cinema-ul e plin, cântă nu știu cine”. Da, se fac. Pe mine mă interesează 2024, mă interesează cum pleacă oamenii care vin în oraș. Au unde să mănânce? Avem restaurante suficiente?
Știi războiul ăsta love-hate Cluj-Timișoara, e așa, un respect reciproc…Simt că ne lipsește un eveniment major cum la Cluj sunt Untold, Electric și TIFF, care să atragă public din țară. La noi din păcate nu există festivaluri la care să vină puhoaie la aeroport și la gară, cu ghiozdane în spate și să te trezești, nu cu 500.000, da’ cu 50.000 într-un weekend.
Mi-e frică de ce se va întâmpla cu toată rețeaua de spații care se renovează. Noi ani în șir nu am avut săli de cinema. Acum se renovează cinci, Multiplexity, Casa de Cultură, mai sunt spațiile de la tramvaie. E fain că la cinema Victoria merge lumea, dar e sală mică, 190 de locuri. Mă întreb cum se va umple cinematograful Dacia, 400 de locuri, toate deodată. Pentru că nu vor mai fi toți 80 de operatori, nu vor mai fi aceiași bani. Vor rămâne în aceste spații cei 40 de la început, poate 50. Indiferent de cine va fi primar, Primăria tot va aloca bani pentru cultură, dar nu vei mai avea finanțări din afară.
Poate mai reușim să mai creștem niște public. Poate mai vine mama și a doua oară la cinema, că filmele nu-s proaste. Rămâne infrastructura asta pe care, dacă n-o facem bine acum, n-o va mai remodela nimeni în timpul generației noastre. Și trebuie să le ținem pline. De-aia nici nu vreau să mă mut într-o sală de 100 sau 200 de locuri. Dimensiunea noastră este asta, pentru că funcționăm fără reclamă. Nu avem bani de reclamă, afișajul A.D.P. (Administrarea Domeniului Public, n.n.) e foarte scump.
Nouă ce ne rămâne? Ne rămân cinemaurile în care trebuie să investim și pe care trebuie să le subvenționăm la fel ca pe teatre. Și mai este o problemă foarte delicată, cea a muzicii. Nu avem în Timișoara un club. Ca norocul, se mai țin concerte la Casa Tineretului, au și utilat-o cum trebuie.
Timișoara nu poate fi inclusă într-un circuit de concerte al trupelor: Viena - Budapesta - Cluj - București. Băieții care fac concerte la Cluj aveau, înainte de pandemie, 340 de concerte pe an. Punkereală, rockereală, tot ce vrei, aproape zilnic. La noi nu vin. Atunci, tu nu poți să crești.
Se făcuse un recensământ: sunt 40 de trupe în oraș. Foarte fain, dar unde cântă? Tu la tine în oraș nu poți să faci un concert. Timișoara, 2023. Interese imobiliare, megalopolisul crește. Nu-i datoria Primăriei să facă asta, dar poate facilita. Sală multifuncțională în Timișoara e doar Sala 2 (a Teatrului Național Timișoara, n.n.), unde poți muta gradenele, poți face cinema, poți face și un concert, că de aia se cheamă multi.
M.E. Ce ar putea să iasă bine din povestea asta cu Capitala?
O.M. Sunt două lucruri majore care ar putea să iasă bine. Unul, exact ce vorbeam, e infrastructura, a cărei lipsă am tot deplâns-o anii ăștia. Dar trebuie să avem grijă cu ce umplem infrastructura, adică și de operatori. Mie îmi e clar că vor rămâne Plai, Ceau, Cinema! etcetera, care au fost și înainte să se știe că Timişoara o să fie Capitală.
A doua provocare: cum aducem publicul în sală? Mă bucur că cinema Victoria e plin, sper să rămână așa câte zile o avea. Dar îmi e frică când vor fi cinci cinematografe. Și la TIFF am văzut săli goale sau pe sfert pline. Mie mi-e frică de sălile goale. Cel mai important lucru e că noi trebuie să creștem constant numărul oamenilor care vin la show-uri, concerte, teatru, cinema, să devină o obișnuință. Depinde de ce le oferi și în ce condiții.
Cele mai mari nume care au cântat în Timișoara au fost Lepa Brena în `88 și Shakira în 2000 și ceva. Vorbesc de mișcări mari de mase, nu de jazz, unde e bine acoperit. Pe lângă oamenii culți care citesc poezie, avem nevoie și de o cultură de masă.
Problema noastră e că acum suntem puși în fața a două capitale. Există două programe paralele. Există programul Centrului de Proiecte (al Primăriei Timișoara, n.n.) și partea finanțată de către Consiliul Județean. Ei deschid capitala la 1 ianuarie și Primăria deschide în februarie. Din start e clar că sunt două chestii diferite și vedem zilnic că se bat cap în cap în presă. Nici nu vreau să mă gândesc cum vor fi programările de evenimente. Fiecare cum îl taie capul.
Pentru festivalul de teatru Antagon am cerut într-un an Parcul Botanic și,
când am ajuns acolo, mai erau două festivaluri. “Dă mai încet ca să jucăm și
noi o oră”. Când am făcut spectacolul “Lumina Libertății” în Piața
Libertății, în Piața Victoriei erau Zilele Maghiare, iar în Piața Unirii cântau
Zdob și Zdub.
M.E. Ar trebui o agendă culturală?
O.M. Nu știu, nu e treaba mea. Să își asume fiecare cât poate. Eu pot să îmi asum doar acest loc, să fie spectacolele vizibile, scaunele pregătite, berile reci: „bine ați venit, muzeul e jos”. În rest, să mă duc la o întâlnire când îmi cere cineva opinia. Orașul are foarte multe probleme privind cultura, ele nu se discută până la capăt. De-abia acum au loc consultări. Dar noi am pierdut un timp. Nu ni-l va da nimeni înapoi.
Prima înfățișare în procesul intentat teatrului Auăleu de
Ștefan Popa Popa’s va fi la
Tribunalul Timiș în data de 8 decembrie 2022. Cu 23 de zile înainte de 2023.
Interviul a fost editat pentru claritate, consemnat de Lucian Mircu.
marți, 11 octombrie 2022
"Documentarul e un exercițiu de supraviețuire" (Alexandru Solomon)
Cunoscutul cineast Alexandru Solomon a fost timp de 8 ani (până în 2018) și director One World Romania, festivalul de film documentar dedicat drepturilor omului (actualmente e președinte al Asociației One World Romania). Cum zilele următoare începe prima ediție locală One World Romania la Timișoara, l-am rugat pe Alexandru Solomon să ne răspundă la câteva întrebări legate de acest eveniment așteptat de iubitorii filmului documentar. Interviul a fost editat, pentru claritate.
Marele Ecran: Voi ați fost prezenți într-o formă sau alta la Timișoara în ultimii ani. De ce vine One World Romania acum cu o ediție locală?
Alexandru Solomon: M-am uitat nu de mult în hîrtii și am constatat că e al cincilea One World la Timișoara. Am fost prezenți anual între 2011 și 2014 cu niște programe mai mici. Apoi, cum spui, programul nostru Kinedok de distribuție alternativă, ce am lucrat cu voi la Ceau, Cinema...
Paradoxal, Timișoara, un oraș atât de
cultural -istoric vorbind- mi se pare că a fost destul de văduvit pe partea de
cultură cinematografică. Acum pare că există un soi de efervescență, care nu
ține numai de Capitala Culturală. Sunt o mie de motive pentru care ai veni la
Timișoara, nu doar cu festivalul nostru. Mi se pare absurd ca orașul să nu aibă
o viață culturală cinematografică. Acum, și cu deschiderea unei săli de cinema,
dar și cu perspectiva să se mai deschidă, par că se mai aliniază niște astre și
am vrut să fim și noi parte. Numai așa, oferind oamenilor marfă culturală
documentară interesantă și inteligentă poți să creezi un public. Faptul că
există Ceau, Cinema! și acțiunile Documentor, existența unui nucleu ne-a
încurajat să contribuim și noi.
M.E. Un film din program prezintă ultima parte din viața unei femei diagnosticată cu o boală terminală. În altele vedem război, discriminare, refugiați. De ce să venim la film pentru aceste experiențe greu de dus, mai ales în aceste vremuri și în condițiile în care directorul CNC vorbește că oamenii mai degrabă caută "filmul-ca-evadare"?
A. S. Cred că subiectele ușoare sunt pe toate drumurile. Sunt vagoane de filme online și pe toate platformele. Nu asta e problema, că oamenii nu au unde să evadeze. Mulți pot să evadeze și în Dubai dacă vor. Dar așa cum arată lucrurile, mai ales acum, genul ăsta de înțelegere a lumii pe care poate să-l dea documentarul creativ, de deschidere de ferestre, de antrenament de empatie și de cunoaștere într-un fel mai profund a altor lumi, care seamănă cu a noastră, că tot omenești sunt, acesta e exercițiul pe care îl facem la One World. E un exercițiu de supraviețuire până la urmă. Nu e un moft, “hai să vedem niște filme dureroase!”. E un exercițiu pentru o viață în comunitate, pentru a înțelege că sunt și alte valori în afară de consum. Supraviețuirea noastră nu ține doar de băgat la bancă și la stomac. După cum se vede bine din războiul de peste graniță, ține de posibilitatea de a te aduna și de a împărtăși lucruri, unele urâte, negre. Dar lucruri pe care nu noi le trăim, din fericire, din filmele pe care le dăm. Și asta nu poate decât să ne întărească, mai mult decât un film de dragoste din anii ’70.
Cred că există un public în România care merită servit, încurajat, hrănit, care vrea altceva decât produs de consum comercial, care vrea să înțeleagă lumea. Dincolo de percepțiile că “mi se pare că documentarul nu este pentru sala de cinema” există date care spun altceva. O statistică din 2020, chiar a CNC-ului, arăta că în topul intrărilor la cinema, din primele 20 de filme nouă erau documentare. Ar fi bine să avem cifre mai serioase despre ce vrea publicul. Câtă lume vrea să evadeze și câtă lume vrea să priceapă. Documentarul creativ poate să facă un fel de operă de echilibru vizavi de tot ce înseamnă fake news, influenceri de diverse culori care ne invadează din toate părțile. E iarăși ceva care ține de supraviețuire: supraviețuirea unei minți sănătoase. Altfel, suntem pradă acestor teorii ale conspirației, jumătăți de adevăruri și așa mai departe.
M.E. Apropo de public, nu știu cum a fost experiența voastră în alte orașe dar, cînd e vorba de documentare, la Timișoara am observat că e greu de anticipat ce va stârni interesul publicului. Care ar fi așteptările echipei One World pentru această primă ediție locală?
A. S. Sperăm că încet-încet să se mobilizeze un public pentru genul ăsta de filme și pentru ce vine la pachet cu asta: conversația de după. Festivalul e gândit ca un întreg și ca o platformă de conversație cu publicul și cu regizorii implicați. Povestea cu pandemia a măcinat destul de zdravăn relația care mai exista cu cinematograful, și așa torpilată la noi. Sălile nu se țin deloc bine. Cumva trebuie găsită o formulă de a reînnoda relația. Oamenii au chef să iasă din casă, asta e clar. Poate mai mult să se distreze sau să bea o bere. Sau să vorbească după film la o bere.
M.E. La Faber pot să le facă pe amândouă în același timp.
A. S. Iată, și mai bine! Dar asta nu se rezolvă într-un an sau cu o ediție One World la Timișoara. Se rezolvă în conjuncție cu ce faceți voi la Ceau, cu ce fac ceilalți, cu ce face orașul ca administrație culturală. Aici e miza cred, de a experimenta lucrurile astea în comun, în colectivitate. Inclusiv, experiența privirii unui film în colectiv. Pe scurt, așteptările sunt să mai facem și la anul, să avem un motiv.
M.E. Ce titluri ai recomanda în mod particular din selecția aceasta de 8 filme? Poate ai vreun favorit personal...
A. S. Sunt câteva titluri care sar în ochi, dar n-aș vorbi despre ele, că poate se ajută singure. Mă gândesc la “Evadare” sau „Această ploaie nu se va opri niciodată”, filme despre teme mari, super-actuale: Ucraina, respectiv migrația din orientul apropiat. Uite unul care e poate mai puțin atractiv la prima vedere: „Pădurea Domestică” (de Salomé Jashi n.n.), un film absolut uluitor. Apropo de escapism, poți să zici că te poartă în altă lume. Uite o evadare din lumea noastră care e benefică. Un miliardar georgian din Caucaz are ambiția de a crea cea mai mare grădină de copaci din lume, drept care extrage copaci uriași din diverse locuri. Smulge stejarul din mijlocul satului și îl duce la el. Dar e greu de povestit. E o experiență în sine, mai ales vizuală. Un soi de paradis, dar unul bazat pe prostie și lăcomie omenească. Și „Soy Libre” (de Laure Portier, n.n.) e foarte frumos și palpitant într-un fel. Sora personajului principal e regizoarea. Îl urmărește ani de zile cu camera pe fratele ei, un tânăr foarte rebel care are probleme cu toată lumea și totuși își găsește un drum în viață. E super-atașant, tipul de film care îți dă și un pic de speranță. Asta apropo de acuzația că arătăm numai lucruri negre. Secretul de a trăi mai bine e să ignori urâțeniile sau să le înțelegi și să le confrunți?
M.E. Cum vezi momentul acesta în care, în sfârșit, Timișoara se pregătește să aibă mai multe săli de cinema la anul, cel puțin trei?
A. S. Mi se pare că e un pas înainte sau mai mulți pași, care trebuiau făcuți demult. Timișoara a fost un loc cultural viu și ideea asta că cinemaul e cultură s-a cam pierdut în ultimii zeci de ani. Poate recâștigă teren. La noi, există în rândul autorităților, poate și în rândul publicului, percepția că teatrul e cultură, literatura, dar cinemaul nu. Și asta e o viziune extrem de anacronică, rămasă în urmă cu 80 de ani. Îmi aduc aminte când am terminat filmul cu Răzvan Georgescu („Pașaport de Germania”) nu erau locuri unde să vezi filmul, în orașul lui, al lui Răzvan. Cred că s-ar fi bucurat că se întâmplă ceva în orașul la care ținea așa mult (regizorul Răzvan Georgescu s-a stins în 2017, n.n.).
Acum, e și o problemă de ofertă, nu numai de cerere. Cererea se mai formează, dar trebuie formată de festivaluri, de niște politici ale autorităților în sensul ăsta, de ateliere cu tineri – și noi am avut unul pe film documentar la Timișoara, zilele astea. Un public se formează în timp. Nu poți să judeci un film dacă tu consumi numai ce vine pe YouTube și pe platforme. E vorba și de recuperarea, întărirea statutului filmului ca formă de artă contemporană, cu atât mai mult cu cât trăim inundați de imagine în mișcare. Cu cât e mai multă imagine în mișcare în jurul nostru, cu atât suntem mai dezinteresați de o formă cultivată. Toată lumea filmează, vede ore în șir pe zi de imagine în mișcare dar are mai puțină pregătire ca să priceapă fenomenul. Ori cinemaul poate să facă asta, să întărească mușchiul ăsta al viziunii. Deci nu știu, probabil o să fie greu de umplut toate acele săli la început, dar contez pe oamenii din comunitate că or să facă cum știu mai bine să-i aducă pe ceilalți. (Alexandru Solomon)
Consemnat de Lucian Mircu
duminică, 1 mai 2022
Scena culturală din Timișoara (Actul II)
O TRAGICOMEDIE ÎN MAI MULTE ACTE
Actul II - În Capitala Culturală toată lumea o ia personal
Personaje:
Anabella Costache, manager de proiecte educaționale și culturale, cu experiență în instituții publice și ONG-uri din Spania, Franța și România.
Lucian Mircu, narator
Anabella Costache nu e din Timișoara, dar lucrează de aproape 2 ani aici. Are o experiență importantă și în același timp suficientă detașare pentru a face câteva observații percutante și, sper, folositoare pentru cei care mișcăm pe zbuciumata scenă culturală din (viitoarea Capitală Culturală Europeană) Timișoara. În general observațiile critice tind să nu se mai accepte. După multă implicare și eforturi personale este greu să facem un pas în spate, dar nu strică să ne amintim că prietenii sunt aceia care ne zic, de obicei, adevărurile incomode.
Lucian Mircu: Știi că ideea acestui dialog a pornit și de la ceva ce mi-a spus Bogdan Cotîrță (muzician și antreprenor cultural n.m.) la începutul anului: că în lumea noastră culturală va urma o perioadă complicată în care o să tragă fiecare de fiecare și că abia după 2023 va fi din nou fain la Timișoara. I-ai dat dreptate. De ce?
Anabella Costache: N-aș ști să pun degetul pe rană dar mi se pare că trecem pe lângă scopul adevărat și ne concentrăm pe un target foarte limitat în timp. Practic începem de la un context mai sănătos și mai profi doar de câteva luni și mai avem câteva luni până la lansare. Fiindcă vrem să arătăm că putem și nu vrem să ratăm șansa asta „unică” în istoria Timișoarei, mi-e teamă că punem totul pe umerii unei industrii culturale care nu e suficient de dezvoltată pentru povara care i se pune în cârcă. E drept că trebuie să încercăm să scoatem ce e mai bun din oportunitatea asta, dar, înainte de toate, organizațiilor culturale și artiștilor ar fi trebuit să li dea șansa să evolueze în mod organic, în timp. Nu cred că are rost să mai discutăm de ce nu s-a întâmplat asta până acum, dar uitându-mă ce se întâmplă în prezent, cred că e foarte riscant să ne jucăm de-a Făt-Frumos și să le promitem că vor crește în 3 zile cât alții în 7 ani celor care au ținut până acum scena culturală locală vie cu atâtea eforturi. Cum să-ți zică „nu pot” omul acela care mereu și-a dorit să-și facă o carieră în artă și i s-a părut că este un job de vis, când i se pun în față finanțări la care nici n-ar visa în afara acestui context? Cum să zică „Mi-am analizat situația și sănătos ar fi să spun nu pot să duc asta”? Bineînțeles că există și organizații care au capacitatea de a duce proiecte foarte mari, dar nu ele sunt cele care aveau nevoie să facă parte dintr-o Capitală Europeană a Culturii pentru a evolua.
Mi se pare că din dorința de a deveni profesioniști și corecți, facem un salt imens de la realitate, de la ce se întâmplă în teren. La un moment dat a venit o nemțoaică în București și ce i-a atras ei atenția a fost că toate blocurile astea comuniste, oribile, sunt acoperite de afișe publicitare imense și colorate. Mi s-a părut o metaforă foarte bună.
L.M. Ca niște proiecții...
A.C. Ca în niște proiecții în care ne forțăm să intrăm. Pe care ne mulăm fără să ne gândim care e costul. Evident că din orice experiență dificilă o să învățăm și o să evoluăm foarte repede. Poate mult mai repede decât am fi făcut-o în mod obișnuit dacă nu aveam presiunea asta a timpului. E important să avem standarde înalte, să ne uităm la modele europene, dar la fel de important e să nu uităm de tranziție și de nuanțe. Costurile cred că vor fi foarte mari, mai ales la nivel artistic, creativ.
L.M. Am spus-o și public în mai multe rânduri, după ce am câștigat titlul, că scena independentă, care până la urmă e cea mai vie, are cel mai mult de suferit. Și asta nu se întâmplă doar la Timișoara, ci s-a văzut și în alte orașe europene unde s-a derulat programul.
A.C. În cursa asta către evoluție, profesionalism, indicatori și rezultate, e foarte greu să te retragi mai ales dacă vrei să supraviețuiești pe o piață așa de competitivă. E greu să zici că accepți o finanțare mai mică pentru că pe asta poți să o drămuiești. Mai ales în ritmul din ultima vreme în care a trebuit foarte rapid să iei o decizie majoră pentru tine ca organizație sau artist. Pentru mine, soluția ar fi fost să avem așteptări realiste față de fiecare operator cultural și pe cei care sunt mai mici să-i însoțim atât cât au ei nevoie ca să crească. Dacă o să eșueze, probabil o să fie o dezamăgire foarte mare și personal și artistic. Recent îmi spunea cineva din mediul nostru cultural că uităm de calitate. Spunea că „o capitală culturală înseamnă spectacole foarte mari, înseamnă spectaculos, grandios. Și că se pune prea mult accentul pe implicare, artă participativă”.
Mi se pare că trebuie să fie un pic din toate și că diversitatea unei scene culturale este foarte importantă, pentru că fiecare operator cultural, că e debutant sau cunoscut pe plan internațional, are un rol esențial la nivelul lui. Titlul ăsta apare acolo unde este o nevoie. Într-adevăr, la Timișoara există un potențial. Dar în primul rând există un conflict și o nevoie foarte mare. E imposibil să nu existe dificultăți, probleme structurale, legislative, pentru că vin la pachet cu situația. Nu îmi imaginez în România unde și cum ar fi putut să se întâmple lucrurile diferit. Toată lumea zice că Sibiul a fost un caz excepțional.
M-am gândit cum să formulez altă problemă, ca să nu pară că critic pe cineva, că judec. Atunci când misiunii profesionale i se suprapune și una personală, e imposibil să nu avem așteptări și să nu fim dezamăgiți. Am trăit-o pe pielea mea. Și pentru că e multă implicare emoțională în toate taberele, e foarte greu să mai acceptăm critici, chiar și atunci când vin de la persoane cu intenții bune. Toată lumea o ia foarte personal și crede că tu nu îi înțelegi și că tu nu știi ce efort e în spate. Mi se pare că s-a dezvoltat o cultură a sacrificiului, a prea-plinului, care e normalizată și că cei care ajung să dea tot și să se epuizeze pentru un ideal măreț, ar trebui glorificați. Nu e sustenabil. În domeniul cultural e cu atât mai grav să faci asta și să susții public că e sănătos. Știm bine ce înseamnă să fii artist. De multe ori e legat de un sentiment de inadecvare, de multe lucruri pe care artistul le duce în spate. Nu cred că e în regulă să îi spui acum că dacă vrea să schimbe orașul și lumea culturală, trebuie să dea tot ce poate, că doar așa o să reușim. În România e foarte la modă să fim eroi, să fim martiri. Nu cred că e sănătos.
L.M. Cineva care a activat în zona noastră culturală îmi spunea că poate ar trebui să ne asumăm foarte franc că, așa cum e gândit titlul, la noi și peste tot, e un eșec. Timișoara ar putea fi un moment de restart sau de chestionare de ce titlul de Capitală Culturală Europeană nu funcționează. E dovedit că uneori face mai mult rău vieții culturale din respectivul oraș. Da, rămâne poate o infrastructură, dar și aceea trebuie animată cu povești, oameni...
A.C. Cultura înseamnă și libertate de exprimare, creativitate, eliberare. Îmi zicea cineva că multe grupuri muzicale românești sunt produse în Franța. Mă gândeam inclusiv la muzica mai balcanică, mai liberă, câți mai sunt în România? Cei care sunt spirite mai libere au plecat. Mediul cultural începe să fie tot mai elitist, inaccesibil și codificat. Tocmai pentru că vorbim despre o industrie -paradoxală situație, dacă mă întrebi pe mine-, accesul la industria culturală depinde din ce în ce mai mult de capacitatea artiștilor de a se transforma în buni manageri și de contactele lor, de niște relații foarte personale până la urmă. Observ asta și în alte țări, din păcate. Un clientelism, dacă pot să zic asta.
L.M Exact asta a observat și un prieten care locuiește în București dar e foarte familiarizat și implicat în viața culturală a Timișoarei. Mereu îmi zice că e ceva aparte, e ceva putred aici. Mai ales când apare câte un scandal din ăsta, ca amenda actorilor la Auăleu sau scandalul recent din jurul Filarmonicii. Toate situațiile astea...poți să le privești și în cheie comică. Tu cum le vezi?
A.C. Dacă n-am fi și un pic cinici, n-am rezista. Sunt multe asemenea situații și pentru că e mai dinamică viața culturală. În alte orașe, scandalurile de genul ăsta sunt mai puțin frecvente pentru că n-are cine cu cine să se certe. Mulți dintre voi sunteți și independenți și tindeți să ieșiți mai mult în spațiul public. Poate de asta e mai vizibil în Timișoara.
L.M. Ai pomenit de tabere mai devreme și mi-am amintit discuția din iarnă când remarcai la Timișoara o anume inabilitate de a lucra unii cu alții.
A.C. Inabilitatea asta cred că e la nivel național. Este o trăsătură culturală, cu explicații istorice. Într-adevăr pe mine m-a frapat că am auzit aici multe persoane vorbind de rău pe alți colegi de breaslă. Mi se pare că e o luptă cruntă de a demonstra că tu poți mai mult, tu știi mai bine, tu ai mai multă dreptate, tu ai rezistat mai mult. Înțeleg de unde vine, că există niște cauze obiective din ultimii ani. Știm toți ce s-a întâmplat cu finanțările, felul în care au fost tratați operatorii culturali de decidenții politici. Adică pot să înțeleg cum s-au construit reacțiile astea, dar mi se pare că operatorii culturali nu s-au aliat împotriva răului, cum te-ai fi așteptat să se întâmple. Dimpotrivă, cumva s-au separat.
Nu sunt în Timișoara de mult timp, poate o să se creadă că vorbesc în necunoștință de cauză, că n-am fost aici să le trăiesc pe toate. Poate că judec din afară, dar e un lucru pe care l-am observat în societatea civilă și în alte orașe. Tocmai pentru că pătura asta independentă de activiști și de creativi e atât de fragilă și pentru că nu avem exercițiul lucrului împreună, în echipă, al solidarității, al identității comune, al sentimentului de apartenență la ceva care ne unește.
Ce însemna cultură independentă, societate civilă, ce însemnau conceptele astea în urmă cu câțiva ani? Mai nimic. E o pojghiță la nivelul societății noastre, dacă stai să te gândești. Tocmai de asta cred că nu avem o identitate comună de care să ne agățăm cu toți, să știm că ne leagă. Mai degrabă avem niște identități individuale, niște ego-uri pe care le apărăm cum putem noi. E trist. Ce mai simt foarte personal e că identitatea ta profesională și personală în România e complet instabilă și confuză. Nu există niște valori pe care tu să ți-o cimentezi și să știi că tu ești ăsta indiferent de ce se întâmplă la putere, la Primărie, la guvern, în grupul tău de prieteni, cine primește sau nu finanțare, cine face festivalul mai mare anul ăsta sau nu. Tu ești în funcție de ce se întâmplă în jurul tău și chestia e foarte destabilizantă. Mi se pare că trebuie constant, zi de zi, să îți construiești identitatea, să te repoziționezi. Este atît de obositor, mai ales ca artist când ar trebui să fii liber, să fii tu, indiferent de ce cred ceilalți, încât cred că de asta se ajunge la poziții din astea foarte egocentrice și complet nejustificate într-o societate în care sunt atâtea de făcut în bine și înspre frumos și libertate. E loc pentru toți. Dacă am putea să fim mai mulți ar fi și mai bine. Până la urmă fiecare are felia lui și de public, de finanțare, de orice.
Mai la vest, artiștii au un loc în societate, nu sunt lipiți la societate. Aici trebuie să-ți faci loc. În România ai impresia că trebuie să-ți justifici existența ca artist. Trebuie să-ți câștigi valoarea, viața, activitatea, să demonstrezi că poți fi considerat profesionist. Însă cred că mergem într-o direcție mai bună prin simplul fapt că, noi, ca populație începem să ne mai deschidem față de noi ca oameni, ca popor, față de trauma noastră colectivă. Spre exemplu, din ce în ce mai mulți oameni merg la psiholog. Pentru mine asta o să se reflecte în mod cert și în felul în care noi creăm și consumăm cultură. Pentru că până la urmă arta și cultura sunt, în starea aia pură și superioară, expresii libere ale frământărilor noastre umane cele mai sincere și ale nevoilor noastre ca oameni și ca ființe sociale.
L.M. Legat de modul în care consumăm cultură, tu cum vezi lipsa presei culturale, cu câteva excepții, la Timișoara?
A.C. În primul rând, m-aș întreba cine are nevoie de presă culturală? Noi, care suntem deja în domeniu sau întregul oraș? Pentru noi, ar fi super util, ne-ar ajuta să avem genul ăsta de sprijin, decriptor, transmițător. În același timp, pentru restul populației, dacă nu există și alte conexiuni care să declanșeze ce trebuie: educație, ong-uri, programe diversificate ale instituțiilor culturale care democratizează cultura cu adevărat, atunci o să rămână o insuliță tot pentru „noi, ai noștri”. Când am venit în Timișoara, mi-a zis cineva: „o să vezi că ne vom cunoaște repede ăștia care venim la evenimentele culturale”. Și așa a fost. Nu ai ecosistemul cu toți stimulii pentru fiecare, cu toți oamenii de sprijin, în funcție de vârsta și nevoile tuturor. Dar poți să începi de undeva, să avem presă culturală mai puternică.
L.M. Privind și partea pozitivă, care crezi că sunt atuurile până la urmă ale Timișoarei? De exemplu, de ce ți-ai invita tu prietenii să vină aici în 2023?
A.C. Orașul în sine e frumos. Noi uităm că turiștii care vin la capitala culturală vin și pentru oraș nu doar pentru programul cultural. Ne-am concentrat pe asta că e obiectul activității noastre, dar Timișoara e un oraș foarte frumos, care merită vizitat. E un oraș foarte verde față de restul României, asta îmi place mie în mod deosebit. Și există actori culturali foarte buni în oraș care sunt convinsă că o să-și facă treaba lor, cum o făceau și până acum. De fapt, aia o să fie capitala culturală. Eu cred că acest titlu ar trebui să scoată ce e mai bun din noi, nu să ne divizeze și mai tare. Am mai spus-o și în alt context, înainte să înceapă nebunia din Ucraina: poate că cel mai bun lucru pe care îl putem face acum, ținând cont de parcursul TM2021/2023, este să învățăm să construim împreună, să purtăm cu demnitate acest titlu și să rămânem cu o scenă culturală dinamică și după 2023. Acum cred asta cu și mai multă tărie. E nevoie de cultură ca de aer și noi avem nevoie să ne aducem aminte care ne sunt prioritățile. Uneori lucrurile simple funcționează mai bine decât o mașină de război.
L.M. Așa e, însă unii dintre noi suntem prea împătimiți. Din poziția ta, vezi lucrurile de aproape și, în același timp, poți să le observi mai detașat.
A.C. Asta e părerea mea onestă. Că mă voi fi înșelat sau nu, e datoria mea de prieten și colaborator fairplay să o exprim deschis.
.jpg)
marți, 26 aprilie 2022
Scena culturală din Timișoara (Actul I)
O TRAGICOMEDIE ÎN MAI MULTE ACTE
Actul 1 - Auăleu teatru, auăleu cultură!
 |
| Laurențiu Bănescu |
Personaje:
Laurențiu Bănescu, actor, scenarist și regizor de teatru independent (one man show-ul "Monoloagele Vecinului"), actor de cinema (“6,9 pe Scara Richter”) și televiziune („Umbre”).
Lucian Mircu - narator
În ultimii 10 ani, am devenit de voie și mai mult de nevoie “actor cultural” la Timișoara, prin activitățile Asociației Marele Ecran și apoi ale festivalului de film Ceau, Cinema! Toamna trecută, am făcut un pas în spate din viața de organizator. Am simțit însă nevoia să-mi confrunt gândurile despre viața noastră culturală cu ale altor oameni familiarizați cu ea, însă la fel de detașați.
Rolul acestei serii de interviuri care începe cu Laurențiu Bănescu nu este de a critica, de a arăta cu degetul sau de a-l pune pe rană. Este de a surprinde o feliuță de Timișoara în spațiu și timp, prin ochii prietenilor. Pentru că prietenii ar trebui să-și spună adevărul, așa cum observa Anabella Costache (personajul celui de-al doilea interviu). Asta așteptam și de la Laurențiu, când ne-am întâlnit în Piața Unirii, într-o după-amiază de primăvară. Revenise scurt la Timișoara pentru câteva spectacole ale teatrului independent Auăleu. Chiar la primul eveniment al trupei de după pandemie, “O Noapte Furtunoasă“, Poliția a fost sesizată pentru “scandalul” de la Scârț (sediul Auăleu). Deși polițiștii au înțeles că “fapta” era o piesă de Caragiale, tot au amendat actorii pentru tulburarea liniștii publice.
Lucian Mircu: Am auzit periodic un fel de observație-lamentație, că e ceva aici în aer, parcă numai la Timișoara se întâmplă lucrurile astea.
Laurențiu Bănescu: Eu cred că e general, e foarte românesc. Am trăit în Târgoviște până la 19 ani, apoi am stat în București 12 ani, în Sibiu 3, în Timișoara 2, iar acum la Câmpulung Muscel...E cam același discurs. În fiecare loc venea cineva și zicea: „păi nu, mă, că acolo ăia sunt altfel, numai la noi se întâmplă greșit”... Dar e același tipar. E poate trecutul nostru comun care ne face să fim suspicioși, să nu recunoaștem valoarea și prin urmare să blocăm, să ratăm…
De-asta și sunt puțini oamenii care se încăpățânează, care zic „hai să facem” și merg până la capăt. Am avut norocul să lucrez cu unii dintre ei pentru că exact în teatrul independent artiștii sunt obișnuiți să fie așa ca să își facă meseria. Cum nu îți vin resurse încontinuu, nici nu faci proiecte la întâmplare, le vorbești oamenilor despre ei, pe limba lor și te sprijini pe forța ta creativă. Prin comparație, vibrația asta deseori lipsește în instituțiile de cultură care își trag bugetul de undeva și în care automat unii ajung să simtă că ar trebui să își justifice salariile. Mai fac o “înscenare”, mai trag de o ștangă, mai mută o hârtie… Adevărul e că mulți angajați ocupă posturi total întâmplător, ori mie mi-ar plăcea când intru într-un teatru să întâlnesc oameni care îmi seamănă, pe care îi pasionează artele scenei și care își respectă instituția și cultura, în general, de la manager și până la cel mai tehnic tehnician.
Lucian Mircu: Cum ai văzut tu momentul cu amenda de la Auăleu? Extragi tot ceva național?
Laurențiu Bănescu: Păi asta zic, că-i tot ceva “național”. Cred că românii nu prea-s obișnuiți cu artiști lângă ei. Nu sunt obișnuiți ca această “specie” din jungla ocupațională să umble liberă și să presare produse culturale în peisaj în mod neinstituționalizat. Mai la vest, în fiecare “județ” de-al lor, să zicem din Franța, vei găsi tot timpul mai multe grupuri active de muzicieni, companii de teatru, de circ, de dans, artiști vizuali, care nu sunt într-o structură a sistemului, sunt acolo, lângă tine, în oraș, în sat, în cartier și ești obișnuit să-i vezi în festivalurile locale, pe stradă, să iasă cu creații noi în fiecare an. Se bagă să repete în seara asta la unul, mâine la altul, își văd de misiunea lor. La noi, însă, mulți oameni, pentru că nu cunosc, tind să pună o etichetă: “Ce fac ăia, cine sunt ei? Păi ce, ăia sunt artiști? E bar sau teatru?”, și vor păstra distanța. În schimb, dacă ar merge să-i vadă, i-ar îndrăgi, ar înțelege că e cel mai normal lucru cu putință și ar începe să-i și susțină.
Vezi distanța asta din partea oamenilor care din principiu nu bagă nasul în independent. O vezi și din partea administrației, mergând până la vârf, la ministere și camere, cu care independenții se luptă de atâta timp pentru un statut. “Băgați-ne în seamă, suntem aici! Ne luptăm să plătim un spațiu, un curent ca să avem un reflector, să facem spectacole, vin oameni să ne vadă, ne chinuim să oferim orașului un mic festival anual… deci nu vă mai faceți că nu existăm!” Uite, capitala culturală s-a întâmplat în Sibiu, se va întâmpla și în Timișoara, motoarele vor fi ambalate pe cultură, dar chiar și așa nu se va face musai apel la cei care au avut deja inițiative, care în orașul respectiv și-au demonstrat pasiunea pentru arte ani de-a rândul. Și atunci la ce să te aștepți de la autorități, poliție, jandarmi, care se uită la tine și cărora li se pare un moft. Nu înțeleg ce caută ăștia pe stradă să facă scălâmbăieli…
Relația cetățenilor cu cultura a fost dintotdeauna greoaie peste tot în lume, iar în prezent, cu noile canale de entertainment, devine și mai dificilă. Majoritatea oamenilor nu se interesează de cultură, unii aproape că nu înțeleg de ce se investește, deși la școală învățăm cu toții despre creatori și importanța lor pentru un popor. Inclusiv în Franța, că vorbeam mai devreme, deși se bagă bani și sunt atâtea companii și există efervescență culturală, chiar și acolo cei mai mulți oameni stau în casele lor cuminței, la televizorul lor, la grătărelul lor și nu vor ști niciodată ce au pierdut. Poate nepoții lor vor învăța la școală într-o zi, dar nu sunt mase pe străzi care defilează și cer “dați-ne teatru, dați-ne muzică”. Așa a fost dintotdeauna și, de-asta, traiul pentru artiști va rămâne tot greu.
Însă la noi mai e o chestie. Încă se organizează cultura în Primării, ca și cum Primăria știe cultură. Nu, ar trebui să existe niște oameni care cu asta se ocupă, conectați la lumea culturală, care știu ce se întâmplă în țară și în lume, conectați cu companii, asociații, cu instituții, cu festivaluri de pe-afară… Sunt oameni care, dacă asta fac ca job, îi poți angaja și ei ar putea spune în cunoștință de cauză „hai anul ăsta să oferim orașului chestia asta”. Dacă tot viceprimarul, sau eu știu cine, se ocupă și de cheltuirea bugetului pentru cultură și zice „punem o scenă acolo în piață și facem noi, aducem câteva trupe să ne cânte frumos, niște dansuri, plus zilele orașului, 8 Martie, 1 iunie, târgul de Crăciun: ia uite cultura, ia uite bugetul, hai că am reușit”. Nu e asta cultura, e un capitol separat…
În Franța, da, există sistemul “intermitenților”. Dacă lucrezi în artele spectacolului, la un moment dat e foarte posibil să ai o pauză, pentru că e nevoie să pregătești ceva nou. Și dacă stai în repetiții câteva luni, ce faci? Faci foamea, te înscrii la șomaj? La ei nu, pentru că dacă până acum ai fost activ și ai achitat impozite și contribuții, ai dreptul să primești sprijin o perioadă de timp, un venit lunar. Dacă nu mai vii cu nimic, după niște luni nici nu o să mai continui să primești, evident. Dar deja se vede că se ține cont de felul cum lucrează artiștii, pentru că ei nu sunt la uzină, să producă spectacole pe bandă. Prin cadrul legal, li se încurajează prezența în societate, statutul de creatori de spectacole, dar va depinde și de ei să se organizeze, să vândă bilete, să adune contracte, să participe la festivaluri etc. Dacă, așa cum e la noi, structurile statului, legislația și societatea nu se deschid muncii pe care o depun artiștii independenți, ei vor fi în aer, se vor reconverti profesional. Acum ei fac tot, de la hârțoage la tras cortina și încearcă să se hrănească din asta, dar cu cheltuieli imposibil de acoperit și mai ales rămân vulnerabili în fața perioadelor de criză. Sunt măsuri de luat, care nu sunt extraordinar de complicate, care nu golesc bugetul țării, ci sunt de bun-simț. Dacă s-ar simți încurajați să aibă activitate, că e teatru, că e muzică, festival, spectacol pentru copii, artiștii ar da mai multă culoare societății, ar completa educația, ar crea identitate și așa mai departe…
* Interviul a fost editat pentru claritate
