miercuri, 31 iulie 2013
Only God Forgives (2013)
”Wanna fight?”
Rating: Colectabil
Dacă în Drive aveam senzația că
Refn face înflorituri pe marginea unui șablon stilistic al anilor '80 – vezi
tonul elecro ale soundtrack-ului, fonturile de pe afiș care parcă sunt extrase
din Dirty Dancing, celebra jachetă cu scorpionul pe spate etc. –, în Only God Forgives cred că optează
pentru reinventarea șablonului stilistic al filmelor kung-fu / cu samurai. Dar nu
în maniera de pastișă adoptată de Tarantino în Kill Bill, de exemplu, ci
dintr-un unghi neo-noir. Un unghi foarte personal, care demonstrează că poate exista
o compatibilitate între ritmul lasciv-lent de filmare al unui Wong Kar Wai, de
ex. (mă gândesc aici la In the Mood for Love mai mult decât la The Grandmaster)
și genul kung-fu.
În Bronson și Drive
legăturile filiale / familiale cu probleme sunt o pistă narativă secundară.
În Only God Forgives ele pășesc în prim-plan. Și nu mai sunt doar „cu probleme”, ci vicioase
de-a dreptul. Kristin Scott Thomas joacă rolul liderului matriarhal al unei familii
marcate de promiscuitate sexuală și patricid, în care traficul internațional de droguri
e „afacere de familie”. Dacă în Drive centrul indiscutabil al filmului era
Ryan Gosling, aici cred că poziția îi e serios atacată de personajul jucat de
Kristin Scott Thomas.
Într-un rol absolut atipic pentru
cariera ei cinematografică, ea construiește un personaj care emană o combinație
fascinantă de putere și răutate în stare pură. Cocoțată pe tocurile ei cui,
fumând țigară după țigară, ea strunește cu un bici imaginar tot restul
distribuției. Scuipă venin și zgârie – într-un cuvânt, e exact opusul
feminității fragile / materne a personajului jucat de Carey Mulligan în Drive.
Rolul lui Gosling rămâne bazat
pe combinația dintre putere și vulnerabilitate din Drive, și își păstrează
intactă capacitatea de a reda extrem de clar pe ecran o succesiune de tăceri
furioase. Un calm aparent, care ascunde o tornadă interioară gigantică, izbucnind
rar, în secvențe de o violență tulburătoare.
Așa cum scria Lucian, care a văzut premiera lui Only God Forgives la Cannes, e greu să răspunzi la întrebarea „Ți-a plăcut filmul?”.
Poate și pentru că e greu să pui „plăcerea” la un loc cu violența extremă ce
apare în film. În loc de „Mi-a plăcut”, aș spune „E un film unic/special, merită
văzut”. Combină atât de multe influențe într-un mod atât de neașteptat, și e
filmat atât de frumos (afirmația lui Kristin Scott Thomas, făcută la conferința
de presă a filmului și notată de Lucian, pare mai reală decât în orice alt
film al lui Nicholas Refn: „Nick e un pictor”). Iar soundtrack-ul semnat din
nou de Cliff Martinez e o poveste în sine. La fel ca în cazul celei din Drive, presimt că va
intra în playlist-ul meu și va rămâne acolo mult și bine.
Upstream Color (2013)
rating: Colectabil
La 9 ani dupa stralucitul debut (Primer, 2004), cel pe care Steven Soderbergh il numea copilul nelegitim al lui David Lynch si James Cameron - Shane Carruth - revine cu un noua problema de aritmetica vizuala, stranie, meticuloasa, abstracta dar absolut superba. Upstream Color e o provocare stimulanta insa destul de greu de descifrat - in cazul in care exista o anumita subtilitate interioara care se cere descoperita si nu e doar un discurs regizoral exprimat in formule matematic de culoare si sunet care insoteste o poveste tipica de dragoste intre doi oameni traumatizati de un "ritual de posesie" cel putin bizar.
Cuplul care face subiectul filmului e format din Kris (Amy Seimetz) si Jeff (Shane Carruth, actor, regizor, scenarist, compozitor). Inainte sa-l intalneasca pe Jeff, Kris era o tinara corporatista specializata in design grafic. Intr-o seara, rapita fiind dintr-un bar, Kris e fortata sa inghita un vierme si, astfel ‘drogata’, e supusa unei hipnoze in urma careia femeia isi goleste conturile, ipotecheaza casa si pierde slujba. Lasata intr-o stare de agonie si paranoia (viermi umbland pe sub piele) Kris e salvata de un crescator de porci/inginer de sunet. Episodul e in esenta o experienta senzoriala (orice incercare de a gasi explicatii rationale e inutila) la capatul careia Kris nu are nici o amintire, doar sentimentul unei traume interioare grave.
De aceeasi amnezie pare sa sufere si Jeff, un tip care in mod inexplicabil isi tot intersecteaza drumul cu Kris. Curand se sugereaza ca si acesta e la fel de traumatizat si poarta urmele fizice ale unei intalniri identice cu ciudatul rapitor. Totusi, intre cei doi incepe o relatie ezitanta, fiecare avand retineri din cauza trecutului neplacut si a temerii de a nu suferi. Niciunul nu vorbeste de ‘timpul lipsa’. Ceva insa pare sa-i lege dincolo de propriile convingeri: o legatura mentala (un fel de telepatie senzoriala) cu porcarul, un individ pasionat de sampling audio care culege si modeleaza sunete din natura, iar ca hobby, creste porci. Prin acea legatura cu “sursa” relatia celor doi amnezici se aprofundeaza pana la un nivel in care efectiv mintile lor se intrepatrund, insusindu-si amintirile personale si totodata, descoperind anumite tipare identice in comportament. Imersiunea le permite astfel sa calatoreasca (nu doar imaginar) pe firul senzorial catre originea traumei si s-o excizeze ca pe o tumoare.
Desi nu foarte complicat narativ, Upstream Color e intr-o buna masura bulversant. Montajul non-linear, subiectul straniu, obsesia pentru detalii si macro-fotografie, muzica sunetelor din natura, taieturile armonioase care sugerau o anumita consonanta psihica (sau spirituala) intre cele 3 personaje dezvaluie nu doar tehnica remarcabila dar si inclinatia spre metafora a filmului. Ar putea fi o alegorie pentru dragostea de cuplu si interconectivitate (oameni care-si completeaza frazele sau par sa se gandeasca la acelasi lucru deodata) dar si ‘o zi din viata unui vierme’ (cu stadiile sale de existenta in om, porc si orhidee); ori o referinta voalata la supra-medicatie sau la conceptul de ‘liber-arbitru’ - vointa proprie fiind anulata de ingestia viermelui. Nu in ultimul rand, in film apare o carte de Henry David Thoreau -Walden- care trateaza experimente sociale si calatorii spirituale. Partea interesanta la filmul lui Carruth e ca deschide usa spre nenumarate interpretari si astfel indeamna la repetate vizionari. Ca un film de Malick, de altfel, a carui estetica pare s-o invoce fara a o imita.
marți, 30 iulie 2013
Marele Ecran prezinta: Filme de vacanţă
O nouă postare colectivă cu recomandările noastre de sezon: solare/ pozitive/ aventuri/ nostalgice din copilărie.
(comedie plina de fantezie si suprarealism din care aflam prin intermediul unei trupe pe punkisti, cum un cantec poate salva lumea de la apocalipsa)
Mind Game
Going Postal
(cea mai buna ecranizare a unei novele de Terry Pratchett. nu mai trebuie sa adaug nimic sper.)
Deşi nu ştiu prea bine ce ar însemna "filme de vacanţă", mintea mă trage imediat spre filmele de comedie. Şi pentru că uneori, în privinţa cinematografiei, mă cred un paseist lucid, o să propun câteva mari comedii clasice şi una ceva mai nouă, de care, asta e, nu cred că m-aş putea sătura. Ceea ce vă urez şi vouă.
În primul rând, neapărat un Jacques Tati - să zicem Mon oncle (1958), dar putea să fie foarte bine Play Time (1967). Cunoscătorii ştiu de ce. Apoi, conaţionalul său Pierre Etaix, cu Yoyo (1965). Pentru că e un film puţin ştiut şi văzut. Bineînţeles, un Buster Keaton - The Cameraman. Unul din foarte puţinele filme la care am râs, la propriu, cu lacrimi. În sala de cinematecă.
Şi, pentru că ţin mult la Billy Wilder, obligatoriu şi una din comediile sale, The Fortune Cookie (1966), de pildă.
Avansând rapid în timp, n-aş vrea să uit cât de mare comic e Nanni Moretti (mai puţin în "Habemus Papam") şi de aceea cred că o comedie bună pentru orice anotimp este Caro diario (1993) (secvenţa dansului în faţa televizorului e favorita mea -).
A, şi dacă îmi permiteţi un bonus, inegalabilul Zelig (1983) de Woody Allen.
(Ionuţ Mareş)
Lista mea cu filme de "vacanta" cuprinde acele filme pe care le-am vazut chiar la varsta cand vacanta insemna efectiv ceva. Astfel ca revizionarea lor aduce, pe langa placerea revederii unor personaje carismatice, scene cool sau replici spumoase, si o scurta desprindere de realitatea de acum, o evadare catre un trecut in care 'vazutul filmelor' se facea neinsotit de senzatia ca viata trece pe langa mine.
(umor delicat, poezie, dragoste, relaxare cu un maseur-calator orb, in varful muntelui, la o statiune balneo-japoneza; un film cald si prietenos care seteaza atmosfera de vacanta si in cel mai mare carcotas)
(comedie plina de fantezie si suprarealism din care aflam prin intermediul unei trupe pe punkisti, cum un cantec poate salva lumea de la apocalipsa)
Mind Game
(un desen animat de lung metraj foarte drag mie, comedie si aventuri cu un geek scriitor de benzi desenate care patrunde tainele universului si afla de ce viata merita traita, din burta unei balene. un film tonic ca nicicare altul. )
Going Postal
(cea mai buna ecranizare a unei novele de Terry Pratchett. nu mai trebuie sa adaug nimic sper.)
(comedie-cult-slapstick suedeza, vag inspirata din viata lui Picasso si timpurile lui. nu ati mai vazut asa ceva.)
(comedie neagra (sau gri?!) bizara, tocmai din America Latina, cu un ritm aparte si cu personaje de neuitat.)
(mi-am dorit un unchi ca Michel Piccoli. un film care prezinta un univers acum disparut, un univers cehovian liric si melancolic dupa care mai tanjim in vacanta; soundtrack de Stephane Grappelly si regie/scenariu semnate Louis Malle. )
(facut dupa o banda desenata a unuia din scriitorii mei favoriti, Daniel Clowes, un film de "coming-of-age" cum rar am mai vazut. cu Thora Birch, Scarlett Johansson, Steve Buscemi ! ma face sa mormai satisfacut "We are the kids of the 90's!")
(waka_x)
În primul rând, neapărat un Jacques Tati - să zicem Mon oncle (1958), dar putea să fie foarte bine Play Time (1967). Cunoscătorii ştiu de ce. Apoi, conaţionalul său Pierre Etaix, cu Yoyo (1965). Pentru că e un film puţin ştiut şi văzut. Bineînţeles, un Buster Keaton - The Cameraman. Unul din foarte puţinele filme la care am râs, la propriu, cu lacrimi. În sala de cinematecă.
Şi, pentru că ţin mult la Billy Wilder, obligatoriu şi una din comediile sale, The Fortune Cookie (1966), de pildă.
Avansând rapid în timp, n-aş vrea să uit cât de mare comic e Nanni Moretti (mai puţin în "Habemus Papam") şi de aceea cred că o comedie bună pentru orice anotimp este Caro diario (1993) (secvenţa dansului în faţa televizorului e favorita mea -).
A, şi dacă îmi permiteţi un bonus, inegalabilul Zelig (1983) de Woody Allen.
Im Juli
Y tu mama tambien
On the road
Motorcycle Diaries
Thelma & Louise
Nu stiu daca sunt neaparat ”de vacanta”, sau mai degraba despre ce inseamna pentru mine vacanta (i.e. plecat la drum, fara tinta fixa, eventual cu o idee vaga in minte, gen ”heading South” :)))
(Ad)
Vacanţa domnului Hulot pentru că e filmul suprem de vacanţă
Lascars (aka Round da way) pentru că "Santooo Ricooooo"
The Party sau orice film din seria Pink Panther pentru că...Peter Sellers
Lascars (aka Round da way) pentru că "Santooo Ricooooo"
The Party sau orice film din seria Pink Panther pentru că...Peter Sellers
şi cele două filme cu agentul OSS 117 Dujardin
Există şi seriale care îmi dau senzaţia de vacanţă:
Monty Python's Flying Circus
Sau, mai nou, It's all sunny in Philadelphia
Nostalgice, din copilarie: Toate panzele sus (mda, ştiu, dar am zis nostalgice)
Nu stiu de ce, ma gandesc la Brazil al lui Gilliam, că n-are nimic de vacanţă în el.
Poate cîntecul: Brasiiiiiil! ta-na-na-na-na-na-na-naa...
Există şi seriale care îmi dau senzaţia de vacanţă:
Monty Python's Flying Circus
Sau, mai nou, It's all sunny in Philadelphia
Nostalgice, din copilarie: Toate panzele sus (mda, ştiu, dar am zis nostalgice)
Nu stiu de ce, ma gandesc la Brazil al lui Gilliam, că n-are nimic de vacanţă în el.
Poate cîntecul: Brasiiiiiil! ta-na-na-na-na-na-na-naa...
(Lucian)
Lista mea cu filme de "vacanta" cuprinde acele filme pe care le-am vazut chiar la varsta cand vacanta insemna efectiv ceva. Astfel ca revizionarea lor aduce, pe langa placerea revederii unor personaje carismatice, scene cool sau replici spumoase, si o scurta desprindere de realitatea de acum, o evadare catre un trecut in care 'vazutul filmelor' se facea neinsotit de senzatia ca viata trece pe langa mine.
Raiders of the Lost Ark pentru ca contine tot ce putea fi mai bun in materie de film de aventuri: story captivant, actiune, umor, romance stangaci, cascadorii si efecte spectaculoase, si, desigur, pe Harrison Ford.
Austin Powers: International Man of Mystery pentru ca se situeaza exact intre Monty Python si OSS117
Ghost in the Shell pentru ca reda cel mai bine atmosfera unui roman cyberpunk ca si pentru influenta pe care filmul lui Mamoru Oshii a avut-o asupra lui James Cameron si a fratilor Wachowski
Mad Max 2 pentru ca ce-ar fi o lista de vara fara spectrul post-apocaliptic al unui desert arid populat de vestigiile salbatice ale civilizatiei noastre.
(Richie)
Enjoy!
Enjoy!
luni, 29 iulie 2013
Theo(rema) Costache
UN PARIU CONFIRMAT
"In peisajul nostru mediatic ingust, un tanar capata atentie dupa ce ia premii pe dincolo, dupa ce a pasit deja pe covorul rosu sau a semnat cu Universal. Deci cand e deja "consacrat". Abia atunci incep sa curga interviurile, invitatiile, ofertele. Am tinut sa ii iau un interviu lui Theo Costache inainte sa devina celebru si sa joace in liga profesionista alaturi de "baietii mari". Considerati-l, daca vreti, pariul Marele Ecran" scriam asta tot aici, în iunie 2011.
Doi ani mai tîrziu, Theo a primit un rol in noul film al lui Terry Gilliam, The Zero Theorem. Rolul e mic, şansa e uriaşă. Mai ales că, după ce l-a văzut la casting, Gilliam a ţinut să scrie o scenă special pentru tînărul actor român (care tocmai a absolvit UNATC-ul).
Pentru o zi de filmare, Theo a împărţit cu Christoph Waltz aceeaşi rulotă. Ceilalţi "băieţi mari" sunt Matt Damon, Tilda Swinton, Ben Whishaw, Peter Stormare etc. Pare suprarealist, aşa ca în alte filme ale fostului Phython (revenim curînd cu detalii şi poate un interviu).
The Zero Theorem va avea premiera mondială la Festivalul de Film de la Veneţia, care începe în 28 august.
"In peisajul nostru mediatic ingust, un tanar capata atentie dupa ce ia premii pe dincolo, dupa ce a pasit deja pe covorul rosu sau a semnat cu Universal. Deci cand e deja "consacrat". Abia atunci incep sa curga interviurile, invitatiile, ofertele. Am tinut sa ii iau un interviu lui Theo Costache inainte sa devina celebru si sa joace in liga profesionista alaturi de "baietii mari". Considerati-l, daca vreti, pariul Marele Ecran" scriam asta tot aici, în iunie 2011.
Doi ani mai tîrziu, Theo a primit un rol in noul film al lui Terry Gilliam, The Zero Theorem. Rolul e mic, şansa e uriaşă. Mai ales că, după ce l-a văzut la casting, Gilliam a ţinut să scrie o scenă special pentru tînărul actor român (care tocmai a absolvit UNATC-ul).
Pentru o zi de filmare, Theo a împărţit cu Christoph Waltz aceeaşi rulotă. Ceilalţi "băieţi mari" sunt Matt Damon, Tilda Swinton, Ben Whishaw, Peter Stormare etc. Pare suprarealist, aşa ca în alte filme ale fostului Phython (revenim curînd cu detalii şi poate un interviu).
The Zero Theorem va avea premiera mondială la Festivalul de Film de la Veneţia, care începe în 28 august.
Post Tenebras Lux
si trailer oficial:
Un film de trait, mai greu de povestit sau scris de el dar - trebuie sa zic de filmul asta macar 2 randuri - mai ales ca e disponibil acum si pe "sursele de film alternative". Dupa debutul magistral cu Japan si apoi Silent Light , mexicanul Carlos Reygadas distorsioneaza serios realitatea mea cu "Post tenebras lux"- un film lynchian, intunecat, amenintator si criptic. Un triumf al filmului "de autor", profund, plin-ochi de personalitatea artistului. Cadrele onirice sunt prezentate prin lentile caleidoscopice, doar centrul imaginii e in focus. Restul e difuz si distorsionat. Ca realitatea la care suntem supusi. Ca si gandurile personajelor sau gandurile noastre. Fizic vorbind, ochiul uman e capabil sa vada extrem de putin din spectrul luminii si avem o vedere periferica slaba (aici intervin "ochii mintii"). Intotdeauna pandeste ceva din zona difuza si pana si o pajiste insorita poate sa fie un teren minat. Pana si un prieten poate sa fie un calau neasteptat. La problemele inevitabile de perceptie se adauga "ghiulele la piciorul libertatii personale": familia, batranetea, lipsa de comunicare reala in cuplu, permanenta grija pentru bunastare, etc ... Reygadas descrie spleenul si anxietatea omului contemporan ca nimeni altul. Secventa ce deschide filmul, avand-o ca protagonista pe fetita regizorului, e una din cele mai infricosatoare si fascinante secvente aduse pe pelicula in istoria filmului. Mai adaug ca Reygadas si-a folosit cei 2 copii jucausi si inteligenti in intreaga poveste si asta spune multe - un film pictat cu lumina ochilor si scos din lobul crepuscular al artistului. O experienta cinematografica viscerala si fundamentala, ca lumina si intunericul.
Vinerea animata de luni: The Diary of Tortov Roddle
Aru Tabibito no Nikki (2003)
aka The Diary of Tortov Roddle
Animation by Kunio Katou.
Animatia intreaga:
vineri, 26 iulie 2013
Preman
THE ACT OF KILLING
“Gangsterii sunt oameni care lucrează în afara
sistemului, nu pentru guvern. Cuvîntul gangster (preman, în indoneziană), vine
de la “free man”. Naţiunea asta are nevoie de “free mani”. Dacă toată lumea ar
lucra pentru guvern am fi o ţară de birocraţi. N-am reuşi să ducem nimic la
bun-sfîrşit. Avem nevoie de premani să ducă lucrurile la
bun-sfîrşit. Oameni privaţi, liberi, oameni de acţiune. Avem nevoie de
gangsteri care sunt gata să-şi asume riscuri în business. Care îşi folosesc
muşchii. Muşchii nu sunt numai pentru a-i bate pe oameni - deşi, cîteodată,
oamenii trebuie bătuţi”
Acest
discurs este rostit de (atenţie!) vicepreşedintele Indoneziei la o întrunire a
unei organizaţii paramilitare, care numără 3 milioane de membri. “Tineretul
Pancasila” şi alţi “premani” au participat la lichidarea a un milion de aşa-zişi
comunişti cu ocazia instalării în 1965 a unei junte militare, aflată la putere şi
astăzi.
The Act of Killing (2012), documentarul
regizat de Joshua Oppenheimer (produs de Werner Herzog şi Errol Morris) este o halucinantă (şi frisonantă) rememorare a genocidului de atunci, din perspectiva călăilor. În Indonezia,
gangsterii sunt priviţi ca nişte eroi, se ghidează după principiul “Relax and Rolex” şi conduc
ţara pe faţă (nu din umbră, ca în alte părţi).
De un grotesc fără margini este secvenţa cu emisiunea tv în care au fost invitaţi killerii care vorbesc cu nonşalanţă despre actul uciderii semenilor ca sport, ca şi cum ar fi fost nişte aventuri la pescuit.
Anwar Congo (record personal: peste 1000 de ucideri; specialitatea casei: "The Wire", metodă inspirată din filmele cu gangsteri şi folosită pentru că făcea mai puţină "mizerie" decît maceta) a venit la emisiune cu o pălărie de cowboy în cinstea eroilor săi din filmele americane şi în special a lui Sidney Poitier cu care susţine că seamănă.
Prezentatoarea, mereu zîmbăreaţă, întreabă pe un ton glumeţ: "nu vă e teamă de răzbunarea copiilor victimelor?". Nu, zice alt preman (specialitatea lui: violul a mii de fete de 14 ani), că îi lichidăm imediat şi pe ei. Spune asta rîzînd, în timp ce stă într-o maşină americană de război şi agită o puşcă...în mijlocul studioului tv.
E numai una din zecile de scene greu de crezut şi greu de digerat, absurde, dacă n-ar fi dureros de reale. Un bărbat are ocazia să-şi spună povestea în faţa camerelor şi în faţa premanilor. A văzut cu ochii lui, în copilărie, cum i-au executat tatăl-vitreg. Acum spune povestea ca pe un banc, ca nu cumva să trezească aversiunea premanilor. Pe dinafară rîde, dar simţi că pe dinăuntru plînge în hohote. Dublu-gînditul, dublu-limbajul orwellian, prins pe viu, cîndva, la începutul mileniului trei.
Am încetat să mă întreb după prima jumătate de oră "Cum au fost posibile toate astea?". Dar m-am întrebat pînă la capăt "Cum de a reuşit să filmeze toate astea?".
După ce vezi documentarul ăsta înţelegi că Statul e un fel de schemă
piramidală. Cîţiva “premani” încasează. Sclavii plătesc. Deocamdată, doar
Bruxelles-ul ne împiedică să nu încăpem şi noi, definitiv, pe mîna preman-ilor
(care, nu vă îndoiţi de asta, sunt puternici şi în România). Pentru binele general, The Act of Killing ar trebui inclus în programa şcolară, arătat la copii şi pus în subiectele de la Bac.
Vinerea animata: ca pe vremuri !
Back In The Day from Trunk Animation on Vimeo.
Our Son from Cartoon Brew on Vimeo.
Heavyweight from Joe Sparkes on Vimeo.
joi, 25 iulie 2013
La migliore offerta / The Best Offer (2013)
”Everything can be fake, Virgil: joy, pain, hate, illness, recovery... even love.”
Cei care
s-au atașat de talentul lui Tornatore de a spune povești și de candoarea
nostalgică / melancolică din Cinema Paradiso, Malena sau Baaria, vor fi destul
de suprinși de ultimul film al său, La Migliore Offerta / The Best Offer. Asta
spre deosebire de cei care au ajuns la acest film pornind pe urmele actorului
principal, Geoffrey Rush, al cărui profil actoricesc se integrează perfect în scenariul de thriller light.
Realizat
exclusiv cu o distribuție vorbitoare de limba engleză, The Best Offer nu curge
lent, liniar și difuz ca o amintire întinsă pe două ore, ci e pigmentat cu
suspans și cu viraje precipitate. Se apropie mai degrabă de Hollywood decât de
neorealism. Dar cu toate astea nu poate fi numit nici mainstream și nici plin
de clișee. Are un scenariu isteț și incitant, care rezervă câteva surprize
speciale pentru iubitorii de artă.
Plasat în
lumea anticarilor ce manevrează lucrări de artă cu prețuri amețitoare, filmul îl are în centru pe Geoffrey Rush. În
rolul dealer-ului de antichități ultra-doct și cultivat, dar în același timp
solitar, incapabil să stabilească relații sociale profunde, ba poate chiar
înspăimântat de contactul cu cei din jur (vezi omniprezentele mănuși, la care nu renunță decât extrem de rar, pentru a pipăi textura unui tablou), el ajunge în postura de a
cunoaște o tânără/frumoasă/misterioasă proprietară de antichități care îi cere
ajutorul.
Deși poate
distinge cu ochiul liber un fals de un original când vine vorba de lucrări de
artă, în ceea ce privește relațiile interumane personajul întâmpină dificultăți serioase. Izul de love story se coagulează lent, dar e suficient pentru a te ține aproape de film, pentru a te face să aștepți nerăbdător finalul. Iar asta chiar dacă pe parcurs începi să recunoști prezența unei rețete scenaristice destul de puțin originale.
Așa cum scria Ionuț Mareș aici, La migliore offerta
rămâne un film care studiază opoziția dintre fals și autentic, pornind de la
artă și ajungând la relațiile dintre oameni. Iar în cursul acestui proces, Tornatore
ne dă și câteva mici lecții de istoria artei, lăsându-și camera să lenevească asupra unei colecții impresionante de portrete feminine.
Fun-fact: Printre portretele feminine poate o s-o descoperiți pe Elsbeth Tucher, pictată de Albrecht Dürer în 1499. Același Dürer pe care îl puteți vedea zilele astea la Muzeul de Artă din Timișoara, într-o expoziție de gravuri.
Teaserul zilei: Breaking Bad
Ce mai aştept vara asta în afară de vacanţă?
Ultimele episoade din Breaking Bad.
Plus două teasere cu singurii oameni care ar putea să-i pună capăt lui Walt.
Yeap, all bad things must come to an end.
Bonus: creatorul seriei, Vince Gilligan, vorbeşte despre distribuţie, scenariu şi Keith Richards (Rolling Stones) iar Dean Norris ,"the alphabet actor", rămîne în personaj (Hank-sta Bam-bam) şi la Conan.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)