luni, 15 aprilie 2013
Soare chiar şi noaptea la BCUT
Filmul, cu acţiunea plasată în secolul al 18-lea, este povestea unui cadet de la curtea regelui din Napoli, care se hotărăşte, în urma unei revelaţii, să abandoneze lumea căreia îi aparţinuse până atunci şi să se dedice călugăriei şi, ulterior, sihăstriei. Mai exact, Il sole anche di notte nu este atât darea de seamă a unei astfel de decizii şi a motivaţiilor ei (pe care, de altfel, fraţii Taviani le "rezolvă" încă de la început, dezamorsând o posibilă pistă narativă la îndemână), cât povestea încercării părintelui Sergio (Julian Sands) de a rezista ispitelor şi de a-şi urma până la capăt calea aleasă.
Pornind de la tradiţia ortodoxă în care Tolstoi îşi concepuse povestea pe care Guerra şi fraţii Taviani o mută în context catolic, Il sole anche di notte se impune prin simplitate, echilibru şi sobrietate, calităţi care îl ţin la egală distanţă de kitsch-ul telenovelistic şi de pretenţii artistice sterile.
Naraţiunea evoluează fără rupturi spectaculoase, scenele par egale în intensitate, nu există tuşe groase în felul în care sunt construite personajele, tăcerile sau sunetele diegetice (cum ar fi ploaia sau periatul părului) primesc o importanţă la fel de mare ca dialogurile de altfel minimale. Fraţii Taviani filmează deseori părţi ale corpului pentru a sugera acţiuni trecute sau viitoare şi chiar stări emoţionale puternice, amintind întrucâtva de una din mărcile stilului bressonian.
Deşi ironizează pe alocuri o anume tendinţă a bisericii spre muzeificare şi a credincioşilor spre superficialitate, fraţii Taviani sunt departe de sarcasmul lui Bunuel în această direcţie. Totuşi, ei împrumută de la inonoclastul cineast spaniol înclinaţia spre un protagonist care îşi urmează propriul drum al credinţei, marcat deopotrivă de sacrificii şi cedări.
De remarcat sunt de asemenea rolurile secundare făcute de actriţele Nastassja Kinski şi Charlotte Gainsbourg (aceasta din urmă nici nu împlinise 20 de ani), muzica dinamică şi antrenantă a lui Nicola Piovani, dar şi imaginea în culori estompate a lui Giuseppe Lanci.
Il sole anche di notte va putea fi văzut gratuit, marţi, 16 aprilie, de la ora 18.00, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare Timişoara, în cadrul seriei 50 de ani de cinema italian în capodopere. Seria va continua săptămâna viitoare cu Nostalgia (1983) lui Tarkovski, un alt film la al cărui scenariu a contribuit Tonino Guerra, apropiat al regizorului rus.
Ionuţ Mareş
duminică, 14 aprilie 2013
Stoker (2013). Natură moartă
Stoker/Legături suspecte (2013) este un exerciţiu de stil extrem de la primul până la ultimul cadru, de la portocaliul misterios din părul lui Nicole Kidman până la picăturile de sânge de pe albul florilor. Alcătuit parcă din tablouri care updatează goticul la secolul 21, Stoker inspiră o puternică senzaţie că asişti la desfăşurarea unei naturi moarte. Totul pare nemişcat, static, condamnat la dispariţie – de unde şi simbolul păsărilor împăiate care populează lumea Indiei (Mia Wasikowska).
Fals horror şi fals thriller (interesul pare centrat nu pe cum se continuă acţiunea, pe ce se întâmplă mai departe, ci mai degrabă pe ce delicii vizuale oferă Park Chan-wook), Stoker este de o ironie aproape imperceptibilă. Sexualitatea reprimată se erijează în principala cauză a dezlănţuirii şi eliberării sângeroase a Indiei, echivalente în final cu maturizarea (renunţarea la rochiile de fată cuminte şi trecerea la pantofii cu toc – simboluri ale feminizării) – în asta constă de fapt miza întregului film.
Imaginaţia extremă a fetei construieşte un univers ameninţător, marcat de crime, dorinţe sexuale, plăceri morbide, culori deopotrivă pastelate şi stridente. Fuga de trecut, de familie (ce mai rămâne din aceasta), de provincie, de autoritatea poliţienească, de adolescenţă, şi cursa spre New Yorkul iluminator sunt de fapt reprezentarea lumească, murdară a unei salvări.
Scenaristul Wentworth Miller a spus că l-a avut ca sursă de inspiraţie pe Hitchcock, iar Park Chan-wook, aflat la primul său film în limba engleză, ştie să introducă (fără stridenţe) scene care trimit direct la „maestrul suspansului”, din care cele mai vizibile sunt cele două momente de la duş. Mia Wasikowska, o actriţă cu o evoluţie fulminantă, face cu siguranţă cel mai greu rol al său de până acum, în timp ce Nicole Kidman este obişnuită cu personajele "ciudate", provocatoare, având astfel de roluri la degetul mic.
Ionuţ Mareş
Juriul Timishort 2013
Timishort e cel mai important eveniment de cinema care se întîmplă în această parte de ţară. Şi singurul de gen (scurtmetraj) din România care pune accent pe filmele de artă şi de autor. Mă bucur cînd văd ce filme şi oameni interesanţi reuşesc să aducă la fiecare ediţie.
Anul acesta (25 - 28 aprilie) vor veni Jacky Goldberg, critic (la prestigioasa Inrockuptibles) şi regizor francez (selectat de patru ori la Cannes), Cosmina Stratan (cea mai bună actriţă la Cannes pentru rolul din După Dealuri) şi Nuno Galopim, critic portughez. Cei trei fac parte din juriul Competiţiei Internaţionale.
În Competiţia Oficială se întrec pînă la 25 de scurtmetraje, prezentate în premieră românească la Timishort. Opt filme româneşti realizate în ultimul an concurează în Competiţia Naţională. Secţiunea Videorama promovează arta video şi filmul experimental.
Din cinci ediţii, n-am ratat niciuna. Ceea ce vă dorim şi dumneavoastră.
Apropo, încă puteţi să vă înscrieţi ca voluntari.
sâmbătă, 13 aprilie 2013
Clişee în afişe
În caz că aţi avut senzaţia că unele afişe de film seamănă flagrant între ele, iată AICI şi confirmarea (via waka_x).
Exemplu: capete mari pe cer deasupra unor oameni mici pe plajă
...şi cîte şi mai cîte.
vineri, 12 aprilie 2013
S-a deschis robinetul...
La Timişoara, prietenii noştri lucrează:
"Arta actorului din tine", atelierul deschis cu Boris Gaza (pe care l-aţi văzut ultima oară aici, în "Naşul"), pentru cei care erau curioşi de experimentul Specta(c)torul. Atelierul se întîmplă în cadrul StudentFest, sîmbătă, 13.04 (16h), Casa Studenţilor, sala 202 (adică Thespis).
Makunouchi Bento tocmai ce au pus laolaltă piesele lor care au apărut pe compilaţii (din 2002 încoace) în The Guardians of Rare Pieces. Adică, "soundtrack pentru filme imaginare", cum bine zice Eastern Daze.
Miercuri şi joi, în cadrul Cafekultour, cafeaua se serveşte cu două cubuleţe de scurtmetraje de origine franceză, respectiv germană (vezi flyer).
Joi, 18 aprilie, Pelicula Culturală ne întind Capcana (Klopka, regia Srdjan Golubovic, 2007), o incursiune în cinemaul sîrbesc nou. Este primul eveniment public organizat în sala de spectacole a Episcopiei Ortodoxe Sîrbe. Accesul se face pe bază de lenjerie de pat sau prosoape de bumbac ce vor fi donate Spitalului de Copii.Vom fi acolo.
Pe margine se încălzeşte Timishort.
Simply the B-est (IFF)
Producţia care va deschide luni festivalul este Jagten / Vânătoarea, de Thomas Vinterberg, film pentru care Mads Mikkelsen a primit anul trecut la Cannes premiul pentru interpretare masculină. Pelicula daneză va intra apoi şi în circuitul cinematografelor de la noi. Gala de închidere de duminică, 21 aprilie, va oferi filmul Cesare deve morire / Cezar trebuie să moară, prin care fraţii Taviani au împuşcat Ursul de Aur în 2012.
Aşa cum ne anunţă organizatorii, pentru trofeul Bucureşti IFF vor concura şapte filme, alese de Andrei Creţulescu. Toate titlurile sunt prezentate în premieră absolută în România, în proiecţii full HD sau 35mm, iar două dintre ele reprezintă debuturi în lungmetraj.
Blancanieves / Albă ca Zăpada (Pablo Berger, Spania 2012) este o reinterpretare a basmului clasic, cu acţiunea plasată în lumea toreadorilor din Sevilla anilor '20. Filmat în alb/negru şi fără dialoguri, filmul lui Pablo Berger continuă cumva experimentul The Artist, dar alege să omagieze cinema-ul european de început de secol XX, cu accent pe expresionismul german. Prezentat în mai toate festivalurile de film ale anului trecut, Blancanieves a câştigat 9 premii Goya şi a fost propunerea Spaniei la Oscar-ul de film străin.
Compliance / Supunere (Craig Zobel, SUA 2012) reprezintă tot ce are mai provocator cinema-ul actual – filmul lui Craig Zobel, reprezentant de marcă al noului val de regizori americani independenţi, este, fără doar şi poate, filmul şoc al acestei ediţii a festivalului şi e bazat pe fapte pe cât de incredibile, pe atât de reale: ca urmare a unui apel telefonic, şefa unui fast food începe să interogheze o angajată, consecinţele demersului ei fiind de-a dreptul siderante. Compliance a fost lansat la Sundance şi a avut premiera europeană la Locarno.
Epilogue / Epilog (Amir Manor, Israel 2012), al israelianului Amir Manor, a fost descris de critică drept „un Amour mai puţin disperat”. Pornind oarecum de la aceeaşi întrebare ca Haneke – ce se întâmplă la bătrâneţe cu cuplurile de o viaţă? –, Manor îşi invită protagoniştii într-o călătorie prin Tel Aviv, călătorie menită a sublinia diferenţele ireconciliabile între generaţii dar şi a reîntări o relaţie care, poate, a obosit. Filmul a făcut turul festivalurilor europene de profil, totul culminând la Salonic, unde a primit nu mai puţin de 5 trofee.
Love Building (Iulia Rugină, Romania 2013), mult-aşteptatul debut în regie al unuia dintre cei mai prolifici regizori de scurtmetraje din România, Iulia Rugină, este un proiect 100% independent în care 14 cupluri tinere au la dispoziţie şapte zile pentru a-şi repara poveştile de dragoste. Cei trei protagonişti ai filmului – totodată şi producători – sunt Dorian Boguţă, Dragoş Bucur şi Alexandru Papadopol, acesta din urmă, aflat la primul său rol principal în cinema de la Occident (2002) încoace.
Sightseers / Excursioniştii (Ben Wheatley, Marea Britanie 2012), al britanicului Ben Wheatley („responsabil” pentru una dintre cele mai şocante producţii din 2011, Kill List), e genul de film la care râzi ca să-ţi ascunzi tremuratul – un cuplu banal se transformă într-un Bonnie şi Clyde de mâna a doua, în timp ce vacanţa lor prin Anglia rurală se îmbibă de sânge. Adorat la Sitges, filmul a câştigat premiul pentru „Cea mai bună actriţă” (Alice Lowe) şi cel pentru „Cel mai bun scenariu” (scris de Lowe împrenă cu co-protagonistul Steve Oram).
The Color of the Chameleon / Culoarea cameleonului (Emil Christov, Bulgaria 2012), o parabolă ultra-stilizată despre mecanismele puterii totalitare – un tânăr ambiţios recrutează un grup de intelectuali cu scopul de a-i face să se spioneze reciproc –, reprezintă ambiţiosul debut în regie al bulgarului Emil Christov, apreciat director de imagine din a cărui filmografie fac parte titluri precum Tuvalu, The World Is Big and Salvation Lurks Around the Corner sau Zift.
Wrong / Greşit (Quentin Dupieux, Canada 2012), continuarea fără legătură directă dar absolut firească a fenomenului numit Rubber (2010), aka filmul cu anvelopa ucigaşă, reprezintă tentativa inclasabilului regizor canadian Quentin Dupieux, aka Mr. Oizo, de a face cinema „mainstream” pornind de la o premisă relativ banală – într-o dimineaţă, protagonistul observă că i-a dispărut câinele – şi continuând într-o direcţie dificil de descris în cuvinte...
Secţiunea paralelă Panorama oferă filme cel puţin la fel de provocatoare, din care merită menţionate: On the Road / Pe drum (ecranizare după romanul lui Jack Kerouac), filmul cu care Walter Salles a participat anul trecut la Cannes; documentarul Searching for Sugar Man, laureat cu Oscar în acest an; 360, de Fernando Meirelles şi cu Rachel Weisz, Anthony Hopkins sau Jude Law; Antiviral, în regia lui Brandon Cronenberg, fiul maestrului canadian; Le grand soir/ Seara cea mare, de Gustave Kervern şi Benoît Delépine; varianta restaurată digital a capodorei italiene Ghepardul, în regia lui Luchino Visconti.
Toate informaţiile despre festival - programul complet, invitaţii speciali, membrii juriului, proiecţiile de filme româneşti clasice - pot fi găsite aici, pe site-ul festivalului, şi pe pagina lor de Facebook.
miercuri, 10 aprilie 2013
Show respect for cinema!
DUE PROCENTI PENTRU MARELE ECRAN
Anul trecut, organizaţia noastră v-a cerut cei 2 % folosind acest argument "artistic". Nu am fost prea convingători. Aşa că anul acesta schimbăm foaia şi vorbim business, capisci ?
Grazie profesioniştilor care ne-au ajutat (voluntar, cum altfel)! Am dovedit din nou că suntem o mare... familie: Camera 4, Atelier 1 şi Asociaţia Marele Ecran. Acum e rîndul vostru. DE CE şi PENTRU CE am scris aici. Pe scurt, direcţionînd cei 2 % din impozitul pe venit Asociaţiei Marele Ecran susţineţi cauza noastră: necesitatea înfiinţării unei săli de cinema civilizate la Timişoara. În afară de multiplex.
"Naşul": Boris Gaza (Atelier 1)
Pisica: Mimi
idee: Lucian Mircu feat. Boris Gaza
regizor: Cristian Ilea (Camera 4)
scenariu: Lucian Mircu
montaj: Cristian Ilea
muzică: Boris Gaza (după Nino Rota)
make-up artist: Carmen Gaza (Atelier 1)
first assistant director: Richie M. Ilie
Making-of, în curînd.
Anul trecut, organizaţia noastră v-a cerut cei 2 % folosind acest argument "artistic". Nu am fost prea convingători. Aşa că anul acesta schimbăm foaia şi vorbim business, capisci ?
Grazie profesioniştilor care ne-au ajutat (voluntar, cum altfel)! Am dovedit din nou că suntem o mare... familie: Camera 4, Atelier 1 şi Asociaţia Marele Ecran. Acum e rîndul vostru. DE CE şi PENTRU CE am scris aici. Pe scurt, direcţionînd cei 2 % din impozitul pe venit Asociaţiei Marele Ecran susţineţi cauza noastră: necesitatea înfiinţării unei săli de cinema civilizate la Timişoara. În afară de multiplex.
"Naşul": Boris Gaza (Atelier 1)
Pisica: Mimi
idee: Lucian Mircu feat. Boris Gaza
regizor: Cristian Ilea (Camera 4)
scenariu: Lucian Mircu
montaj: Cristian Ilea
muzică: Boris Gaza (după Nino Rota)
make-up artist: Carmen Gaza (Atelier 1)
first assistant director: Richie M. Ilie
Making-of, în curînd.
Mad Men: Mezzo del camino
- "Pe calea vieţii-ajuns la jumătate
- mă regăsii într-o pădure obscură
- căci drumul drept lăsasem a-l străbate"
- ( traducere Răzvan Codrescu )
A reînceput telenovela mea preferată.
Mad Men (difuzat de AMC) nu e chiar la "mezzo del camino". Penultimul sezon începe cu un "veteran în paradis" (Hawai) care citeşte Infernul lui Dante. E clar. Angoasele lui Don Draper, nevoia lui binecunoscută de a umple cu ceva vidul, "the old habits" au revenit. Viaţa sa ascunsă continuă după un scurt antract însorit. Subtil, întunecat şi freudian (şi în secvenţele cu Roger Sterling / John Slattery care nu are nicio reacţie cînd află că i-a murit mama, dar explodează pentru lucruri aparent neînsemnate). Preocupările acestui sezon par a fi disfuncţiile emoţionale ale eroilor, căile întortocheate ale sufletelor lor, teama de moarte, conştientizarea apăsătoare a trecerii timpului. Dar e ceva mai mult decît "criza vîrstei de mijloc". Printre co-scenarişti probabil că trebuia trecut şi Kirkegaard. Într-o notă mai veselă, Peggy (Elisabeth Moss) devine, la noul său loc de muncă, versiunea cu fustă a lui Don.
Premiera noului sezon (două episoade într-unul) nu pot spune că m-a rupt. Totuşi mă atrage cu o forţă căreia nu mă pot împotrivi. Ce să-i faci? Vechile obiceiuri...
( dubstep promo AICI )
marți, 9 aprilie 2013
Cinema de Lux
Săli de cinema de lux se mai gasesc. Repertorii de
lux cu filme de lux (filme de autor) în care să desluşeşti personalitatea celui
care le-a facut (iar nu – aşa cum spune Robert Altman în al său The Player – vedetele, suspansul, umorul, violenţa,
emoţia, speranţa, nuditatea, sexul, happy end, mai ales happy end), mai
greu. De peste zece ani, în astfel de săli construite în mall-urile din România,
se poate urmări, aproape invariabil, acelaşi tip de filme. Care, la o privire
atentă, par unul şi acelaşi monoton film, jucat de alţi actori, cu alte scene,
alte decoruri etc. Care şi ele par, la rândul lor, unul şi acelasi actor ce
rosteşte una şi aceeaşi gamă, într-o una şi aceeaşi scenă. Gulagurile şi
sateliţii lor – în care au făcut filme Tarkovski, Abuladze, Paradjanov, Wajda,
Zanussi, Menzel, Forman, Săucan, Pintilie, Piţa, Veroiu, Tatos, Daneliuc şi alţii
– n-au reuşit să formeze „omul nou”. Holywoodul de azi (cel puţin produsele de
tip cine-pulp fiction, care ajung pe ecranele din România), da. El se numeşte cinevorator,
pentru că – scrie Lucian Mircu – „cinefilul e pe cale de
dispariţie”, iar „locul său pe scara involuţiei e luat de o specie nouă,
mutantă: cinevoratorul” al cărui semn de recunoaştere e „hămeseala cu care
înfulecă, fără discernământ, orice film i-ar ieşi în cale”. Însă de „dinăuntru”
(cu ochii cinevoratorului) nu se vede aşa. E nevoie de puţină dezintoxicare – ca şi în cazul dezrobirii de
fast food – ca să te prinzi...
Acesta a fost un scurt guest-post semnat de Marian Rădulescu, cel care vă aşteaptă deseară la Amarcord (pentru că cinemaul de lux e acolo unde sunt filmele...de lux).
Marian a mai scris recent despre Marele Ecran.
luni, 8 aprilie 2013
Amarcord (1973)
Pentru a ilustra magia din Amarcord, recompensat cu Oscarul pentru cel mai bun film, şi tehnica fără egal a lui Fellini, am ales să împărtăşesc un fragment dintr-o foartă bună cronică scrisă de Romulus Rusan şi inclusă în volumul Arta fără muză (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980):
Reprezentări de gradul doi
Amarcord pare, la prima vedere, o nouă ediţie a reportajelor filosofice din provincia lui Fellini. Reapar, în înfăţişări mai mult sau mai puţin cunoscute, procesiunile, valsurile, frizerii, capsele pocnitoare, fotografiile din faţa şcolii, cântăreţul orb, motociclistul oraşului, prostituatele, mesele de biliard, pantalonii bufanţi, şalurile lungi, frizurile linse şi date pe spate, vitrinile cu şepci şi păpuşi... întreaga figuraţie a copilăriei şi a "străzii mari", vagabondând epic într-un context eminamente liric.
Toate aceste reprezentări, situate la limita între amintire şi vis, ar conduce însă numai la un sentimentalism minor, dacă n-ar fi trecute pritr-o optică regizorală subtilă, care prevede mişcările şi întorsăturile cu bună ştiinţă, ca într-o veritabilă partidă de şah. Imaginile sunt subordonate mai multor niveluri, sunt acţionate prin pârghii cu braţe multiple. În primul rând, viaţa dezordonată este echilibrată prin nostalgia unificatoare a eroului liric. Apoi, într-o a doua instanţă, tragismul faptului derizoriu, zădărnicia atleţilor nimicului cu care se înconjoară Fellini sunt topite cu acidul tare al clovneriei. Cum se realizează aceasta în practică? Fiecare calupt de viaţă este lăsat să evolueze până la pragul melancoliei, unde îi iese în cale o bombă ilariantă, care dizolvă emoţia şi o lasă să alunece în grotesc. Dar, ulterior, şi această mişcare demolatoare este oprit la timp, dându-se din nou avans relatării emotive.
Ceea ce umple de nobleţe aceste cocktailuri savante şi le împiedică să rămână simple amestecuri mecanice, ceea ce scoate din pericolul autopastişării maniera aceasta originală de a prolifera amintirea la infinit este o sensibilitatea ieşită din comun, un dar excepţional de a acorda registrele afective. Ca un mare pictor care alătură fără teamă culori nepotrivite, înrudindu-le doar prin corespondenţa nuanţelor, Fellini succede tandreţei persiflarea şi afecţiunii ironia fără a le lăsa să-şi dezvolte discrepanţele. Este o echilibristică pe lama unui cuţit mişcător; este un drum de o precizie infinitesimală care, de la un film la altul, ne oferă un suspense estetic de cea mai înaltă calitate.
.............................................
Fellini nici nu fuge de trecut în râs, dar nici nu foloseşte trecutul ca simplă recuzită satirică. Reprezentările sale sunt de fiecare dată nişte complicate mişcări în doi timpi: întâi el ironizează pentru a-şi ascunde ataşamentul, apoi converteşte ironia într-o compasiune care îl aduce pe spectator alături de subiect, cineastul părând că n-a făcut decât să se joace cu imparţialitatea.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)