joi, 14 februarie 2013
Filme "gresite" pentru V-Day?
Fara nici o intentie de a fi contra establishment-ului sau a critica oportunitatea unei sarbatori a iubirii in acceptiunea ei consumerista - daca-i dulce, sa luam doua - propun o lista de filme mai putin siropoase si pe care personal le-as vedea cu prietena in seara asta daca realitatea mea de burlac nu m-ar trimite la un concert solo. Asa ca intreb publicul Marelui Ecran cat de "gresite" sunt alegerile astea?
Audition. De ce nu? Filmul asta fie va testa trainicia cuplului, fie va materializa una din temerile cele mai ascunse: aceea ca ingerul de langa tine e un(o) psihopat(a) cu tendinte criminale. Iar daca esti burlac sau burlacita, Audition va fi argumentul definitiv pentru a nu trata potentialii parteneri intr-o maniera obiectiva sau obiectivanta.
Lars and the real girl. Filmul lui Craig Gillespie produce un puternic argument in favoarea celor lipsiti de conectivitate sociala care isi focalizeaza atentia catre “persoane” ireale traind fantezii patologice ca terapie alternativa de vindecare emotionala. In acelasi timp atrage atentia asupra importantei rolului familiei si prietenilor in tot acest tratament. Dar iubitei i-ar putea sugera ca si barbatilor le plac papusile..
I’m a cyborg but that’s ok. Stiti vorba aia cum ca iubirea prea mare ii inebuneste pe oameni? Oare ce efect ar avea daca ei ar fi deja putintel nebuni. O ea internata la ospiciu se crede cyborg si vorbeste doar cu electrocasnicele. Un el schizofrenic si cleptoman isi propune s-o salveze. Adaugand mentiunea ca e un film de Park Chan Wook mesajul e clar: asta nu e o romanta cu parfum... obisnuit.
Bad Guy. Iubire intr-un exploitation artsy care are ca tema centrala prostitutia? Doar intr-un film de Kim Ki Duk. ‘Baiatul rau’ e atat acela care indrazneste sa fure un sarut fetei chiar sub privirile iubitului dar, mai ales, acela care-o rapeste, sechestreaza si-o obliga sa se prostitueze pentru “a o invata minte”. Si probabil pentru ca s-a indragostit de ea si n-o stie.
Irreversible. Asemanarea cea mai frapanta dintre dragoste si cinema e aceea ca amandoua au de-a face cu manipularea. Iar Gaspar Noe ne manipuleaza ireversibil simturile prin faptul ca ne obliga sa fim martori la o poveste de dragoste tragica dar ne rapeste eliberarea justitiara a finalului prin derularea ei in revers.
Hard Candy. Despre pradatorii de pe internet s-au tot facut filme dar numai unul transforma prada in pradator si pedofilul in victima neajutorata. Ellen Page le razbuna simbolic pe toate fetele de 14 ani si familiile lor victimizate de asemenea dezaxati. Iubirea lipseste in filmul lui David Slade insa componentele ei (puterea, inocenta, sexualitatea) sunt bine explorate.
Blood Simple. Un barbat gelos, o nevasta infidela, un amant naiv si un detectiv particular/ucigas platit. Fiind vorba de filmul de debut al fratilor Coen sunt garatate o anumita maiestrie artistica, o eleganta a dialogurilor si unul sau mai multe twisturi subtile. Sangele nu e atat de abundent incat sa oripileze insa fiorii adrenalinei sunt un preludiu eficient, zic eu...
Meniu de V-day: Silver Linings Playbook (2012)
Dragi îndrăgostiți prinși (de voie, de nevoie) în plasa unei
sărbători împachetate și exportate din America precum hamburgerii de la Mac,
Vă aud, vă înțeleg. Valentine’s day duhnește de clișee! Dar în același timp,
știu, nu putem trăi fără ea. Adică e o parte indispensabilă din societatea consumeristă
la care aderăm cuminți. Dar dacă v-ați plictisit să livrați în fiecare
an de 14 februarie plăsuța cu accesorii pufoase, roșii, dulci și/sau parfumate – și în același timp nu
vreți să aveți o gagică bosumflată fix azi – am o singură recomandare. De trei
cuvinte. Silver Linings Playbook.
Știu că va
trebui să îngroșați cozile la bilete și îmbulzeala de la Mall, apoi să
luați sucuri și popcorn la suprapreț și să auziți fojgăiala oamenilor care le
consumă în sală. Dar cred că de data asta merită. Fiindcă Silver Linings
Playbook e fix genul de comedie romantică care deopotrivă celebrează și
subminează ideea stereotipă de ”love story”. Nu desființează clișeele, dar nici
nu se supune orbește lor. Are și happy end, dar și un scenariu plin de replici
cinice. Plus un rol secundar jucat de Robert de Niro cum de mult nu l-am mai
văzut. Și e nominalizat la 8 Oscaruri!
Filmul îl are în rolul principal pe Bradley Cooper – care
arată aici că poate mult mai mult decât a demonstrat până acum în comedii
ușurele a la Hangover – și pe Jennifer Lawrence – în rolul ”gagicii nebune”,
care răspândește un aer nevrotico-fascinant în maniera lui Helena Bonham Carter
din Fight Club (incl. alura dark). Ambii sunt campioni la terapii antidepresive, stau cu părinții
(îngrijorați) și au un întreg istoric de comportament necontrolat. Ce să mai,
nebuni în toată regula.
Evident că la final se sărută cu camera învârtindu-se
în jurul lor, ca într-un videoclip (și ăsta nici măcar nu e spoiler, fiindcă e
clar de prin minutul 15 de film că așa se va încheia). Dar ce mai contează!
Drumul până la happy-end e atât de plin de umor isteț – de zeflemea la adresa
obsesiei americane legate de ”gândire pozitivă”, de familii disfuncționale și
comice în același timp, din categoria Little Miss Sunshine ș.a. –, încât abia
dacă mă pot gândi la o soluție mai potrivită pentru a gestiona acest V-day. Cum zice Luci scurt și la obiect: Silver Linings Playbook e
genul de film la care să-ți scoți gagica și să nu dai greș. Deci mergeți,
râdeți și iubiți-vă, dragii babei!
marți, 12 februarie 2013
Despre o (ultra)celebră şcoală de film. Interviu cu o viitoare cineastă
Cu un umor demn de reputaţia cehilor, Ondra Coufal a urmat studii de film, după care s-a reprofilat, însă îşi continuă marea pasiune pentru cinema. A realizat o bază de date cinematografice în cehă şi este un extraordinar cunoscător al cinematografiei române noi, dar mai ales vechi. A văzut zeci de filme româneşti (printre care, bineînţeles, şi pe cele mai reuşite) de dinainte de 1989, pe foarte multe dintre ele fără subtitrare, şi ştie actori şi regizori de la noi cum puţin cinefili români ştiu. În plus, le poate pronunţa numele fără prea mari probleme.
Ema s-a arătat extrem de interesată de trecutul şi prezentul României, iar din prima librărie de carte engleză în care am intrat, a cumpărat imediat câteva volume de filosofie şi beletristică. Recent a intrat la secţia de regie a uneia din cele mai vechi şi mai bune şcoli de film din Europa, FAMU (Praga). Pentru cei care nu ştiu, FAMU este pepiniera unde s-a format celebrul Nou Val din cinematografia cehoslovacă a anilor 60 şi care a dat nume mari ale filmului mondial, printre care Agnieszka Holland, Milos Forman, Vera Chytilova, Juraj Jakubisko, Emir Kusturica, Jiri Menzel, Jan Nemec, Ivan Passer sau Jan Sverak. Ema a fost unul din cei doar cinci tineri selectaţi în acest an la secţia de regie, dintr-un total de 118 candidaţi. Prin urmare, i-am urat succes şi am rugat-o să ne dezvăluie câteva lucruri despre: cum se intră la FAMU (etapele de selecţie sunt uluitoare), ce tip de cinema şi ce regizori preferă sau ce producţii din Slovacia şi Cehia ne recomandă.
Marele Ecran: Cum este să fii acceptată la o şcoală de film atât de mare datorită numelor care au studiat sau care predau acolo?
Ema Kovalčíková: Din moment ce marele meu vis a fost să devin studentă la această şcoală de film, faptul că visul s-a împlinit este perfect. Foarte puţini studenţi sunt acceptaţi în fiecare an şi mai puţini ajung în a doua etapă de selecţie, aşadar, când am trecut de fiecare etapă, m-am simţit splendid. În plus, mă consider un fan pasionat de cinema de ani de zile, aşa că abia aştept această provocare – să studiez acolo Mai mult, îmi plac mediul, atmosfera prietenoasă a facultăţii, profesorii simpatici şi pasionaţi care ne-au intervievat - printre care s-a numărat Jan Němec (n.r. – unul din regizorii cheie ai şcolii cehe de film din anii 60) ; doamna (Vera) Chytilová (n.r. – despre al cărei film celebru Margarete aţi putut citi recent pe Marele Ecran) face parte oficial în continuare din facultate, însă am auzit că starea ei de sănătate nu este prea bună în ultima vreme.
Marele Ecran: Îmi poţi spune ce ai fost nevoită să faci pentru examen şi cât de dificil a fost?
Ema Kovalčíková: În primul rând trebuie să trimiţi la FAMU câteva opere făcute de tine individual, care constau într-un scurtmetraj de maximum 10 minute, un alt scurtmetraj care ar trebui să fie un portret al tău sau al unui prieten apropiat ori membru de familie (filmul trebuie să fie mut şi să aibă maximum 2 minute), apoi subiectul sau, mai bine zis, o poveste pentru un film de 20 de minute, un eseu despre cum îţi imaginezi propria operă ca regizor şi care este atitudinea ta personală faţă de realizarea de filme. În cele din urmă, un scurt CV şi o poveste din fotografii cu maximum 10 fotografii pe subiect. Apoi trimiţi toate aceste lucruri la FAMU, în luna următoare ţi se spune dacă ai reuşit şi dacă ai trecut la etapa următoare. Din 118 candidaţi, au ales 18. A doua etapă constă în unele examene şi lucrări scrise (să scrii o situaţie dramatică pe un anume subiect, un alt eseu, un test despre artă şi film şi analiza unui film - în acest an a fost Stardust Memories de Woody Allen), care a durat o zi, iar în următoarele zile fiecare candidat a avut un interviu de circa o oră cu toţi profesorii de la facultatea de regie. În a treia etapă, ultima, au rămas 8 candidaţi şi, după un alt interviu şi sarcina de a crea un subiect de film pe baza unei fotografii, comisia de profesori a ales în final 5 studenţi. Toate această procedură a fost foarte obositoare, dar în acelaşi timp foarte captivantă, din moment ce am putut simţi marea pasiune pentru cinema şi interesul pentru viitorii studenţi din partea profesorilor de la FAMU.
Marele Ecran: Este o universitate ieftină sau scumpă?
Ema Kovalčíková: FAMU este o universitate de stat, aşa că nu presupune cheltuieli speciale pentru studenţi. Şi, din moment ce eu sunt din Slovacia, voi primi cel mai probabil cazare la cămin în Praga. Dimpotrivă, am auzit că o parte importantă din reputaţia bună a FAMU se datorează cheltuielilor pe care şcoala le face cu studenţii – peliculă de 35 mm şi 16 mm şi materiale digitale pentru exerciţiile lor filmice, toate echipamentele tehnice puse la dispoziţia studenţilor (aşa cred) şi se acordă un buget pentru fiecare film pe care studenţii trebuie să-l facă la final de an.
Marele Ecran: Îţi doreşti să devii regizoare. Ce tip de cinema preferi? Ai modele în regie?
Ema Kovalčíková: Evident, îmi doresc să devin regizoare. Îmi imaginez câte obstacole voi avea în faţă, însă sper că voi fi suficient de abilă să le depăşesc. Subiectele viitoarelor mele filme sunt încă obscure, viitorul va oferi soluţia - ideile care vor funcţiona cu adevărat şi cele care vor eşua. Se poate spune că ador autori cu o viziune extrem de personală despre realizarea de filme. Robert Bresson, Antonioni, Maraguerite Duras - dintre cei din trecut; Sharunas Bartas, Alexander Sokurov, Tsai Ming-liang, Chantal Akerman - dintre cei activi.
Marele Ecran: Eşti din Slovacia, aşa că spune-ne ce filme slovace, vechi sau noi, ar trebui să vadă iubitorii de cinema din România ?
Ema Kovalčíková: În opinia mea, cinematografia slovacă este într-o perioadă cel puţin de decădere. Aproape că nu există niciun film de calitate realizat în zilele noastre, cu excepţia câtorva documentare interesante, cum ar fi Cooking History (de Peter Kerekes). Acesta este foarte interesant, uneşte subiectul războiului cu cel despre ce s-a gătit în timpul perioadelor de război şi spune povestea bucătarilor (n.r - de război) într-un mod neobişnuit şi impresionant. Însă în trecut au existat filme mari ale lui Juraj Jakubisko şi Elo Havetta. Slovacia este în continuare strâns legată de Cehia şi este la fel în ceea ce priveşte producţia de filme. Nu ar trebui ratate filmele lui Evald Schorm, figură cheie a Noului Val din Cehoslovacia, însă în prezent filmele sale sunt aproape necunoscute în străinătate (comparativ cu filmele lui Chytilova sau ale lui Menzel). În general, nu a apărut nimic spectaculos în Cehia recent. Producţia de filme din Cehia este mai mare decât în Slovacia, însă regizorii sunt mai înclinaţi spre filme comerciale, deşi sunt şi excepţii, precum filmele lui Petr Marek. Pe unul din ele l-am văzut săptămâna trecută şi am fost impresionată de atitudinea sa experimentală şi de diversitatea inovaţiilor pe care Marek le aduce limajului filmic. În fine, le urez succes câtorva dintre prietenii mei care termină FAMU acum, pentru că sunt tineri regizori talentaţi.
Ionuţ Mareş
Recunoaşteţi imaginea?
Am găsit-o recent într-o colecţie de fotografii spectaculoase de pe Terra.
Am ştiut că e cadru dintr-un film, dar nu eram sigur care.
Indiciul salvator a fost o anumită carte de sub pernă.
luni, 11 februarie 2013
SHORT cu BAFTA: Swimmer
Aseara s-au impartit Baftele industriei de film britanice. La categoria scurt-metraj de exceptie s-a impus nimeni alta decat Lynne Ramsey (autoarea frisonantului We Need To Talk About Kevin de acum un an), cu o piesa art-house de 15 minute, filmata alb-negru si intitulata Swimmer. E o bucata destul de bizara de cinema, as zice chiar experimental, un execitiu estetic de explorare a cineticii fluide a inotatorului, capturata cu extrem de multa finete, si a imobilitatii discrepante a mediului imprejmuitor, totul pe un soundtrack cumva explicativ, imprumutat din alte filme. Rezulta ceva mai mult decat atipic, absolut neconventional, si care in cel mai fericit caz te lasa doar cu intrebari iar in cel mai rau, cu nervi. In oricare din cazuri insa, poezia cadrelor fotografice nu poate fi ignorata. Pentru moment e disponibil pe tub.
ps. multumiri @corin_a pentru semnalare.
Pelicula Culturală
A mai apărut un colectiv de voluntari care face proiecţii la Timişoara. Pelicula Culturală, iniţiativa a două tinere inimoase, este la al doilea eveniment. Misiunea lor: descoperirea de film european în paralel cu (re)descoperirea unor clădiri interesante din Timişoara. Clădiri pe lîngă care trecem de atîtea ori dar nu le mai observăm sau nu preţuim poveştile care se ascund în spatele zidurilor.
Pe 21 februarie, luminile se pun pe "Primăria Veche", una din cele mai vechi clădiri din oraş, construită între anii 1731-1734, pe locul unei foste băi turceşti, la comanda coloniştilor germani. În prezent, e sediul Facultăţii de Muzică (Piaţa Libertăţii, nr.1). Un loc potrivit ca să auzi şi să vezi Murmurul Ţărmului (A costa dos murmurios, de Margarita Cardoso, 2004). Ca aperitiv la pelicula portugheză va fi un minirecital de muzică fado. Aşadar, meniu rafinat şi complet, cu trei feluri de mîncare (muzică, cinema şi degustarea unei felii din istoria oraşului). Salutăm Pelicula Culturală şi revenim cu detalii.
duminică, 10 februarie 2013
Trailerul zilei: ROOM 237
Room 237 e un documentar/thriller conspirativ care deconstruieste capodopera lui Kubrick 'The Shining' pretinzand a-i decoda mesajul secret cu care a fascinat o generatie intreaga de fani. Structurat in 9 parti filmul lui Rodney Ascher expune cateva dintre ideile si teoriile cele mai profunde gasite in horror-ul psihologic bazat pe romanul lui St. King, analizand mai multe scene si momente care au intrigat audientele de-a lungul timpului.
sâmbătă, 9 februarie 2013
Margarete - Anarhic, subversiv, eliberator
Iar Margarete (Sedmikrásky în cehă, Daisies în engleză), celebru film al celei mai cunoscute femei cineast din Cehoslovacia, conţine toate cele trei trăsături. Supărate pe depravarea iremediabilă a lumii, două tinere simpatice, profund neintegrabile şi exploziv de neîncadrabile, comit cele mai trăsnite gesturi, aruncând în aer convenţiile şi morala ipocrită a vremii (Cehoslovacia era totuşi în comunism, chiar dacă într-o perioadă de oarecare liberalizare, care a şi fost înăbuşită la sfârşitul anilor '60 de sovietici).
Se întâlnesc cu bărbaţi în vârstă doar pentru a profita de ei, luând mese îmbelşugate în oraş. Mânâncă şi beau ce le cade la îndemână (ultima scenă a filmului este un fel de act gastronomic teroristo-anarhist). Îşi omoară plictiseala (şi, nu-i aşa, cum să te plictiseşti în timpul comunismului?!) în cele mai originale feluri. Se îmbracă sumar şi extrem de colorat. Vorbesc în dodii. Nu par a avea vreo activitate "serioasă". În ieşirile publice sunt repudiate din cauza comportamentului scăpat de sub controlul unei raţiuni care condamnă la seriozitate şi conformism. Îi înnebunesc pe băieţi, dar îi tratează cu indiferenţă. Nu este de mirare, prin urmare, că filmul a fost interzis imediat de autorităţi.
Dar ceea ce atrage cu adevărat la această operă postmodernă unicat este felul în care Chytilova îmbină creativ şi ludic stiluri cinematografice - de la absurd, filmul mut şi suprarealismul bunuelean, la musical, Noul Val francez şi documentar. Montajul şi tăieturile clasice sunt ignorate fără scrupule, în favoarea unui aparent hazard revigorant. Logica narativă obişnuită este uitată pe drum. Sunetele sunt mereu surprinzătoare, la fel ca şi replicile personajelor. Toate culorile posibile se schimbă de la un cadru la altul, fără a deranja sau a forţa kitsch-ul.
Însă nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi: Margarete nu este o simplă joacă sau un manifest feminist, ci un film profund subversiv. Sau, aşa cum scrie Jeremy Richey într-un volum despre cinematografia est-europeană, Margarete "nu este doar un film depre speranţa libertăţii, ci însăşi o operă a libertăţii şi eliberării".
P.S. Filmul Verei Chytilova mai poate fi văzut duminică, 10 februarie, de la ora 14.30, la Cinemateca Eforie din Bucureşti sau, oricând, la linkul acesta. (Re)vizionare plăcută.
Ionuţ Mareş
vineri, 8 februarie 2013
Despre rasism & sclavie: Lincoln vs. Django
Deși poate nu e evident de la bun început, Lincoln e centrat tot pe problema rasismului și a trecutului sclavagist în State. Doar că o tratează cu mănuși. Cu pedanteria și răceala inertă a unui manual de istorie. Sclavia, în toată magnitudinea ei îngrozitoare, apare doar schițată în câteva scene. Una e cea în care fiul lui Lincoln privește șocat diapozitivele cu sclavi negri, unde fiecărei persoane îi e atașat un preț de vânzare. Alta e cea în care menajera doamnei Lincoln (jucată cu discreție și prestanță de Gloria Reuben din ER) mărturisește în grabă, abia auzit, că a fost bătută cu vătraiul pe când era cu mult mai mică decât mezinul familiei Lincoln. Ambele scene fac ca rasismul să pară o chestiune de care toți oamenii din film sunt mai degrabă detașați. Ceva despre care știu de la distanță.
Iată de ce cred că, cu toată miștocăreala lui tipic tarantinescă, Django Unchained rămâne un film cu adevărat memorabil la capitolul celor despre rasism. Un film care chiar face un statement. Care nu privește sclavia ca pe un episod istoric mai degrabă măturabil sub covor, surprins rece în niște statistici. Ci se uită la ea drept în față. Îi vede cruzimea, murdăria, violența extremă. Măcar și numai pentru asta, eu îmi plec pălăria în fața lui Mr. Tarantino. Hai să vedem dacă și juriul de la Oscar va face la fel.
joi, 7 februarie 2013
Start la Berlinale 2013
Festivalul de Film de la Berlin – pe scurt, Berlinale – se deschide azi cu cea mai nouă realizare a lui Wong Kar Wai, preşedintele juriului la ediţia din 2013. Marele Ecran, fan al regizorului, aşteaptă cu nerăbdare The Grandmaster (prezentat în afara competiţiei), dovadă că încă de acum mult timp aţi putut vedea trailerul chiar aici.
 |
| Wong Kar Wai |
Tot din afara competiţiei ne vin alte trei filme pe care sperăm să
le vedem cât mai curând, ceea ce vă urăm şi vouă: Night Train to Lisbon
(al cărui trailer l-aţi putut vedea acum câteva zile la noi), de Bille August, unul
din foarte puţinii regizori cu două premii Palme d’Or, dar şi un cunoscut al
Berlinalei. Filmul pare a avea multe atuuri, dar, pentru mine, cea mai
importantă este prezenţa lui Jeremy Irons, care apare, după prea mulţi ani, într-un rol
principal demn de calibrul lui de actor al naibii de bun. Tot extrem de
aşteptat este şi Before Midnight, de Richard Linklater, continuarea
îndrăgitelor Before Sunrise (1995) şi Before Sunset (2004), cu la fel de îndrăgiţii
(sper că nu mă contraziceţi) Ethan Hawke şi Julie Delpy (aceasta din urmă, recunosc, una din slăbiciunile
mele). Mai avem apoi Dark Blood, al unui cunoscut al Berlinalei, George
Sluizer.
În competiţia
oficială, printre cele 19 filme, întâlnim, bineînţeles, Poziţia copilului, de
Călin Peter Netzer. Pentru a nu rămâne mai prejos faţă de cei de la Cannes,
organizatorii Berlinalei pare să acorde şi ei atenţie sporită noului cinema românesc (vă
mai amintiţi de succesul din 2010 cu Eu când vreau să fluier, fluier), şi bine fac. Să
sperăm că Poziţia copilului va atrage cel puţin atenţia şi că va repara ceva
din nedreptatea pe care unii critici de la noi i-au făcut-o lui Netzer când s-a
lansat Medalia de onoare (2009).
 |
| Poziţia copilului |
Nume cunoscute şi
obişnuite ale festivalurilor sunt şi următoarele: incomodul austriac Ulrich
Seidl încheie, cu Paradise: Hope, o trilogie cu care anul trecut a
bifat Cannesul şi Veneţia şi iată, acum, Berlinale. Cei de la TIFF au anunţat
deja că în mai-iunie toate cele trei filme ale trilogiei vor putea fi văzute la
Cluj. Sud-coreeanul Hong Sang-soo, apreciat în rândul cinefililor şi al
criticilor, aduce Nobody's
Daughter Haewon. Cineastul are până acum nu mai puţin de cinci
participări la Cannes şi una la Berlin (în afară de cea de anul ăsta).
Francezul Bruno Dumont, un extrem de greu digerabil regizor, dar foarte precis
în înţelegerea naturii umane, ne propune Camille Claudel 1915, cu
minunata Juliette Binoche (o altă slăbiciune personală). Gândindu-mă că şi Dumont este un favorit al
Cannes-ului, unde a luat de două ori Marele Premiu al Juriului, îmi dau seama
acum că Berlinul pare să fi primit un aer proaspăt şi revigorant de pe
Croazetă.
Deşi în arest la
domiciliu şi cu interdicţie de a face filme, iranianul Jafar Panahi, alături de
Kambozia Partovi, trimite totuşi o nouă peliculă unui mare festival, Parde
(Closed Curtain), după ce în 2011 a expediat clandestin la Cannes excelentul
documentar This is Not a Film. S-ar putea să avem astfel un nou film iranian premiat la
Berlin, după capodopera din 2011 A Separation, de Asghar Farhadi. Un regizor cu
o bună cotă internaţională este şi bosniacul Danis Tanovic (nu e unul din
favoriţii mei), care propune An Episode in the Life of an Iron Picker.
 |
| Jafar Panahi |
Las la o parte
suprizele plăcute care ar putea veni (şi experienţele din ultimii ani ne-au arătat că vor veni) din partea unor
regizori pe care eu nu-i cunosc (poate mă ajutaţi voi), cum ar fi David Gordon
Green, Boris Khlebnikov, Emir Baigazin (la debut), Denis Cote, Sebastian Lelio,
Thomas Arslan, Guillaume Nicloux şi Pia Marais.
Şi mă opresc
asupra pariurilor mele personale, deşi nici despre ele nu ştiu foarte multe. De pildă, mizez pe poloneza Malgoska Szumowska, care are câteva
filme premiate în ultimii ani, din care eu n-am văzut însă decât Elles (2011),
cu iradianta Juliette Binoche, într-unul, nu glumesc, din cele mai puternice
roluri ale sale. Noul film al polonezei este W imie... (In
the Name of), realizat în propria ţară.
Ar mai fi, apoi, Emmanuelle
Bercot, cu Elle s'en va, un film ce o are cap de afiş pe Catherine Deneuve (da, chiar ea).
Despre Bercot nu ştiu decât că a jucat în Polisse (un reuşit film, stricat însă
îngrozitor de final), la care a fost şi co-scenaristă. Al treilea pariu este un
debut, The Necessary Death of Charlie Countryman, de Fredrik Bond (un titlu şi
un nume care sună, nu ştiu de ce, foarte mişto). Filmul îi are în distribuţie pe
încă tinereii Shia LaBeouf şi Evan Rachel Wood şi a fost filmat la....
Bucureşti.
Câte din pariuri vor fi câştigătoare vom vedea pe 17 februarie, la închiderea festivalului. Până atunci, ţinem evident pumnii filmului regizat de Netzer şi stăm cu ochii pe Berlin.
Ionuţ Mareş
Abonați-vă la:
Postări (Atom)