Marele Ecran

luni, 22 octombrie 2012

Minte-mă frumos (2012)

ROMÂNIA DE RECLAMĂ.

Rating: Brainwash.

Știți reclamele de la Vodafone sau Coca-Cola, care te fac în vreo 30 secunde să ți se urce un nod în gât? Care sunt ca o infuzie instant cu efect de feel-good? Alea cu copii care cântă în fundal și cu clape de pian atinse ușor și sensibilizant, a la Coldpay. Și cu un mesaj care conține cuvinte gen ziua-de-mâine și o-lume-mai-bună și reușim-împreună etc. etc. Ei bine, filmul despre care vă povestesc are o atmosferă exact la fel!

Minte-mă frumos e un film lucios și ușurel ca o reclamă de revistă glossy sau ca un spot în care Coca-Cola te convinge că, de fapt, nu e megatoxic, ci că vrea o lume mai bună și să te facă fericit. Adică un film care fotografiază o Românie idealizată, fără griurile din Ferentari. Cu apartamente mici și cochete, mobilate la Ikea. Cu oameni frumoși și simpatici. Cu un București luat și machiat, și prins doar din unghiurile care îl avantajează - fără gropi, fără cerșetori la semafor, fără ambuteiaje. În schimb, cu cofetării franțuzești și bistrouri șic, pe străduțe pavate, pitite într-un centru vechi elegant. Ah, și era să uit: cu Andi Vasluianu în rol de ”bărbat irezistibil”! :) Nu a fost de ajuns că ne-a arătat că poate face așa ceva în Despre oameni și melci, acum ne și (re)confirmă!

După primele câteva minute de film, avem parte de o scenă fierbinte în care sus-numitul ”mascul fatal” performează o ”lecție de sex” (am închis citatul). Care e filmată (destul de echivoc încât nu transformă filmul într-un porno cu pretenții, în genul multor filme românești din anii 90) prin camera unui laptop. Într-o scenă imediat următoare, personajul lui Vasluianu constată puțin întristat că ”nu s-a văzut tot” și concluzionează ironic: ”Că dacă-l trimiteam la Cannes, lua și ăsta premii”.

Afirmația trasează destul de clar un zid gros de beton impenetrabil între Minte-mă frumos și orice alt film românesc neorealist prezent la Cannes în ultimii ani. Adică subliniază, dacă mai era cazul, că avem de-a face cu cu totul altceva.

Mai exact: nu felia de viață românească ”așa cum este ea”, din filmele lui Mungiu sau Puiu, ci România dusă la salonul de înfrumusețare. România de reclamă. În care două cupluri cunoscute pe Facebook se fac și se desfac printr-o succesiune de faze comice.

Minte-mă frumos e un film la care se râde bine, chiar dacă nu lipsesc nici glumele de autobază. E un film de la care nu pleci cu sufletul greu ca un bolovan - cum probabil o să pățiți în cazul lui După dealuri, meditând zile în șir la sensuri și semnificații - , ci sprinten și relaxat, cu bateriile încărcate de râs. Filmul are câțiva excelenți actori de comedie, pe care sper să îi mai văd și în alte mostre românești ale acestui gen (altfel foarte rare). Mă gândesc aici mai ales la Antoaneta Zaharia și la Damian Marius, care par un cuplu scos direct dintr-un sequel la Hangover. De dragul contrastului, funcționează bine pe ecran și Andi Vasluianu + Diana Dumitrescu, deși trebuie să recunosc că rolurile de Barbie și Ken le vin mai puțin bine decât cele de Tăntălăul și Foca pe care le interpretează cei din cuplul paralel.

sâmbătă, 20 octombrie 2012

Legenda isi spune legenda

RADU BELIGAN LA TIMISOARA

Asta seara, timisorenii au o ocazia rara. Pot sa asculte povestea vietii lui Radu Beligan spusa de...el insusi.Si ce poveste! Ce viata! Trebuie să fim acolo. Ora 19:30, sala Teatrului German.

După dealuri suntem noi

Senzaţional! Paranormal! Doamnelor şi domnilor, putem să vă confirmăm în direct şi în reluare că După Dealuri va ajunge la "ciocoii" de la multiplex (avem dovada mai jos). Ceea ce înseamnă că, măcar la premiera acestui film românesc nu veţi îngheţa de frig. Dar puteţi îngheţa din alte motive (tocmai am terminat cartea Spovedanie la Tanacu -de Tatiana Niculescu-Bran- deci ştiu ce zic). Oricum, mergeţi la filmul lui Mungiu, pentru că nici nu ştiţi ce pierdeţi! Din 26 octombrie.

vineri, 19 octombrie 2012

Start Filmelor de Cannes la Bucureşti

FILMELE MAREŞALULUI PE MARELE ECRAN

E o seară specială pentru noi. Probabil ar trebui să deschidem o şampanie. Marele Ecran s-a născut şi a crescut în Timişoara, dar acum e peste tot pe Planeta Cinema. Richie e în "delegaţie" la Cluj, săptămîna viitoare ar trebui să fiu eu la Arad, cu puţine luni în urmă Adina ne scria de la Cannes, mîine-poimîine primim nişte veşti de la Sibiu (de la Astra), iar de AZI avem un cap de pod la Bucureşti. Confratele cinefil Ionuţ Mareş (cunoscut şi ca Mareşalul), cu care suntem de multă vreme pe aceeaşi lungime de undă, va fi corespondentul nostru permanent din Bhukale. Ceea ce înseamnă că putem acoperi şi evenimentele importante de acolo, începînd cu cel descris în primul material, mai jos. Aproape nu-mi vine să cred că alaltăieri vorbeam despre filmele lui Matteo Garrone, iar marţi, la masterclass-ul susţinut de regizorul italian în cadrul Filme de Cannes la Bucureşti, va fi şi unul de-al nostru. Ionuţ este cu adevărat din aceeaşi specie de cinevorator ca şi noi. Păi numai azi a văzut un film înainte de micul-dejun. Şi apoi alte trei, pînă seara. Dar dincolo de cantitatea de peliculă consumată zilnic, mai e ceva ce ne leagă. Dragostea pentru Cinemaul autentic. Vorba lui Marian Rădulescu (care ştie şi scrie mai multe despre Ionuţ aici): "dacă-l tai la mînă curge Film, nu sînge". Nu de puţine ori la cinematecile din Bucureşti (ei au aşa ceva; două), Ionuţ Mareş a cumpărat mai multe bilete doar ca să ruleze filmul. Sper să-l primiţi şi voi cu bucurie, prietenie şi curiozitate.

Ajuns la a treia ediţie, festivalul Filme de Cannes la Bucureşti, iniţiat în 2010 de Cristian Mungiu, şi-a câştigat indiscutabil poziţia de cel mai important eveniment cinematografic al toamnei bucureştene. O bună dovadă o reprezintă cozile la bilete de dinaintea fiecărei proiecţii a filmelor nou-nouţe, dar şi tinerii veniţi cu programul în mână la casele de bilete de la Cinema Studio şi Cinema Elvira Popesco pentru a-şi adjudeca locurile cu câteva zile în avans.

Atracţiile ediţiei din acest an, care a început vineri, le reprezintă câteva din filmele premiate în mai pe Croazetă (Reality de Matteo Garrone, După dealuri de Mungiu, Beasts of the Southern Wild de Benh Zeitlin, Post Tenebras Lux de Carlos Reygadas, The Angels’ Share de Ken Loach, In the Fog de Serghei Loznitsa sau Despues de Lucia de Michel Franco), dar şi ultimele isprăvi ale unor regizori mari şi nonconformişti (Cosmopolis de David Cronenberg, Holy Motors de Leos Carax, Killing them Softly de Andrew Dominik, Like Someone in Love de Abbas Kiarostami sau Elefante Blanco de Pablo Trapero). În plus, prezenţa a doi dintre regizorii favoriţi ai Cannes-ului – palestinianul Elia Suleiman (comparat, pe bună dreptate, cu Jacques Tati şi Buster Keaton) şi italianul Matteo Garrone (dublu laureat cu Marele Premiu pe Croazetă) – reprezintă bonusurile pentru cinefilii din capitală. În afara discuţiiilor de după proiecţii (festivalul a programat câte o mini-retrospectivă cu filmele celor doi regizori), Suleiman şi Garrone vor susţine luni şi, respectiv, marţi, la UNATC, câte un materclass moderat de Andrei Gorzo.

La fel ca la ediţiile precedente, organizatorii au pregătit şi un film surpriză, al cărui titlu nu este dezvăluit decât la începerea proiecţiei (intuiţia mea este că în acest an va fi vorba chiar de Amour al lui Haneke, laureat cu Palme d’Or).

Prima zi a festivalului a început devreme, când, de la ora 11, alături de doar alţi trei spectatori, am văzut în premieră debutul lui Radu Gabrea, Prea mic pentru un război atât de mare, care a participat în 1971 la Cannes, în secţiunea Quinzaine de Realizateurs. La o rapidă evaluare, aş spune că imaginea lui Dinu Tănase (cel care, mai târziu, avea să dea, în calitate de regizor, unul din cele mai interesante filme româneşti de dinainte de 1990, La capătul liniei) este principala (sau poate singura) reuşită a filmului.

În Prea mic..., imaginea exuberantă din momentele de imaginaţie ale copilului sau puternic influenţată de cine-verite în unele scene compensează regia lipsită de viziune şi coerenţă. În ciuda unei distribuţii cu „nume mari” – Mircea Albulescu, Gheorghe Dinică, Gheorghe Cozorici, Ernest Maftei, Jean Constantin, Dan Nuţu – actorii par folosiţi sub potenţial.

De la cocheta sală Elvira Popescu a Institutului Francez am trecut la Cinema Studio, unde am putut vedea, tot în premieră, S-a furat o bombă de Gopo, proiectat în competiţia de la Cannes în 1962.

„Parodie a filmelor cu spioni”, „comedie burlescă ce ironiza politica înarmării atomice şi pleda pentru folosirea paşnică a energiei nucleare” (aşa cum e scris în prezentare), S-a furat o bombă reuşeşte, fără dialog, să ofere destule momente de comic reuşit. Fără a cădea victimă propagandei (cel puţin aparent), dar şi fără a reuşi să ajungă la universalitate (rămânând în sfera comediilor uşoare ale deceniului 1960-1970, potrivit lui Cristian Tudor Popescu), S-a furat o bombă este un film mediu.

Ziua mea s-a încheiat cu Beasts of the Southern Wild, film regizat de Benh Zeitlin, care a primit premiul Camera d’Or (debut) la Cannes (dar şi Premiul Publicului la Sundance).Era de aşteptat ca acest film american independent şi cu buget redus să încânte depotrivă publicul şi critica, din moment ce regizorul şi echipa sa par să fi găsit reţeta perfectă: prospeţimea stilului, ineditul şi exoticul poveştii, îmbinarea de realism dur (mizerabilism chiar) cu un fantasy dintre cele mai fireşti (dificila lume exterioară filtrată prin lumea interioară a unei fetiţe). În plus, camera mereu în mişcare (în condiţii de filmare extrem de dificile), vocea narativă din off (care dă aspectul unei legende), muzica bine aleasă şi dramaturgia lipsită de false momente sentimentale reprezintă alte atuuri ale unui film care poate da un nou impuls credinţei în cinema a eventualilor cinefili în amorţire.

Ionuţ Mareş

Vinerea animata - The Thief and The Cobbler

Va trimit spre o animatie fabulos de buna - dar neterminata, cu soarta nu prea roz, o animatie-pergament, marturie vie (dar nu intreaga) a vointei artistilor si dragostei fanilor.

Istoria filmului e intortocheata si lunga asa ca o puteti citi aici:
The Thief and the Cobbler
Restul animatiilor facute de Richard Williams le gasiti aici:
The Thief Archive

Filmul restaurat de fani il puteti descarca (oarecum legal) de aici:
http://orangecow.org/board/viewtopic.php?f=2&t=1199

Soylent Green (1973)

Soylent green is people

rating: Brainwash

Soylent Green face parte din genul filmelor distopice care exploreaza sau critica in mod artistic, prin speculatii si previziuni, probleme ale societatii contemporane. Filmul lui Fleischer poate insa parea cam depasit la ora actuala intrucat am ajuns deja in perioada “speculata” si lucrurile nu stau deloc asa cum au fost imaginate. Dar oricum, suprapopularea si lipsa hranei, doua chestiuni pe care Soylent Green le adreseaza intr-un mod destul de cinic, sunt probleme cu care lumea de azi se confrunta intr-o mai mica sau mai mare masura. Imaginea oamenilor ingramaditi pe strazi sau dormind prin scari de bloc, calcati in picioare de alti oameni, are efectul scontat. Lucrurile pot fi nasoale in viitor.

Plauzabilitatea unui New York suprapopulat e insa discutabila. Probabil nu se va atinge in 2022 insa undeva in viitor 40 de milioane de locuitori intr-o metropola nu va fi un lucru neobisnuit. Hranirea unei asemenea mase de oameni ar putea fi o problema daca poluarea mediului va falimenta agricultura. Solutia de criza din filmul lui Fleischer este hrana procesata produsa de o corporatie numita Soylent Green, un fel de biscuiti facuti, chipurile, din plancton. In realitate sunt facuti din ceva mult mai putin apetisant. Thorn (Charlton Heston) e un detectiv destul de dur si inflexibil, care primeste sarcina de a lamuri moartea unui bogatas, director la Soylent Green. Pe masura ce aprofundeaza cazul Thorn descopera insa lucruri esentiale despre mecanismul de functionare al societatii.

Viziunea lui Fleischer (si a lui Harry Harrison, autorul cartii care a inspirat filmul) e destul de pesimista in ce priveste viitorul. Nu doar ca esueaza in a identifica vreun avans tehnologic real - industria IT, comunicatiile mobile etc - dar avanseaza ipoteza ca in curand eugenia va fi acceptata ca solutie de incheiere a conturilor cu lumea asta. Intr-o cladire numita ironic ‘Home’ oamenii se aduna sa moara in liniste, pe muzica clasica si insotiti de imagini cu o planeta verde si lipsita de poluare. Mai mult, femeile sunt vazute ca simple accesorii, mobilier de apartament transmisibil de la un proprietar la altul... O viziune destul de cinica asupra societatii si cam misogina pe deasupra. In asemenea conditii nu e prea exagerata speculatia ca am ajunge sa ne mancam intre noi.

Totusi, filmul reuseste sa se faca placut si amuzant in cateva momente: pseudo-idila lui Thorn cu Shirl, femeia-accesoriu a industriasului ucis in casa caruia detectivul descopera avantajele apei calde si a unui mic-dejun ca pe vremuri, sau intalnirile sale cu “arhivarul” Solomon (Edward G. Robinson in ultimul sau rol), unul din putinii oameni care poseda carti si a trait pe propria piele vremurile apuse in care o rosie sau o ceapa, ori o fleica de carne, erau pe toate gardurile. Scene ca astea te fac sa apreciezi mai bine prezentul, eventual, sa nu-l mai iei de-a gata.

Trailer

Am ajuns la Comedy Cluj

Dupa un drum infiorator de plicticos cu cfr-ul (7 ore cu intarziere din care jumatate petrecute pe intuneric intr-un compartiment cu prize nefunctionale si oameni batrani si bolnavi) am ajuns la Cluj. La Comedy Cluj. Gazdele m-au primit ca pe-un seic arab, asteptandu-ma la gara cu un suv X1 alb iar la ora actuala rezidez intr-un hotel de 5* din centrul Clujului- City Plaza.

Mi-am facut programul pe ziua de azi: daca ma misc bine as reusi sa vad 5 filme intre care unul de Yann Samuell (tipu de--o facut Jeux d'Enfants), cel mai nou al lui Ken Loach, The Angel's Share, o comedie neagra mexicana si un film din Kazahstan aflat in competitie, Baikonur, care mi-a fost recomandat de organizatori.

Cu alte cuvinte o zi ambitioasa pt un cinefil. Sper sa apuc si sa mananc ceva. Over and out.

Ps. organizatorii parca au stiut ca n-am laptop si m-au cadorisit cu o agenda. how cool is that.

joi, 18 octombrie 2012

Cel mai bun film american din ultima vreme - Killer Joe

Joe Cooper: "Tuna casserole! May I serve?" Dottie: "How are you gonna kill my mama?" Joe Cooper: "That's not appropriate dinner conversation, Dottie."

rating: *****

Nu incape indoiala ca pentru mine, Killer Joe e cel mai bun film american din ultima vreme. Motivez simplu: e regizat de maestrul William Friedkin, in mare forma, (The French Connection, The Exorcist, To Live and Die in L.A. etc) + il pune capitan de joc pe - de acum maturul - Matthew McConaughey (care face in filmul asta rolul vietii lui) + alti actori si actrite care joaca si se joaca (un casting foarte foarte potrivit cu extrem de sexuala lolita-animal Juno Temple si milfoasa Gina Gershon) + umor negru excelent dozat + violenta (din aia deloc gratuita) + fluiditatea atmosferei + scenariu dupa o piesa de teatru scrisa bine + altele. O surpriza extrem de placuta din plictisitorul si obositul Hollywood. Personaje memorabile si scene greu de uitat - inclin sa cred ca Killer Joe o sa capete statut de cult. ( regretul meu e ca nu pot sa-l vad in cinema la noi ...)

Drive...Drove...Driven

. .

"Six years later - Phoenix. Out of nowhere someone wants Driver dead. Who? Why? Big mistake..."

Acesta este teaser-ul cărţii care a lovit rafturile anul acesta, continuarea nuvelei Drive de acelaşi James Sallis.

Primul volum, apărut în 2005, e o mostră de minimalism noir şi poezie existenţialistă, avînd ca decor platourile de filmare din LA şi lumea micilor interlopi. Totul e redus la esenţă şi deşi nuvela lui Sallis e subţirică, ai senzaţia că ai citit un roman de 300 de pagini. De precizat că povestea din carte ia o turnură diferită şi sunt multe personaje secundare care nu apar în film. Practic realizatorii Drive (2011) au preluat doar trăsăturile principale ale (anti)eroului, atmosfera şi punctul de plecare (jaful ratat de la casa de amanet în paralel cu idila ratată dintre Driver şi Irene). Personajul Bernie Rose (jucat fantastic de Albert Brooks) e însă, ce bine!, la fel de consistent şi în carte.

Acum, regizorul Nicholas Winding Refn şi-a exprimat interesul de a filma un sequel: "Personajul e născut, e acolo, se transformă complet în ceea ce e menit să fie, ceea ce era mereu menit să fie...Începe noi şi multe aventuri". Refn a mai divulgat că intenţionează ca sequelul să aibă doi "Driveri", unul din ei fiind villain, ca şi contrapondere la personajul lui Ryan Gossling, ca un fel de "Lex Luthor sau Profesor Moriarty". Gosling a declarat că vrea şi el să facă Drive 2, dar nu vrea "să facă din nou acelaşi film".

Ceea ce nu ne dorim nici noi.

miercuri, 17 octombrie 2012

City of Life and Death (2009)

Nanking! Nankink! The Rape of Nanking!

rating: Colectabil

In decembrie 1937 Japonia imperiala cucerea fosta capitala a Chinei, Nanking, iar ceea ce a urmat in cele 6 saptamani de ocupatie poarta denumirea in istorie de Masacrul de la Nanking. O varsare de sange care parca anunta ceea ce se va intampla in Europa cativa ani mai tarziu. Estimarile merg pana in jurul a 200.000 de soldati chinezi si civili ucisi, zeci de mii de femei violate cu bestialitate si o gramada de atrocitati la care as prefera sa nu ne gandim. City of Life and Death readuce intr-o forma suportabila amintirea acelor momente dar viziunea usor poetica a regizorului Lu Chuan nu-i dimueaza din brutalitate intregului episod. E un film de razboi, o drama in toata puterea cuvantului, insa in acelasi timp un film de arta si un documentar destul de echilibrat.

Forta imaginilor provine din metoda de filmare realista, cu camera din mana, cuplata cu panoramele foarte largi, si din alegerea de a prezenta acest moment intunecat din istorie fara culoare, in alb-negru, uneori chiar sepia. Contrastul puternic impreuna cu unghiurile de filmare si peisajul dezolant plin de ruine lasa o impresie inconfortabila de frumusete apocaliptica. Scenele de batalie sunt excelent coregrafiate si nu insista cu acte de eroism gratuit. E razboi urat, brutal, sangeros iar superioritatea numerica face in acest caz diferenta. La un moment dat un pluton japonez pica intr-o ambuscada chineza, fiind spulberat, pentru ca, ulterior, grosul armatei imperiale sa spulbere cu tancuri si mortiere cuibul de rezistenta.

Desigur ca, fiind un film facut de chinezi despre un masacru pe care l-au suferit, era de asteptat ca invadatorii japonezi sa nu fie tratati deloc cu manusi. Intreaga oroare a faptelor lor e pusa la vedere: executii in masa ale prizonierilor de razboi, gropile comune, violurile si sadismul unor soldati, toate sunt destul de grafice si doar lipsa culorii le diminueaza impactul. Absolut surprinzator insa, singurul personaj mai central - care sufera efectiv si evolueaza de-a lungul intregului film - e un soldat japonez, Kadokawa (Hideo Nakaizumi).

Naratiunea cuprinde insa si alte personaje neurmarind pe vreunul din ele in mod special. In fapt, sunt aratate scene din ambele tabere, iar Kadokawa ajunge sa interactioneze cu fiecare din cei vizati. O atentie mai mare pare sa aibe o femeie usoara din Zona de Siguranta -unde nazistul John Rabe pare sa aibe o autoritate precara- careia sergentul japonez pare sa-i poarte o afectiune. Insa destul de repede realitatea il prinde din urma. Neputand s-o apere de soarta pregatita, barbatul face exact celalalt lucru la care se pricepe pentru o alta femeie, miss Jang: o elibereaza de constrangerile lumesti inainte de a fi injosita. E primul sau pas catre un fel de ispasire, pas ce va fi repetat in final.

Chiar daca e o poveste destul de morbida filmul e o solutie mult mai placuta decat o aprofundare a faptelor via wikipedia. Adevarul e chiar infiorator de dur. Filmul pune intr-o balanta destul de echilibrata oamenii si monstrii cu chip uman iar in plus ofera un final neasteptat de suprarealist, sub forma unui dans-ritual al victoriei (sau in onoarea celor cazuti), executat de japonezi pe ritmul halucinant al unei tobe gigantice. Mi-a lasat impresia ca, intr-adevar, indiferent cine castiga, mortii sunt plansi la un loc.