luni, 21 mai 2012
ZFANG - ZIUA 2: Mmmm...
Sala Capitol (în fostul cinema cu acelaşi nume) a Filarmonicii Banatul s-a întors aseară, pentru 90 de minute, la prima ei menire. Zilele Filmului Alb-Negru German au debutat cu Tabu. Filmul (vechi de 80 de ani) e interesant de urmărit pentru povestea exotică de dragoste şi în acelaşi timp pentru valoare de documentar (universul pur, idilic, aproape neatins al băştinaşilor din Bora-Bora). Dar împreună cu muzica live interpretată de magicienii din ansamblul Contraste, spectacolul a avut un ritm care te ia pe sus. Şi trezeşte chiar şi spectatorii care nu mai au răbdare pentru o poveste spusă "pe muţeşte". Pian, flaut, tobe, clarinet şi alte instrumente de suflat au însoţit şi amplificat emoţia fiecărui cadru. Violeta Dinescu a lucrat cîţiva ani pentru a compune muzica, cu mijloacele anilor '80, aşa că pînă la urmă i-a fost mai uşor să înveţe filmul pe de rost. A încheiat compoziţia în 1987, deci iată că muzica originală pentru Tabu a împlinit 25 de ani. Doamna Dinescu a fost invitată zilele acestea la Belgrad, însă a reuşit să ia un autobuz spre Timişoara numai ca să ne fie alături. Ne bucurăm şi de audienţa consistentă şi sperăm să trezim interesul publicului şi pentru filmul de diseară.
Acest film l-a făcut pe un producător de geniu de la MGM, Irving Thalberg, să-şi convoace scenariştii şi regizorii şi să-i critice, după vizionarea thrillerului german, că nu reuşiseră să facă un film la fel de inovator, incitant, profund şi comercial. M e important şi pentru că a stabilit convenţiile care sunt folosite şi astăzi în filmele despre criminali în serie. Seria noastră de filme continuă astfel în Aula BCUT (Biblioteca Centrală Universitară "Eugen Todoran" din Timişoara). Ora: 19.00.
Intrare liberă. Mmmm...yuMmi
Selecţionerul şi prezentatorul de diseară, Marian Rădulescu, a scris despre toată treaba pe liternet (mulţumim Răzvan Penescu).
duminică, 20 mai 2012
ZFANG - Ziua 1: Tabu
Astăzi încep Zilele Filmului Alb-Negru German, cu un spectacol rarissim la Filarmonica Banatul (sala Capitol, ora 19.00): proiecţie Tabu (Friedrich Murnau, 1931) + coloană sonoră originală, interpretată live de Trio Contraste (muzică de Violeta Dinescu). Detalii AICI. Nu uitaţi de oferta specială pentru voi, care citiţi aceste rînduri. Vă aşteptăm la intrare.
sâmbătă, 19 mai 2012
Ziua patru: După dealuri
"FILMUL DESPRE CAZUL TANACU"
„Încă un film despre România gri?” Deja de la dezvăluirea subiectului-sursă era clar că După dealuri, de Cristian Mungiu, unicul lungmetraj românesc ajuns la Cannes, va fi privit în România ca unul care marşează pe ideea unei imagini mizerabiliste. Ideea prezentării unui popor barbar, cu obiceiuri primitive, la care Occidentul se uită cu aceeaşi curiozitate cu care merge la circ. „Genul de cinema pe care îl fac eu, privit la Cannes drept radical, pur şi sincer, nu e popular în România. Acolo spectatorii preferă filmele americane, simplu entertainment”, spunea Mungiu în conferinţa de presă.
Ei bine, dragi fraţi români care citiţi aceste
rânduri, aflaţi că temerile vă pot fi confirmate! Da, După dealuri arată o Românie needucată şi foarte săracă, cu oameni
care au un orizont extrem de limitat şi sunt uşor de manipulat. Habotnici
religioşi, cu mentalitate de victimă / cerşetor (poziţie care, probabil, le e
foarte cunoscută occidentalilor). Veşnic cineva roagă / imploră pe altcineva să
facă ceva, aşteaptă ajutor.
DAR, oare un film ar trebui să aibă un „mesaj”
construit artificial, să cosmetizeze? Să facă propagandă? Normal că nu. Ăştia
suntem, aşa arătăm. Plus că filmul nu pretinde că face o radiografie generală a
României – niciun film nu poate face asta, după cum sublinia Mungiu –, ci doar
a unei felii din ea.
După ce trece peste prejudecata că filmele
româneşti ar trebui să prezinte o imagine pozitivă „peste hotare”, privitorul
va descoperi o poveste extrem de complexă, plină de întrebări fundamentale,
centrată pe un subiect sensibil şi controversat: religia. După dealuri are un scenariu adaptat după romanul non-fiction al
Tatianei Niculescu Bran, dar nu simte nevoia să rămână foarte fidel tuturor
lucrurilor de acolo. E ficţiune, până la urmă, subliniază Mungiu. E un story
dramatic, care (te) fierbe la foc mic, adună tensiune lent. Până când ajungi
literalmente să simţi epuizarea emoţională a personajelor.
E un film de două ore şi jumătate. Prima oră avansează lent şi ne plimbă prin lumea măicuţelor de la o mănăstire de lângă Bârlad. Unde una dintre măicuţele tinere, Voichiţa, primeşte vizita Alinei, o prietenă de care a fost nedespărţită în copilăria petrecută la oferlinat. La fel ca în 4, 3, 2, avem două personaje feminine legate intim. La fel ca acolo, răbdarea lui Mungiu de a se apleca asupra atâtor detalii te face să înţelegi cu adevărat contextul, să fii acolo, să trăieşti alături de personaje.
Iar odată terenul pregătit, lucrurile încep
încet-încet să se precipite. Alina dă semne tot mai clare de ”tulburare”. Face
o criză cu convulsii şi isterie, e dusă la spital, dar medicul de acolo o
trimite în scurt timp înapoi, prescriindu-i mai degrabă rugăciune decât
medicamente.
Convins că face cel mai bun lucru posibil,
Părintele îi aplică un tratament care, pentru occidentali, probabil arată ca un
fel de remake al Exorcist-ului
(minus voma verde şi chipul cu tăieturi). Ajutat de măicuţe, o leagă („să nu se
rănească singură”) de mâini şi picioare, pe o scândură care seamănă bizar de
mult cu o cruce. Ei o numesc targă. O ţine acolo şi îi citeşte pasaje din
Scriptură pentru alungarea Diavolului. Ea urlă, are convulsii. Asta ţine zile
în şir. Nu primeşte mâncare sau apă, e imobilizată. Rezultatul îl ştiţi din
presă.
Actriţele centrale sunt feţe noi: Cosmina Stratan şi Cristina Flutur. Ambele aduc un aer autentic până la cele mai mici detalii. Iar filmul e atât de bine dozat şi ritmat, încât după o oră şi jumătate, în sala de la Cannes puteai tăia tensiunea cu cuţitul. Toată lumea era conectată direct la greutatea poveştii, la imposibilul situaţiei.
Cine e de
vină pentru moartea Alinei, care s-a reîntors de bunăvoie la mănăstire şi a
insistat să fie „tratată”? E clar că avem o victimă, dar agresorul e foarte
greu de definit, spune Mungiu în conferinţa de presă. În plus, adevăraţii
responsabili pentru comportamentul celor două personaje feminine nu apar în
film – părinţii care le-au abandonat, sistemul de educaţie care le-a oferit un
orizont atât de limitat asupra vieţii, etc.
Este preotul personaj pozitiv sau negativ?
Filmul nu dă verdictele pripite pe care le-a dat presa tabloidă în cazul
Tanacu. Dimpotrivă, le explică. În momentul în care Alina e adusă la spital,
deja moartă, doctoriţa care o vede începe să se răstească la măicuțe, să le
numească criminale şi să le spună că va povesti totul presei. Spune asta pe un
ton de o cruzime tăioasă, unor persoane stăpânite oricum de nişte regrete
nimicitoare.
Aşadar, După
dealuri nu se limitează la microlumea din „mănăstirea de pe deal”, ci face
punţi de legătură între ea şi societatea în care funcţionează. Cu sistemul ei
de învăţământ (care a făcut loc abuzurilor sugerate în copilăria celor două
orfane), cu sistemul ei medical (v. medicul care prescrie rugăciune în loc de
medicamente), şi cu cel de justiţie (v. aerul plictisit al poliţiştilor). E un
film care nu rămâne doar la povestea din mănăstire şi caută răspunsuri la
întrebarea „Cum a fost posibil?” şi în lumea din afara ei. Un film complex,
deloc uşor de vizionat, dar care aduce nişte întrebări şi nişte provocări
necesare în România. Hai să sperăm că va ajunge în cinema. (a consemnat "trimisul nostru special", acest Adelin Petrişor al Marelui Ecran" :)).
deplasarea Adinei Baya la Cannes este susţinută de Organique
Cannes, ziua 3: Madagascar 3 în 3D
Din Madagascar la New York, via Monte Carlo. Celebra
gaşcă de animale scăpată de la grădina zoologică din Central Park, NY, se
întoarce acasă după o aventură de două serii în Africa. Sunt toate la fel cum le-aţi
lăsat: Alex – leul egocentric, Melman – girafa timidă şi ipohondră, zebra Marty şi hipopotamul Gloria. Plus lemurienii şi pinguinii cei subversivi. Ah, şi era
să uit: maimuţele anarhiste.
Iar alături de ei, de data asta, încă o trupă
întreagă de alte animale! Mai exact, membrii Circului Zaragoza, care mai de
care mai coloraţi: tigrul care vorbeşte cu accent rusesc, foca în rol de clovn
italian, felina cu accent hispanic care sare la trapez. Vechea trupă din
Madagascar îşi recrutează noii membri tocmai din Monte Carlo şi plănuieşte să
se întoarcă, alături de ei, la NY, după ce pune pe picioare nişte spectacole de
circ în Europa.
Madagascar
3 adună o salată asortată de accente şi
naţionalităţi, jucându-se cu clişee legate de fiecare în parte, la limita
corectitudinii politice. Fiecare animal impersonează câte un stereotip. Rusul e
încăpăţânat dar şi foarte curajos când vrea, italianul e glumeţ şi bun la
suflet, dar cu IQ un pic sub mediu, iar felina hispanică ştie să fie şi tandră,
dar şi dominatoare. Şi toţi livrează glume şi situaţii haioase la minut. Am râs
cu lacrimi, recunosc. (Noroc că rimelul
Alva, de la Organique, nu irită ochii nici măcar în momente din astea :)).
Paradoxal, deşi Madagascar 3 ne arată că înţelege noţiunea de clişeu şi se joacă
într-un fel autoreflexiv cu ea (”Fugim cu circul, ce mai clişeu!”, spune la un
moment dat unul dintre animale), continuă să o folosească pe post de
cuvânt-cheie, la fel ca în celelalte două serii. Adică veţi întâlni în film
replici pe care le-aţi mai auzit în zeci de alte filme americane, un story
previzibil, scene de bătaie după reţetă (cu pasaje în slow-motion & co.),
urmăriri şi salturi spectaculoase, total neplauzibile ş.a.
Ceea ce nu înseamnă
că nu e o vizionare relaxantă, o animaţie numai bună de gustat alături de o
găleată de popcorn într-o seară în care n-ai chef de poveşti şi gânduri savante.
Ce caută la Cannes? Habar n-am. Poate e menit să mai destindă puţin atmosfera,
altfel supraplină cu dramele din Competiţie proiectate până acum. O porţie
sănătoasă de râs nu strică nimănui, nu? (corespondenţă de la Cannes: Adina Baya)
vineri, 18 mai 2012
Şi a fost ziua a doua de Cannes...
...cu soare pe Croazetă şi multă agitaţie, cu cozi pentru intrarea la proiecţiile de presă şi cu o grămadă de titluri interesante pe afişe. La capătul zilei 2, sunt două filme despre care vreau să vă povestesc.
Primul o are în prim-plan pe, cred, cea mai hot actriţă franceză a momentului: Marion Cotillard. Am văzut-o făcând un tur de rezistenţă în rolul lui Edith Piaf, în La Môme, apoi cu roluri mici, dar bune, în Inception şi în Midnight in Paris. În De rouille et d'os (Rust and Bone) de Jacques Audiard, revine la un rol principal, cu greutate. Aici ea este Stephanie, o dresoare de balene care lucrează la un parc acvatic şi îşi pierde ambele picioare într-un accident (şi să nu ziceţi că tocmai v-am livrat un spoiler, fiindcă treaba asta apare încă din sinopsis). Aparent, filmul este despre cum ea reuşeşte să îşi regăsească echilibrul, să îşi menţină capul deasupra apei, după ce viaţa i-a livrat un ciclu nasol de evenimente. În esenţă, însă, camera lui Audiard nu e concentrată doar asupra ei, ci se mişcă încet şi spre destinul unui bărbat pe care ea îl întâlneşte din întâmplare (Matthias Schoenaerts), şi care începe să evolueze în paralel. Falit, fără casă, cu un copil de 5 ani despre care nu ştie mai nimic. Filmul e gândit, ritmat şi filmat extrem de reuşit, cu două momente-cheie surprinse de o cameră scufundată sub apă. Şi doi actori care îşi fac treaba impecabil.
Şi tot centrată pe un şuvoi gros de apă e şi camera lui Fatih Akin, din documentarul Der Müll im Garten Eden (Polluting Paradise), doar că, de data asta, pare un izvor de culoare neagră. Răsărit de pe fundul unei gropi enorme de gunoi, care contaminează apa şi viaţa unui orăşel de pe coasta Turciei.
Unul dintre dezavantajele pe care le ai când devii ”autor” de filme, adică regizor care şi-a construit un nume şi un trademark sesizabil / bine definit de realizare a filmelor, e că toată lumea se aşteaptă de la tine să nu ieşi din rama pe care ţi-ai făcut-o singur. Mai ţineţi minte documentarul lui Kusturica, despre Maradona? V-aţi uitat cumva nedumeriţi, cel puţin în prima parte, aşteptând să recunoaşteţi măcar un pic din stilul regizorului? Şi eu. Şi apoi am fost dezamăgită când n-am găsit nimic, doar un „simplu documentar”. Făcut cu multă pasiune, e drept, dar lipsit de tonul personal al carismaticului regizor balcanic.
Fatih Akin cade într-o capcană similară cu ultimul lui film. Polluting Paradise e un documentar făcut OK, o investigaţie care ne face să ne gândim la o problemă actuală, interesantă, care ne priveşte pe toţi. Dar nu are nimic din ce te-ai aştepta să aibă un film de Faith Akin. Ar fi putut fi făcut de oricine altcineva. Ba poate chiar un pic mai bine, cu scene tăiate mai atent, şi un story concentrat mai clar pe marginea liniei principale. Probabil cu mai puţină muzică şi mai puţine certuri între personaje, introduse aproape fără editare în film.
PS: În caz că vă întrebați, m-am întâlnit ieri scurt cu Bill Murray, pe covorul roşu. Doar eu şi cam un sfert din cei 4.500 de jurnalişti acreditaţi la Cannes. Am făcut un schimb rapid de plezanterii şi l-am felicitat pentru alegerea vestimentară făcută (foarte în ton cu rolul lui din Moonrise Kingdom, de altfel). S-a bucurat atât de mult încât a vrut să îmi facă o fotografie. Am acceptat, câtă vreme m-a lăsat să îl pozez şi eu în acelaşi timp. Asta în caz că nu mă va crede nimeni, niciodată. (Adina Baya)
în plimbarea pe covorul roşu, Adina a fost însoţită de Organique
joi, 17 mai 2012
OFERTĂ SPECIALĂ...pentru cititorii Marele Ecran
Duminică, 20 mai, ora 19.00, vom începe ZVANG cu un Zbang - proiecţia filmului TABU (Murnau, 1931) pe muzica originală compusă de Violeta Dinescu (posibil să ne onoreze cu prezenţa) şi interpretată de prestigiosul grup TRIO CONTRASTE. Spectacolul face parte din programul festivalului internaţional Timişoara Muzicală. Şi merită toţi banii. Totuşi, cititorii blogului nostru au ocazia să-l vadă la jumătate de preţ (10 lei, faţă de 20 lei cît costă biletul întreg).
Dar cum vă vor recunoaşte cei de intrarea în Filarmonică? Simplu, ca la un rendez-vous. Veţi avea în mînă flyer-ul festivalului. Deci, dacă l-aţi găsit pe undeva prin oraş, păstraţi-l! Noi ne-am ocupat să le răspîndim pe unde credem că umblaţi şi voi. Dar dacă nu le mai găsiţi, le puteţi tipări de AICI, de pe blog. Sau veniţi orişicum, pentru că vom fi la intrare. Şi mai avem flyer-e. Probabil singurele care au valoarea nominală de 10 lei :)
După cum vedeţi preţul nu e deloc tabu. Mai jos de atît nu se poate, eventual GRATIS (ceea ce se va şi întîmpla, la toate proiecţiile noastre din Aula BCUT).
Festivalul Filmului European 2012
Azi incepe. Probabil cei mai multi stiu asta insa cine mai sta inca pe ganduri daca sa se deplaseze la Biblioteca Centrala Universitara sau nu speram sa fie convins dupa ce va citi programul. Festivalul Filmului European, editia XVI (de Timisoara), cuprinde 11 filme (2 documentare) din 10 tari europene ceea ce garanteaza o diversitate de teme si abordari. Avem asadar un film istoric despre masacrul de la Lidice (Cehia), un film polonez inspirat dintr-o pictura de Bruguel (Polonia), un film sirbesc "anti-stat, anti-globalizare si despre anarhie", un debut austriac pe tema sociala, o comedie de familie italiana, o bijuterie vizuala turceasca, un horror elvetian si un film macedonean facut in stil american, adica cu gangsteri si impuscaturi. Un singur film romanesc completeaza programul, Loverboy de Catalin Mitulescu (ambasadorul acestei editii a FFE şi realizatorul clipului de promovare). La rubrica documentar avem unul despre protestele de imediat dupa Revolutie si unul despre scriitorul Jose Saramago si iubirea vietii lui, Pilar.
Joi 17 mai – Seară de Gală
19:00 Lidice – Petr Nikolaev / Cehia / 2011 / 126’
21:00 Moara de vânt și crucea / The Mill and the Cross / Mlyn i krzyz – Lech Majewski / Polonia / 2011 / 95’
Vineri 18 mai
16:30 După Revoluţie / After the Revolution – Laurenţiu Calciu / România / 2010 / 83’ (documentar)
18:00 Leii albi / The White Lions / Beli lavovi – Lazar Ristovski / Serbia / 2011 / 93’
20:00 Negru, maro, alb / Black Brown White – Erwin Wagenhofer / Austria / 2011 / 106’
Sâmbătă 19 mai
16:00 Cine zice, ăla este! / Loose Cannons / Mine vaganti – Ferzan Ozpetek / Italia / 2010 / 110’
18:00 José şi Pilar / José and Pilar / José e Pilar – Miguel Gonçalves Mendes / Portugalia / 2010 / 117’ (documentar)
20:00 A fost odată în Anatolia / Once Upon a Time in Anatolia / Bir Zamanlar Anadolu'da – Nuri Bilge Ceylan / Turcia / 2011 / 157’
Duminică 20 mai
16:00 LOVERBOY – Cătălin Mitulescu / România / 2011 / 94’
18:00 Sennentuntschi, blestemul din Alpi / Sennentuntschi, Curse of the Alps / Sennentuntschi – Michael Steiner / Elveția / 2011 / 110’ (16+)
20:00 Acesta nu este un film american / This is not an American Movie / Ova ne e amerikanski film – Saso Pavlovski / Macedonia / 2011 / 97’
Accesul este liber. Locul e Aula BCUT de la UVT. Deci, mergem la un film?
In paralel cu noi se desfasoara si editia de la Tîrgu-Mureş (17-20 mai) dupa care urmeaza Iaşi (24-27 mai). Brasovul si capitala deja s-au infruptat din el. Sper ca le-a cazut bine.
Prometheus prezinta: Quiet Eye
Au mai ramas doar 21 de zile pana la lansare si echipa Prometheus ne dezvaluie inca un material intrigant din banca de date a Weyland Industries, o inregistrare video cu Elisabeth Shaw (Noomi Rapace) pledandu-si cauza in fata unui ochi video tacut si sofisticat care-i monitorizeaza orice vorba sau expresie. Cool stuff.
Cannes: Ziua 1
GLIT & GLAM
Moonrise Kingdom readuce câteva nume împreună cu care Anderson a făcut deja carieră (vezi actorii Bill Murray sau Jason Schwartzman, dar şi directorul de imagine Robert D. Yeoman), plus altele proaspăt alăturate (Tilda Swinton, prezentă anul trecut la Cannes cu un alt film despre familii cu probleme – We Need to Talk About Kevin – sau Bruce Willis – salvatorul lumii în persoană).
Ce se întâmplă în Moonrise Kingdom? În mare, asta: nişte copii aflaţi pe o insulă ajung să acţioneze de capul lor, fără a mai ţine cont de sfaturile adulţilor. Sună cunoscut? Dacă vă aminteşte cumva de Împăratul muştelor (Lord of the Flies), celebrul roman al lui William Golding, sunteţi pe aproape. Cu diferenţa că filmului îi lipseşte cruzimea şi spiritul profund agresiv care ajunge să domine acolo. Deci avem un fel de Împăratul muştelor cu happy end, dacă vreţi. Plus cu câteva piste narative paralele, în care apar adulţi.
Se zice că cel mai greu pentru un regizor este să lucreze cu animale şi cu copii. Ambele categorii sunt imprevizibile şi ridică provocări serioase. Ei bine, filmul lui Anderson e jucat în cea mai mare parte de copii şi toţi îşi fac rolul excelent. Aduc un aer extrem de autentic filmului. Dar nu vă gândiţi la atmosfera ludică din filme gen Singur acasă. Copiii lui Anderson sunt, de fapt, adulţi în miniatură. Copii sobri, maturi, deloc infantili. Raţionali, calculaţi, capabili să pună la cale planuri elaborate şi să le ducă la bun sfârşit.
Moonrise Kingdom este, aparent, o poveste de dragoste între un puşti şi o puştoaică de vreo 12 ani. În esenţă, face câteva radiografii familiale în care adesea copiii par să fie „mai adulţi decât adulţii”. Mai raţionali, receptivi şi cu capul mai limpede decât părinţii, care adesea bâiguie pierduţi în vârtejul unor crize de vârstă mijlocie. La fel ca în alte filme semnate de Anderson (v. The Royal Tenenbaums sau The Darjeeling Limited).
Totul e împachetat într-un story cu umor subtil, adesea foarte negru, adesea impresionant, plin de candoare. Şi, să nu uit: retro-şic! Acesta e un cuvânt-cheie pentru modul în care e filmat Moonrise Kingdom. Nu doar decorul şi costumele imită atmosfera anilor '60, ci şi, uneori, mişcările camerei. (corespondenţă de la Cannes: Adina Baya)
mişcarea Adinei pe croazetă e susţinută de Organique
miercuri, 16 mai 2012
În public, la Cannes
AMR: 5 ore
Iată ce vecini de scaun va avea în această seară corespondentul Marele Ecran la Grand Theatre Lumiere din Cannes. Aşa cum presimţea Adina, chiar ar putea da nas în nas cu Bill Murray. Să mai zic de Ed Norton, Jessica Chastain, Tilda Swinton, Bruce Willis, Berenice Bejo, Juliette Binoche, SEAN PENN? Plus două din urmaşele lui Chaplin. Filmul de deschidere, Moonrise Kingdom, se va încheia aproape de miezul nopţii, aşa că vom publica prima noastră cronică fierbinte de Cannes abia mîine. Asta în caz că eraţi nerăbdători. Noi suntem...
Iată ce vecini de scaun va avea în această seară corespondentul Marele Ecran la Grand Theatre Lumiere din Cannes. Aşa cum presimţea Adina, chiar ar putea da nas în nas cu Bill Murray. Să mai zic de Ed Norton, Jessica Chastain, Tilda Swinton, Bruce Willis, Berenice Bejo, Juliette Binoche, SEAN PENN? Plus două din urmaşele lui Chaplin. Filmul de deschidere, Moonrise Kingdom, se va încheia aproape de miezul nopţii, aşa că vom publica prima noastră cronică fierbinte de Cannes abia mîine. Asta în caz că eraţi nerăbdători. Noi suntem...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)