joi, 22 noiembrie 2012
Black (Friday) Comedy
Dragi consumatori, magazinul nostru de filme a selectat special pentru dumneavoastră o gamă variată de comedii negre, la cele mai bune preţuri, doar azi... Membrii personalului au ales primele 5 delicatese (x5) care le-au venit în minte cînd s-au gîndit la "black comedy". Alea care ne fac să rîdem cu lacrimi. Alea care ne înţeapă...blînd. Noi vă spunem care sunt, voi ştiţi pe ce raft le găsiţi...GRATIS.
Carnage (Roman Polanski, 2011)
Monty Phyton's Life of Brian (Terry Jones, 1979)
The Men Who Stare at Goats (Grant Heslov, 2009)
Burn after Reading (Fraţii Coen, 2008)
Happiness (Todd Solondz, 1998)
(ad)
Ace in the Hole (Billy Wilder, 1951)
Il Generale della Rovere (Roberto Rossellini, 1959)
Taking Off (Milos Forman, 1970)
Happiness (Todd Solondz, 1998)
Divine Intervention (Elia Suleiman, 2002)
(Ionuţ Mareş)
El Crimen Ferpecto (Alex de la Iglesia, 2004)
Little Miss Sunshine (Dayton & Ferris, 2006)
Dr. Strangelove (Stanley Kubrick, 1964)
Farmecul Discret al Burgheziei (Luis Bunuel, 1972)
Death at a Funeral (Frank Oz, 2007)
(Lucian Mircu)
Beetlejuice (Tim Burton, 1988)
The Addams Family (Barry Sonnenfeld, 1991)
El Angel Exterminador (Luis Bunuel, 1962)
The Bothersome Man (Jens Lien, 2006)
Delicatessen (Caro & Jeunet, 1991)
(Richie) Svidd Neger (Erik Smith Meyer, Norvegia, 2003)
The Northeners (Alex Van Warmerdam, Olanda, 1992)
Toto che visse due volte (Cipri & Maresco, Italia, 1998)
The Green Butchers (Anders Jensen, 2003)
Whisky (Rebella & Stoll, 2004)
(waka-x)
BONUS (dacă tot e tradiţionala zi de "vinerea neagră"):
After Hours
O Lucky Man!
Vacuuming Completely Nude in Paradise
You, the living
The Happiness of the Katakuris
C'est arrive pres de chez vous (Benoit Poelvoorde, 1992)
Afişul zilei: L'ange Bleu
Marlene Dietrich, deseară Kinomatograf de la 18:30, la Cărtureşti Timişoara, pe Mercy (exact acolo unde se vor găsi bilete pentru show-ul de Crăciun care face minuni Pentru Voi, Aventurile Prinţului Ahmed).
Blestemul pămîntului
Şerban Ionescu, în rolul vieţii lui...
"Ce e şi cu viaţa asta!"
*Ion: Blestemul Pămîntului, Blestemul Iubirii (regia Mircea Mureşan, 1980)
miercuri, 21 noiembrie 2012
500 filme pe care le puteti vedea online si legal
Am dat peste o lista (deja sortata si filtrata) de 500 filme pe care le puteti vedea gratuit si (cel mai posibil) legal online - filme clasice la care s-a pierdut (c), filme independente acum in Public Domain, filme aflate sub legi de (c) neclare, westerns, filme noir si de tot felul.
Cîteva constatări după...
.
.
Era frenezie în faţă la Capitol. Oameni care căutau bilete. Oameni care dăruiau bilete. Cîţiva dezamăgiţi că nu mai erau locuri (se terminaseră imediat după ora 14.00). Deşi, puţin înainte să înceapă filmul, s-a putut intra şi fără bilet. Sala de 800 de locuri a fost plină ochi (s-a stat şi în picioare). N-am mai văzut Capitolul aşa de la premiera Matrix, acum mulţi ani. Părea de necrezut.
Ce relatez acum nu s-a întîmplat în zilele de glorie ale cinematografelor de stat. S-a întîmplat aseară, la proiecţia specială După Dealuri. Sala Filarmonicii din Timişoara a fost din nou, pentru trei ore, bătrînul cinema Capitol. M-a bucurat setea de cinema a timişorenilor. Aseară, oraşul a avut cinematograful pe care l-ar merita.
În timp ce s-a văzut că există public (în speţă pentru film românesc), au fost evidente şi lipsurile dureroase. Absenţa unui spaţiu real de cinema la Timişoara. În imensa sală Capitol, ecranul mobil pe care s-a proiectat era doar o cîtime din imensul cearşaf de altădată. A remarcat cu tristeţe condiţiile de "cămin cultural" şi invitatul special, regizorul Cristian Mungiu, care sublinia că ar dori să mai vadă în România şi Filarmonici transformate în cinematograf (nu doar invers).
Dincolo de speech-urile cu bătaie electorală (proiecţia a fost organizată de Primărie) legate de ambiţiile de Capitală Culturală, autorităţile par să fie în continuare pe lîngă nevoile culturale reale ale oraşului. E ridicol: capitală culturală doar cu multiplex?
Pentru mine, raza de lumină a serii de ieri este acelaşi (încă) tînăr regizor român, dăruit cu un bun-simţ şi o empatie atipică pentru aceste vremuri (filmul lui e tocmai despre lipsa generală de empatie). Cristian Mungiu e gata să-şi canalizeze energia şi influenţa pentru a crea o reţea de cinematografe în oraşele unde acestea au murit (actualmente, din moştenirea RADEF de peste 400 de săli au mai rămas vreo 15). Am încredere de o mie de ori mai mult în planurile sale decît în promisiunile politicienilor. Spre deosebire de ei, a făcut deja cîţiva paşi înainte, cu caravanele, cu Filme de Cannes etc.
Aseară eram chitit să-l rog pe regizor să semneze manifestul nostru pentru o cinematecă la Timişoara. Dar după ce l-am ascultat am înţeles că mai bine am strînge noi cîteva mii de semnături pentru proiectul său generos. Şi bineînţeles să punem şi umărul cît putem. Pentru că, tot aseară, mi-am dat seama că n-o să vină nimeni să ne pună o cinematecă în braţe. Nici Europa, nici politicienii noştri, nici măcar un mecena.
Dar să revenim la partea pozitivă. Cum a observat cu bucurie şi Cristian Mungiu, aseară au fost de două ori mai mulţi spectatori decît a adunat După Dealuri la mall în două săptămâni. A contat desigur şi preţul simbolic de 1 leu (glumeam înainte de film, că e una din ocaziile rare în care poţi face cinste la toţi prietenii cu un film sau poţi să plăteşti ca la automatul de cafea, cu fise). Dar dincolo de asta, a contat reacţia sălii. La sesiunea de Q& A de după proiecţie au rămas cîteva sute de oameni (în ciuda orei tîrzii). Au fost reacţii autentice care, chiar dacă unele exprimate cu stîngăcie, au impresionat prin adîncimea lor. L-aş aminti aici pe bărbatul care s-a regăsit în poveste (ca asistent social şi ca ortodox) şi care vrea să-i trimită la film pe toţi colegii săi (voi reveni cu cîteva din cele mai interesante declaraţii).
Aici aş vedea în principal cîştigul proiecţiei de ieri. Faptul că După Dealuri a ajuns la multă lume, fără să se limiteze la cinefilii tradiţionali. Pentru a vorbi de o cinematografie românească e nevoie în primul rînd ca oamenii să vadă filmele. Să "le cerceteze", aşa cum remarca Marian Rădulescu, invitat pe scenă de vechiul său amic, Cristian Mungiu (cu cinci minute înainte să ajung la Capitol cineva îmi spunea că nu merge din principiu la filme româneşti, că e sătul de viziunea sumbră pe care acestea o prezintă).
Abundenţa de spectatori de ieri n-ar trebui să fie ceva uimitor, incredibil. Aşa ar fi normal (filmul e sold out de exemplu în Grecia, ţară răpusă de criză, unde biletul costă 8 euro).
Stăteam aseară în faţă la Capitol şi priveam mulţimea de spectatori împreună cu Maria Dragomirescu de la Filarmonică. Cu zîmbetul pe buze, în timp ce mai făcea cadou cîte un bilet doritorilor, buna doamnă Maria repeta întruna: "Cît îi iubesc pe oamenii ăştia".
Iar eu visam să avem sala Capitol plină şi la spectacolul nostru de peste 4 săptămîni.
Ce relatez acum nu s-a întîmplat în zilele de glorie ale cinematografelor de stat. S-a întîmplat aseară, la proiecţia specială După Dealuri. Sala Filarmonicii din Timişoara a fost din nou, pentru trei ore, bătrînul cinema Capitol. M-a bucurat setea de cinema a timişorenilor. Aseară, oraşul a avut cinematograful pe care l-ar merita.
În timp ce s-a văzut că există public (în speţă pentru film românesc), au fost evidente şi lipsurile dureroase. Absenţa unui spaţiu real de cinema la Timişoara. În imensa sală Capitol, ecranul mobil pe care s-a proiectat era doar o cîtime din imensul cearşaf de altădată. A remarcat cu tristeţe condiţiile de "cămin cultural" şi invitatul special, regizorul Cristian Mungiu, care sublinia că ar dori să mai vadă în România şi Filarmonici transformate în cinematograf (nu doar invers).
Dincolo de speech-urile cu bătaie electorală (proiecţia a fost organizată de Primărie) legate de ambiţiile de Capitală Culturală, autorităţile par să fie în continuare pe lîngă nevoile culturale reale ale oraşului. E ridicol: capitală culturală doar cu multiplex?
Pentru mine, raza de lumină a serii de ieri este acelaşi (încă) tînăr regizor român, dăruit cu un bun-simţ şi o empatie atipică pentru aceste vremuri (filmul lui e tocmai despre lipsa generală de empatie). Cristian Mungiu e gata să-şi canalizeze energia şi influenţa pentru a crea o reţea de cinematografe în oraşele unde acestea au murit (actualmente, din moştenirea RADEF de peste 400 de săli au mai rămas vreo 15). Am încredere de o mie de ori mai mult în planurile sale decît în promisiunile politicienilor. Spre deosebire de ei, a făcut deja cîţiva paşi înainte, cu caravanele, cu Filme de Cannes etc.
Aseară eram chitit să-l rog pe regizor să semneze manifestul nostru pentru o cinematecă la Timişoara. Dar după ce l-am ascultat am înţeles că mai bine am strînge noi cîteva mii de semnături pentru proiectul său generos. Şi bineînţeles să punem şi umărul cît putem. Pentru că, tot aseară, mi-am dat seama că n-o să vină nimeni să ne pună o cinematecă în braţe. Nici Europa, nici politicienii noştri, nici măcar un mecena.
Dar să revenim la partea pozitivă. Cum a observat cu bucurie şi Cristian Mungiu, aseară au fost de două ori mai mulţi spectatori decît a adunat După Dealuri la mall în două săptămâni. A contat desigur şi preţul simbolic de 1 leu (glumeam înainte de film, că e una din ocaziile rare în care poţi face cinste la toţi prietenii cu un film sau poţi să plăteşti ca la automatul de cafea, cu fise). Dar dincolo de asta, a contat reacţia sălii. La sesiunea de Q& A de după proiecţie au rămas cîteva sute de oameni (în ciuda orei tîrzii). Au fost reacţii autentice care, chiar dacă unele exprimate cu stîngăcie, au impresionat prin adîncimea lor. L-aş aminti aici pe bărbatul care s-a regăsit în poveste (ca asistent social şi ca ortodox) şi care vrea să-i trimită la film pe toţi colegii săi (voi reveni cu cîteva din cele mai interesante declaraţii).
Aici aş vedea în principal cîştigul proiecţiei de ieri. Faptul că După Dealuri a ajuns la multă lume, fără să se limiteze la cinefilii tradiţionali. Pentru a vorbi de o cinematografie românească e nevoie în primul rînd ca oamenii să vadă filmele. Să "le cerceteze", aşa cum remarca Marian Rădulescu, invitat pe scenă de vechiul său amic, Cristian Mungiu (cu cinci minute înainte să ajung la Capitol cineva îmi spunea că nu merge din principiu la filme româneşti, că e sătul de viziunea sumbră pe care acestea o prezintă).
Abundenţa de spectatori de ieri n-ar trebui să fie ceva uimitor, incredibil. Aşa ar fi normal (filmul e sold out de exemplu în Grecia, ţară răpusă de criză, unde biletul costă 8 euro).
Stăteam aseară în faţă la Capitol şi priveam mulţimea de spectatori împreună cu Maria Dragomirescu de la Filarmonică. Cu zîmbetul pe buze, în timp ce mai făcea cadou cîte un bilet doritorilor, buna doamnă Maria repeta întruna: "Cît îi iubesc pe oamenii ăştia".
Iar eu visam să avem sala Capitol plină şi la spectacolul nostru de peste 4 săptămîni.
7 minute din The Hobbit
Stim ca a mai ramas doar putin de asteptat pana pe 14 decembrie asa ca va mai atatam nitel nerabdarea cu un montaj neasteptat si gratuit realizat de un fan inrait din toate trailerele, teaserele, clipurile aparute pana in acest moment la The Hobbit. A rezultat o compilatie de 7 minute destul de interesanta care da o idee buna despre alcatuirea primului film din a doua trilogie a lui Peter Jackson.
marți, 20 noiembrie 2012
Cinema, doamnelor şi domnilor!
„Viaţa bate filmul”, auzim spunându-se deseori. Dar dacă gesturile,
trăirile sau gândurile noastre de fiecare zi sunt modelate de imaginile cărora
ne-am închinat fără să ştim de nenumărate ori? Mai suntem originali sau am
împrumutat inconştient „viaţa” personajelor de pe marele ecran, întruchipate de
actori carismatici, nebuni şi fără de care cinemaul şi-ar pierde sensul? Dacă
existenţa noastră este construită pe scheletul unui scenariu de film, unde
începutul, mijlocul şi sfârşitul urmează exact această ordine sau, de ce nu,
aleatoriul postulat de Godard?
Toate întrebările de mai sus au fost declanşate de vizionarea filmului care
a deschis Săptămâna Filmului Maghiar la Bucureşti. Final Cut – Doamnelor şi Domnilor (2012), în regia lui György Pálfi, îi
poate bucura atât pe exersaţii cât şi pe neofiţii într-ale cinemaului. Le poate
reaprinde cinefililor dezabuzaţi încrederea în film şi poate stârni printre
nepăsători dorinţa de a aprofunda arta fără de care existenţa noastră pare a nu
mai putea fi concepută.
Povestea din film este cea clasică: un băiat şi o fată..., dar abordarea
este absolut nouă şi inovatoare. Cunoscutul regizor maghiar György Pálfi a
regizat un film montat din scene de câteva secunde selectate din peste 400 de
filme clasice din cinematografia internaţională.
Fragmentul de prezentare de mai sus, extras din programul Săptămânii
Filmului Maghiar, este doar punctul de pornire într-o incursiune de 80 de
minute în imaginarul cinematografic al lumii. Bijuterie a artei montajului, Final Cut este dovada că, în pofida
inovaţiilor tehnologice, FILMUL a rămas aceeaşi unică îmbinare de iubire,
pasiune, speranţă, sex, neînţelegere, dezamăgire, teamă, încredere, violenţă,
vis, fericire, viaţă, moarte.
György Pálfi şi colaboratorii săi (filmul, proiectat în acest an la Cannes
Classics, are nu mai puţin de patru monteuri) identifică pattern-urile de care
cinemaului s-a folosit de atâtea ori pentru a ajunge la inima şi mintea noastre
şi le fructifică pentru a ne arăta că, în esenţă, întreaga nostră viaţă suntem
spectatorii unuia şi aceluiaşi film.
Final Cut este reîntâlnirea cu actorii frumoşi ai
acestei lumi, cu scenele la care am plâns sau am râs de-a lungul manifestării noastre
ca fiinţe neputincioase în faţa farmecelor cinemaului, cu poveştile pe care
le-am trăit fără să ne dăm seama, cu spaimele sau bucuriile la care ne-au făcut
părtaşi prestidigidatorii filmului, cu tot ceea ce ne-a împins să ne deschidem
sufletul luminilor şi umbrelor mişcătoare proiectate pe un ecran.
Ionuţ Mareş
OUI! Oui! Oui! Oui!
FESTIVALUL FILMULUI FRANCEZ
...ajunge şi la Timişoara. Cu: Vanessa Paradis, Gad Elmaleh, Alain Resnais, Marienbad, Judith Chemla etcetera.
*detalii...bientot
...ajunge şi la Timişoara. Cu: Vanessa Paradis, Gad Elmaleh, Alain Resnais, Marienbad, Judith Chemla etcetera.
*detalii...bientot
Nou! După Dealuri, GRATIS
Astăzi are loc la Timişoara proiecţia specială După Dealuri care costă 1 leu (1 RON !!!, 22 de eurocenţi). Un preţ cu adevărat simbolic. Un preţ pe care scrie "Veniţi la film cu orice preţ!".
Dacă nu vin oamenii la film românesc, aducem noi filmul la oameni părea să fie crezul lui Cristian Mungiu, acum 5 ani cînd a început caravana 432, prin oraşele din ţară lipsite de cinematograf. Acţiunea de diseară, în care intrarea la După Dealuri costă 1 leu pare că face parte din aceeaşi strategie.
Strategia de a dărui film oamenilor. Mai trebuie doar ca şi oamenii să aprecieze darul.
PS. Pentru cei neinteresaţi de dulama măicuţelor, Rochia albă de dantelă (1989) rulează tot deseară, de la ora 18.00, în aula BCUT. Un film de Dan Piţa, scenariul: D.R. Popescu, cu: Claudiu Bleonţ, Ilinca Goia, Manuela Hărăbor, Ion Haiduc
Abonați-vă la:
Postări (Atom)