marți, 13 martie 2012
These Amazing Shadows (2011)
Cand miliardarul Ted Turner a cumparat MGM-ul a dispus colorarea intregii arhive de filme alb-negru fapt care a starnit indignarea iubitorilor de film in asa masura incat Congresul american a trebuit sa dea o lege prin care sa infiinteze Registrul National de Filme (National Film Registry), un organism care printr-un proces democratic de selectie sa aleaga in fiecare an 25 de filme care sa intre in biblioteca Congresului si sa fie pastrate pentru posteritate. Criteriile de selectie erau foarte clare: filmul trebuie sa aibe “semnificatie istorica, estetica sau culturala” si sa fie mai vechi de 10 ani, deci sa fi rezistat la testul timpului. Cu alte cuvinte era vorba de filme care sa reflecte timpul in care au fost facute, ori sa constituie realizari remarcabile in materie de tehnica ori tematica, ori pur si simplu sa fi devenit iconice. Astfel, in fiecare an americanii au dreptul sa propuna cel mult 50 de filme (documentare, lung-metraje, filme tv, animatii, short-uri, videoclipuri, reclame, filme de avangarda sau propaganda etc) care sa fie supuse atentiei unui board director ce va analiza importanta lor estetica, culturala sau istorica.
These Amazing Shadows e un documentar care vorbeste tocmai despre munca acestui Registru National de Film dar, mai mult decat asta, vorbeste despre calitatea de “album de familie” pe care o dau filmele unei societati. Dincolo de scurta trecere in revista a activitatii Registrului avem parte de interviuri cu oameni din industria de restaurare, cu regizori, producatori sau actori faimosi, descoperim povesti despre role de film descoperite, distruse, recuperate, sau marturisiri personale ale impactului pe care un anumit film l-a avut asupra acestor oameni.
Documentarul lui Paul Mariano si Kurt Norton e, intr-un fel, o scrisoare de dragoste fata de cinema-ul american, una ce contine nu doar imagini-ancora din filmele clasice dar si informatii de tip “trivia” despre cateva titluri. Am avut ocazia sa aflu cate ceva despre restaurarea lui Godfather sau Baby Face(1933) - un film cenzurat pentru ca vorbea despre ascensiunea sociala a unei tinere cu ajutorul trupului si a sexualitatii -, am descoperit titluri ce neasteptat au intrat in arhiva Congresului, ca intermezzo-ul Let’s all go to the lobby ori faimosul instructaj duck-and-cover vazut de milioane de copii in anii ‘50.
Chiar daca nu ne priveste pe noi in mod special, These Amazing Shadows e un documentar, cred, inspirational pentru felul in care abate lumina asupra importantei de a restaura si pastra filmele vechi, ele fiind acea fotografie din copilarie peste care un popor, adesea, ofteaza.. Ma intreb, oare filmele noastre cum o duc?
Mai jos aveti lista filmelor incluse in 2011 in arhiva Congresului:
"Allures" (1961)
"Bambi" (1942)
"The Big Heat" (1953)
"A Computer Animated Hand" (1972)
"Crisis: Behind A Presidential Commitment" (1963)
"The Cry of the Children" (1912)
"A Cure for Pokeritis" (1912)
"El Mariachi" (1992)
"Faces" (1968)
"Fake Fruit Factory" (1986)
"Forrest Gump" (1994)
"Growing Up Female" (1971)
"Hester Street" (1975)
"I, an Actress" (1977)
"The Iron Horse" (1924)
"The Kid" (1921)
"The Lost Weekend" (1945)
"The Negro Soldier" (1944)
"Nicholas Brothers Family Home Movies" (1930s-40s)
"Norma Rae" (1979)
"Porgy and Bess" (1959)
"The Silence of the Lambs" (1991)
"Stand and Deliver" (1988)
"Twentieth Century" (1934)
"War of the Worlds" (1953)
O lista completa gasiti pe wiki. Pana acum cuprinde 550 de titluri.
luni, 12 martie 2012
John Carter 3D (2012)
rating: Brainwash
Fiecare generatie are nevoie de un “univers escapist” in care sa-si lase imaginatia sa zburde neingradita invatand totodata, la modul romantat-copilaresc, concepte universale ca bine-rau, eroism-tradare, sacrificiu si iubire. Generatiile ‘70, ‘80 si ‘90 au avut lumi imaginare de talia Star Wars, Indiana Jones, Terminator sau Jurassic Park, anii 2000 s-au impartit intre Stapanul Inelelor si isteria Harry Potter iar acum, in acest inceput de deceniu cu numarul 2 din secolul 21, avem o singura sansa de a-i salva pe pusti din melodrama crepusculara cu vampiri zaharosi, iar numele ei e John Carter. Ma incearca o satisfactie reala constatand ca, iata, inca se mai pot ataca materiale-sursa originale oferindu-le un tratament filmic adecvat. In ciuda lipsurilor inerente unei productii dedicate cinemaului consumist si a unei seriozitati si solemnitati oarecum nepotrivite genului si deci, rizibile, primul action veritabil din acest an se dovedeste un film foarte distractiv.
Filmul produs de Disney si Pixar - primul lung-metraj ne-animat al studiourilor Pixar - vine la 100 de ani de la nasterea personajului lui Edgar Rice Burroughs si suntem aproape siguri ca poate fi considerat ca avand cea mai lunga gestatie, fiind captiv in “iadul pre-productiei” vreo 80 de ani. Personal, ma numar printre cei care habar n-aveau ca Tarzan mai avea un “frate” in pielea virginianului John Carter, soldat confederat devenit peste noapte erou pe Marte. Dar in vreme ce ‘omul maimuta’ cucerea cinefilii decenii la rand debutul lui Carter - A Princess of Mars, prima carte dintr-o serie de 11 - avea sa astepte mainile unui vizionar ca Andrew Stanton (Wall-E, Finding Nemo), banii celor de la Disney si priceperea digitala a echipei de la Pixar pentru a primi o forma pe masura imaginatiei lui Burroughs.
Aventura lui John Carter (Taylor Kitsch) incepe deci pe pamanturi familiare, unde fostul soldat confederat cauta sa evite angajarea sa de catre unionisti in lupta cu pieile rosii. Ascuns intr-o pestera omul e brusc si misterios transportat pe Marte (numita in graiul local Barsoom) care nu e nici pe departe asa lipsita de viata cum credem ba, dimpotriva, abunda in specii luxuriante de vietuitoare si rase umanoide chit ca-i complet lipsita de vegetatie si, in mare parte, de apa. In totala opozitie cu descoperirile Nasa, Barsoom/Marte are canale cu apa si o atmosfera respirabila iar gravitatia redusa ii poate oferi unui pamantean puteri de campion olimpic la saritura in inaltime. Dupa o reteta deja verificata, a outsider-ului care trebuie sa se dovedeasca vrednic de rolul pe care soarta i-l pastreaza, John pica repede in foarte numeroasele maini ale Tarksilor, bipezi de 4 metri, cu piele verde, 4 maini si ‘fildesi’(?!). Omul insa se “emancipeaza” repede cand distruge de unul singur cateva "corabii" solare zburatoare ale dusmanilor, salvand o printesa si capatand titlul de mare razboinic.
Dar virginianul Carter a intrat fara voia sa tocmai intr-un conflict intre doua orase martiene rivale, Zodanga si Helium, conflict ce era pe cale sa fie rezolvat definitiv de interventia suspecta a unor terti supranaturali - din nou Mark Strong, solutia cea mai facila pentru un villain dubios - printr-o nunta regala sub amenintarea armei (a se citi raza albastra dezintegratoare). Alaturandu-se printesei indaratnice a Helium-ului si lasandu-l de izbeliste pe Tars Tarkas (Willem Dafoe), J.C isi face prieteni si dusmani in toate cele 3 natii, solutia perfecta pentru a ne asigura o doza de actiune frenetica si cateva twisturi interesante. Miscarea prilejuieste si cultivarea unei povesti amoroase, ca ce rost ar avea sa mergi pe Marte daca nu-ti gasesti macar o nevasta de rang inalt si-o cauza dreapta pentru care sa-ti pui pielea-n bat.
Pacat ca filmul lui Stanton nu e pe masura altor debuturi de franciza care ofera universuri alternative, bogate vizual si oarecum apropiate de noi si in care legile sunt altele decat cele cu care suntem toti de acord. Intr-o lume ca Barsoom mi-as fi dorit ca Taylor Kitch sa ofere un personaj mai putin cartoonizat, un om real si nu o marioneta gata sa joace rolul pe care plotul i-l cere. Pe de alta parte fostul print Caspian se achita bine de cerintele fizice ale personajului, chiar cu umor as zice. E o mixtura de Printul Persiei si Gladiator. Iar replica pe care i-o da Dejah Thoris (Lynn Collins) e si ea pe masura, printesa fiind un personaj feminin puternic ce nu sufera de stereotipul abandonului propriei cauze la picioarele primului erou la bustul gol.
Desi Stanton e un minunat povestitor, plotul sufera insa de inconsistenta, complexitate literara si devine foarte usor confuz fara text, iar amestecul de western si SF nu rezista prea bine la priviri scrutinoase (lasere, pusti si sabii in acelasi film.... Asta daca nu cumva, in sinea ta, esti un pusti tocilar de 13 ani cu action figures pe birou. Efectele speciale sunt de top, fotorealistice, 3D-ul te imerseaza binisor, Marte arate bestial, aproape pamanteana (intr-un fel post-apocaliptic), “fineturile” tehnice (arme, vehicule zburatoare) iti fura ochii ca si arhitectura urbana sau religioasa (exista o zeitate feminina intitulata Isus) uimitoare a celor 3 orase... E chestionabil daca atuurile vizuale si cantitatea de “fun” pe care o livreaza acest film vor reusi sa stinga impresia de ridicol dintr-o poveste fantastica veche de 100 de ani. Ori poate am imbatranit si eu pentru genul asta de fantezii...
ce-ar fi un film Pixar fara un caine martian
In fine, daca privim in perspectiva, John Carter from Mars e o epopee vasta iar primul film e doar prologul unei aventuri ce poate sa ne tina ocupati toate verile care ne-au mai ramas pana schimbam iar deceniul. Asa ca lucrurile se pot imbunatati... Numai uitati-va ce diferenta e intre primul si ultimul Potter.
Trailer
Hi, Ho! Pirates&indians
Apropo, a apărut prima imagine a noii urzeli Verbinski/Bruckheimer, la care se filmează acum: The Lone Ranger (programat pentru 2013). Justiţiarul meu preferat de la 6 ani (care mi-a alimentat joaca de-a "cawboii şi indienii") va fi portretizat de Armie Hammer. "Sidekick-ul" său cherokee e, inevitabil, Depp. Hi-Ho, silver!
duminică, 11 martie 2012
Get KONY!
Am sa va rapesc 30 de minute din ziua de duminica pentru a va informa. Exista un criminal in Africa Centrala pe numele Joseph Kony, lider al gruparii rebele Armata de Rezistenta a Domnului, care de 20 de ani macelareste familii, distruge comunitati si rapeste copii pentru a-i transforma in soldati. Da, e acelasi individ impotriva caruia se lupta si Sam Childers in Machine Gun Preacher. Un om fara chip, invizibil, cel putin pana zilele astea. La fel de invizibil ca si copiii ucisi, violati sau rapiti si spalati pe creier pentru a-i alcatui armata. La prima vedere pare a fi vorba de vreun personaj fictiv dintr-un film de actiune hollywoodian, dar nu, e vorba de cel aflat in capul listei cu "dusmani ai umanitatii" vanati de Tribunalui de la Haga. Daca va intrebati de ce nu l-au prins pana acum raspunsul e simplu: insuficienta vointa politica din partea celor in masura sa se implice (vezi US si aliatii). Nu prea gasesti petrol in jungla, ce sa-i faci.
Zilele astea insa Kony va deveni foarte popular. Va afla ce inseamna faima. Pentru ca documentaristul Jason Russell vrea sa-i creasca atat de mult notorietatea incat lumea sa ia atitudine si sa puna presiune pe guvernul american sa sprijine autoritatile locale in arestarea lui. Motivele sale sunt sincere. Russell a fost in 2003 in Uganda si a vazut ce efecte poate avea asupra unui copil un astfel de personaj infam. In ultimii 10 ani si-a dedicat eforturile unei miscari de constientizare si sensibilizare a opiniei internationale numita Invisible Children Inc. Documentarul de mai jos e ultimul pas inaintea unei largi campanii de afisare peste noapte a chipului Kony prin marile orase ale lumii, facandu-l cel mai popular criminal dupa Osama. Ar trebui sa vedeti filmul de mai jos. E o mica lectie de activism civic. Our power is in numbers. Filmul a facut 70 de milioane de vizualizari in 6 zile.
via refresh.
sâmbătă, 10 martie 2012
Hot Shot 0.0
Prin prezenta deschidem rubrica Hot Shot, dedicată unor cadre esenţiale, secvenţe care ne-au rămas pe retină, mişcări de cameră care au inovat (dacă nu limbajul filmic, măcar tehnica de filmare), bref, scene care au intrat pe uşa din faţă în istoria cinematografiei. Precum cea din Goodfellas (1990), în care Ray Liotta şi Lorraine Bracco îşi fac intrarea (prin spate) în clubul Copacabana, fiind urmăriţi peste umăr de o cameră în poziţie fixă /steady-cam (camera e stabilă şi izolată de mişcarea operatorului, ceea ce permite o filmare lină).
Filmarea neîntreruptă are aproape 3 minute. Coregrafia ei complicată a implicat o armată de figuranţi. Realizatorii au fost "obligaţi" să adopte soluţia cadrului continuu, pentru că nu au primit permisiunea de a filma intrarea principală, mai scurtă, în club. Scorsese a vrut să arate dintr-o singură lovitură fascinaţia vieţii de "wiseguy"/gangster în cazul lui Henry Hill (Liotta). "E scena seducţiei lui Karen (Bracco) şi totodată e seducţia lui de către un anume mod de viaţă". Nu cunosc tablouri -şi simultan metafore- mai sugestive privind "lumea interlopă".
A fost filmată de 8 ori. AICI puteţi vedea opera cu comentarii din partea directorului de imagine, Michael Ballhaus şi a regizorului Martin Scorsese. Sau dintr-una, mai jos (calitate inferioară).
Trailerul zilei: On the Road
Romanul unei generatii, sau al generatiei beat, pe care l-a scris Jack Kerouac in 1951 dupa o tura cu prietenii prin America, primeste tratamentul cinematografic urmand ca anul asta sa vedem On The Road, filmul. Sam Riley (vi-l amintiti din Control) joaca aici rolul alter-ego-ului scriitorului, Sal Paradise, in vreme ce Garett Hedlund il interpreteaza pe tovarasul aventuros si necumpatat, Dean Moriarty. Alte roluri revin lui Kristen Stewart, Kirsten Dunst, Amy Adams, Tom Sturridge si Viggo Mortensen. Filmul e regizat de Walter Salles (Diarios de Motocicleta) si produs de Francis Ford Coppola, garantii, in teorie, suficiente pentru a n-o sfecli. Trailerul insa arata promitator.
vineri, 9 martie 2012
Ultimele Cine in cultura pop(corn)
Nu cred ca gresesc cand spun ca imaginea iconica a Cinei cea de Taina (Last Supper) pictata de daVinci e cea mai "reprodusa" postura biblica din mismasul nostru cultural in care ne avantam zilnic. Numai cateva instantanee...
Battlestar Galactica - Reimagined
House Md
Lost
Marilyn and Co
Tony Soprano
Star Wars Saga
Tarantino, desigur, pe post de Christos
si nu puteau lipsi nici zombii
ori the dude!!
Tyrannosaur (2011)
Furia scăpată de sub control
Tyrannosaur e un film în care doi câini sunt omorâţi în bătaie. De aceeaşi persoană. Care (întâmplător) se declară iubitoare de câini. Primul patruped îşi dă obştescul sfârşit după ce primeşte câteva picioare în burtă. Legat în lesă, nu poate fugi. Şi probabil nici nu vrea, pentru că cel ce îl loveşte e propriul stăpân. Care apoi îl ia plin de remuşcări în brațe, îl duce grijuliu acasă, îl mângâie. Prea târziu, însă. Al doilea câine e decapitat. Tot în lesă. Asta după ce a muşcat de faţă un copil. Călăul îi ia apoi capul şi şi-l așează în poală, ca şi cum ar vrea să-l dezmierde.
Ambele crime pot servi pe post de carte de vizită pentru personajul principal din Tyrannosaur. Joseph este un fel de întruchipare a furiei scăpate de sub control. Furia care orbește, surzeşte, amorţeşte toate simţurile. Care nu ţinteşte decât provocarea de durere, distrugerea. Şi care se potoleşte doar când îşi vede rezultatele devastatoare. Şi e urmată de regrete cumplite.
Filmul începe într-un bar, din care Joseph iese beat, supărat, pus pe harță, şi se încheie într-o închisoare. Doar că cel închis nu este el, cum te-ai aştepta. Între cele două momente, filmul se opreşte asupra întâlnirii dintre Joseph și Hannah, care lucrează la un magazin de haine pentru nevoiaşi. Plină de compasiune şi dornică să ajute, Hannah e o creştină de vocaţie, care simte furia în clocot ce îl domină pe Joseph şi vrea să îl ajute. Măcar prin rugăciune, dacă nu altfel. Doar că, până la urmă, se dovedeşte că ea are mai multă nevoie de ajutor decât el.
Tyrannosaur e primul lungmetraj regizat de Paddy Considine, pe care altfel îl ştim mai mult ca actor, din My Summer of Love sau din Blitz. De obicei posesor de roluri secundare, bine strunite, dar mici. Tyrannosaur i-a adus premiul BAFTA pentru debut şi premii la Sundance. Motive? Dincolo de story-ul neconvenţional, complet lipsit de tiparele hollywoodiene care separă personajele bune de cele rele (toate personajele aici gravitează într-o zonă gri, cam ca în viață, de altfel), filmul vorbeşte răspicat de o Anglie nevăzută. Tarată de sărăcie şi violenţă. În care toată lumea urlă la toată lumea şi împarte pumni în toate părţile. Acea Anglie pe care am văzut-o acum câteva luni la televizor că incendiază cartiere întregi şi jefuieşte magazine sub ochii neputincioşi ai poliţiştilor. Cu o atmosferă încărcată de agresivitate, Tyrannosaur e un film care îţi cade greu. Dar care merită toată atenţia, nu numai pentru cum e realizat, ci şi pentru că are în centru doi actori – Peter Mullan și Olivia Colman – ce îşi fac rolurile absolut impecabil. (Adina Baya)
joi, 8 martie 2012
Un operator la vorbitor
La numai 25 de ani, Diana Vidraşcu şi-a făcut un nume ca operator de film. Dacă priveşte în urmă, are un portofoliu consistent şi colaborări cu cineaşti importanţi. Dacă priveşte înainte, agenda ei pe anul ăsta nu prea mai are spaţii goale. Busy bee. Ultimele proiecte pe care şi le trece în CV sunt documentarele Tomato Cans (Ivana Mladonovic) şi Vorbitor (Radu Muntean şi Alex Baciu). Printre altele, expoziţia Ecranul Transparent de la galeria Calina din Timişoara.
Nu ştiu care e secretul Dianei. Poate spiritul de nomad, moştenit de la părinţi. De loc e din Iaşi. A făcut liceul în Timişoara. Iar acum trăieşte şi lucrează în Bucureşti. Cu ocazia revenirii în TM am scos-o la "vorbitor" despre Vorbitor.
Radu Muntean se gîndise iniţial la o serie de documentare pentru HBO despre oameni izolaţi: pe platforme petroliere, staţii meteo, aziluri şi, fireşte, puşcării. A avansat pe linie intuitivă. Nu şi-a propus de la început ca filmul să fie despre poveştile de dragoste din puşcării. "Vorbitor" e locul unde mulţi condamnaţi se cunosc, se întîlnesc şi se "combină". Lucrurile s-au schimbat odată cu legea care permite căsătoriile între deţinuţi.
Diana a văzut cu ochii ei sistemul de relaţii, dating şi matrimoniale care s-a format în penitenciare, după ce a filmat într-o grămadă de centre de detenţie, în paralel cu directorul de imagine Tudor Lucaciu, titularul proiectului şi un mai vechi colaborator al lui Muntean. Lucaciu e cel care a propus-o regizorului pe Diana Vidraşcu. Cei doi operatori au lucrat împreună la Vorbitor, dar pe secvenţe separate.
"La început, relaţiile dintre deţinuţii pornesc de la o recomandare. "- Aş vrea să cunosc pe cineva - Uite, este cineva în penitenciarul din Galaţi -Poţi să-mi faci legătura?" Apoi încep să-şi scrie. Deşi sunt străini, mulţi condamnaţi dezvoltă o relaţie de dragoste pe nevăzute. Dar sunt şi relaţii între condamnaţi şi oameni din exterior. E interesant felul în care comunică prin scrisori" mărturiseşte Diana (cu atît mai interesant, aş adăuga, într-o epocă în care scrisorile pe hîrtie sunt desuete, nota noastră.).
Cînd Radu Muntean şi-a dat seama de direcţia pe care vrea să meargă a început să caute cupluri, la recomandarea directorilor de închisori. "Am călătorit mult în penitenciare ca să găsim cupluri. Erau şi multe informaţii contradictorii. Unii se certaseră, alţii erau geloşi, altcineva înşelase, ţinînd mai multe corespondenţe simultan" povesteşte Diana, care anul trecut "a stat la închisoare" mult timp. Recunoaşte că, spre deosebire de Muntean şi Baciu, a fost mai protejată de impactul poveştilor pe care le-a înregistrat: "Eu îmi vedeam de treaba mea tehnică".
Deţinuţii erau foarte dornici să vorbească, bucuroşi de atenţia care li se dă. Majoritatea celor care apar în film sunt "vieţaşi" (condamnaţi la detenţie pe viaţă, cu şansa de a se elibera după 25 de ani). "Dacă ai o pedeapsă mai mică, nu prea eşti interesat să dezvolţi o relaţie în penitenciar pentru că oricum vei ieşi". Pe realizatori nu i-a interesat motivul pedepsei celor intervievaţi. I-a interesat doar povestea de dragoste.
"Chiar dacă de afară nu pare real, ceea ce trăiau era real. Atîta vreme cît viaţa lor e conţinută timp de 25 de ani în celula aia, pentru ei dragostea asta era viaţa lor (sublinierea noastră). După ce vezi filmul, stai să te gîndeşti că de multe ori e mai adevărat ce trăiesc ei, decît nivelul la care avem noi acces. Cînd îi vezi cum vorbesc despre iubitul sau iubita lor... Sunt oameni care se văd foarte greu. După cununia civilă au dreptul la vizita intimă de 48 de ore. După care timpul de întîlnire scade pe măsură ce mariajul e mai vechi. Dacă trece de 1 an, nu mai au dreptul la atîtea vizite. Aşa că mulţi aleg să divorţeze şi să se recăsătorească doar ca să aibă din nou dreptul la 48 de ore. Şi tot aşa..."
În periplul ei după gratii, Diana Vidraşcu a observat o întreagă strategie despre cum dezvoltă deţinuţii o relaţie, mijloacele şi tertipurile pe care le folosesc pentru a se întîlni. De exemplu, pînă la căsătorie, cei doi îndrăgostiţi se dau în judecată pentru a se putea vedea. În argoul lor spun că "au afaceri" cu persoana respectivă. Diana îşi aminteşte o poveste emoţionantă legată de prima întîlnire dintre doi deţinuţi, întîlnire care s-a petrecut la tribunal: "M-au dus în sala de judecată, mi-au pus cătuşele şi ea era acolo. Stătea în capătul celălalt al sălii şi se uita şi ea la mine".
Documentarul HBO este unul din proiectele cele mai dragi ale operatorului Diana Vidraşcu. Cînd a văzut filmul întreg a fost emoţionată de secvenţele pe care le filmase Tudor Lucaciu, pe care ea nu le văzuse: "Oamenii ăştia trăiesc în acvariu. Dar ce ecosistem se dezvoltă acolo în acvariu, cu "afaceri", cu scrisori, la vorbitor...". Vorbitor poate fi văzut şi astăzi, 8 martie, la HBO.
Celălalt proiect recent al Dianei, expoziţia Ecranul Transparent, constă din cinci serii de vise (fotografice) care reflectează pe marginea paralelelor dintre film şi vis. Visele sunt frînturi. Ni le amintim ca pe nişte cadre cinematografice. De multe ori, înşiruirea lor nu are niciun sens, dar poţi să compui o poveste cu ele.
Diana Vidraşcu a creat aceste serii împreună cu Diana Marincu (curatoarea) "după nişte legi ale naraţiunilor onirice. Unele elemente dintr-un spaţiu intră în cu totul alt spaţiu. Sau un personaj se transformă în alt personaj".
N-am putut traduce neapărat în cuvinte ceea ce am văzut la vernisajul expoziţiei de la Calina. Dar "am simţit" acele vise cinematografice. Le-am înţeles la alt nivel. E, de fapt, o senzaţie (de izolare, de frică, de scufundare, de duminică etc).
Deşi Ecranul Transparent reia imagini obsesive din universul oniric al autoarei, accesează un nivel al subconştientului colectiv. Stratul "de dedesubt" e mult mai vast şi acolo se întîlnesc visele şi coşmarurile tuturor, cum susţine de altfel şi Lynch. Mergeţi să vedeţi această experienţă foto-cinemat-onirică (deschisă pînă în 29 martie). Despre Diana Vidraşcu se poate spune, pe bună dreptate, că "visează film". Poate ăsta e secretul ei.
miercuri, 7 martie 2012
Extremely Loud, Incredibly Close (2011)
Only humans can cry tears
rating: Colectabil
“Daca soarele ar exploda n-ai sti asta timp de 8 minute pentru ca atat ii ia luminii sale sa ajunga la noi. Timp de 8 minute lumea ar fi in continuare luminoasa si plina de caldura.” ne explica Oskar Schell. Pentru el soarele fusese tatal sau. Cand acesta a murit intr-unul din turnurile gemene, pustiul de 9 ani n-a prea inteles ce va insemna absenta caldurii paterne pentru el. Dar acum, la un an de la tragedie, Oskar trebuie sa intampine realitatea si s-o depaseasca. Rezultatul unei colaborari intre scenaristul Straniei Povesti a lui Benjamin Button, Eric Roth si regizorul The Reader, Stephen Daldry, Extremely loud & Incredibly close e, totodata, ecranizarea unui roman bestseller de Jonathan Safran Foer, o poveste care intinde o paralela reflexiva intre doua tragedii (9/11 si Dresda) fixand obiectivul pe legaturile familiale si vindecare emotionala. Din pacate filmul nu evidentiaza destul de clar acest lucru, dovedindu-se o ecranizare “infidela”, insa se concentreaza cu destul de multa atentie si intelegere pe evenimentul mai recent si drama tanarului Oskar Shell, ceea ce-l face un film deosebit de bun.
Eroul protagonist (interpretat exemplar de debutantul Thomas Horn) este un copil studios, un burete pentru lumea inconjuratoare. Ar putea fi suspect de sindromul Asperger dar testele sunt inconcludente. Prezinta insa acele lacune de integrare sociala motiv pentru care tatal sau, Thomas Schell (Tom Hanks) il provoaca la tot felul de jocuri ce presupun explorare si indicii, care sa-l scoata din casa fortandu-l sa interactioneze cu lumea. Filmul face astfel eforturi ca sa-l arate pe Thomas ca fiind cel mai cool tata din lume, ca unul ce petrece ore intregi cu fiul sau si se straduieste sa-l stimuleze intelectual, tocmai pentru ca absenta lui de mai tarziu sa functioneze bine in planul stresului emotional al pustiului. In contrast, mama (Sandra Bullock) joaca rolul parintelui absent, lasandu-i pe “baieti” in lumea lor si primind din cand in cand raportul de la tata. Abia mai incolo suferinta ei isi face loc intr-un conflict mama-fiu provocat exact de vidul important pe care l-a lasat tatal in viata celor doi.
Pierderea “celui mai bun prieten” devine pentru Oskar inca o misiune de explorare. Inarmat cu o tamburina, o cheie misterioasa gasita intr-un dulap al tatalui si cu numele “Black”, pustiul se imbarca intr-o calatorie de descatusare si ameliorare a suferintei, cautand yala in care se potriveste cheia si, totodata, un raspuns la intrebarea “de ce”. Contactand cat mai multi new-yorkezi cu numele de Black, Oskar ajunge sa petreaca considerabil de mult timp cu niste oameni straini, spunandu-si povestea si ascultand-o pe-a lor. Asta in vreme ce propriei sale mame ii refuza chiar si dreptul de a asculta ultimele mesaje ale sotului ei lasate pe robotul telefonic.
Caracterul curativ al acestei odiseei se reveleaza in momentul in care Oskar face cunostinta cu batranul chirias care se mutase in apartamentul bunicii imediat dupa moartea tatalui sau. Desi nu li se permitea “sa se deranjeze” unul pe celalalt, Oskar si Chiriasul fac pereche in misiunea de cautare. Nu dureaza mult pana cand baiatul sa-l ghiceasca in ochii batranului pe bunicul sau, care pare sa fi cunoscut o experienta la fel de traumatizanta in trecut ce l-a determinat la mutenie si o comunicare in scris sau prin cuvintele Da si Nu tatuate in palme. Max von Sydow ofera o adancime reala unui personaj cu multe regrete in spate. Pacat ca realizatorii au decis sa taie din scenariu povestea lui, reducand-o la cateva propozitii scrise intr-un carnetel.
Cu toate ca nu se ridica la inaltimea unei calatorii literare, filmul lui Stephen Dandry e o realizare destul de reusita. Excelent de bine scris (in ciuda lipsurile de plot din carte), superb interpretat (au scurte aparitii si Viola Davis si John Goodman) cu o imagine clara, aproape poetica, eficient montat si cu o muzica ce-l face cateodata emotionant, EL&IC se arata a fi una din acele povesti care nu starnesc valuri decat in randul spectatorilor melancolici. Prin faptul ca nu ofera nici o rezolutie finala, nici o explicatie pentru absurditatea suferintei umane, l-am putea defini ca “extrem de trist si incredibil de sincer”. La fel cum The Boy in the Stripe Pajamas e un film despre Holocaust, fara a pune tragedia tuturor evreilor in centrul sau, tot asa si Extemely Loud and Incredibly Close e unul despre 9/11 fara insa a pune drama tuturor americanilor pe panza alba a ecranului de cinema.
Trailer
Abonați-vă la:
Postări (Atom)