joi, 27 aprilie 2023
10 ani: Ceau, Nico!
Nicoleta Ciocov e una din persoanele care au contribuit esenţial la pornirea și creșterea Ceau, Cinema! S-a implicat, cum era firesc, peste tot unde era nevoie: de la relația cu presa la relația cu sponsorii, de la producția afișelor până la lipirea lor, de la scrierea cererilor de finanțare până la implementare. Pentru ea, Ceau, Cinema! e al treilea copil. Din pasiunea pentru filme europene, Nico a ajuns să aibă o profesie. Acum se ocupă de curatorierea programului la Cinema Victoria.
Care e ediția ta preferată de Ceau, Cinema? Sau poate ai o amintire, o întalnire, un moment preferat?
Nicoleta Ciocov: E greu să alegi o singură ediție preferată, când ai lucrat cât ai putut și cum ai știut mai bine la fiecare din ele. Mă gândesc cu drag la prima ediție din Curtea cu castan, când am servit pentru prima dată lubeniță la proiecții de film, în Timișoara. Era inedit și pentru noi și era cu mari emoții dacă va ieși sau nu, dar combinația celor două nu a dat greș. Un alt moment care nu se uită este proiecția Planeta Petrila de la Grădina de Vară Capitol, când am avut coadă la intrare până la semaforul de la Catedrală.
Proiecțiile și atelierele pentru copii au fost mereu primite cu entuziasm de cei mici și prin prezența lor la filme am simțit că sădim sămânța pentru viitori cinefili și iubitori de filme europene, altfel decât cele cu care sunt obișnuiți la multiplex sau pe platformele de acasă. Concertul Blazzaj de la Gottlob când Vita a cântat într-un picior, avându-l pe celălalt în ghips dar și imnul Hai la Ceau, vor rămâne mereu vii în povestea noastră!
O mare bucurie a fost campania de crowdfunding din 2017 la care au contribuit aproape 80 de persoane. Acești oameni ne-au transmis că vor să investească în acest festival și că vor să continuăm ceea ce facem. Tot legat de comunitate trebuie să o pomenesc pe Claudia Roșu, cinefila înrăită, fidelă festivalului, inimoasă și generoasă, care din salariul de profesor a donat ani la rând bani pentru organizarea festivalului. Chiar dacă gusturile ei nu coincideau întotdeauna cu ale selecționerului.
Care a fost pentru tine clipa cea mai grea din toți acești ani?
Nico: Din toți anii, 2020 a fost cel în care m-am gândit serios că vom sări o ediție, că nu merită riscul de a ne expune noi și publicul larg la o boală pe care nu o cunoșteam. Am stat în cumpănă până în luna mai, când am decis că, decât să renunțăm complet la festival, mai bine organizăm câteva proiecții în aer liber, cu respectarea tuturor măsurilor de siguranță. Am făcut-o ca să nu ne pierdem speranța în reluarea obiceiurilor noastre preferate, dorința de a viziona filme împreună pe un mare ecran, de a ne continua viața chiar și în timpul unei pandemii. Chiar dacă am avut doar 8 proiecții, la Capitol și în grădina de la Cinema Arta, a fost foarte stresant, dar am respectat măsurile și nu s-a îmbolnăvit nimeni din echipă sau din public, din câte știm noi. Nu am rămas cu mustrarea de conștiință că am pus lumea în pericol și am dovedit celorlalți operatori culturali că se pot organiza evenimente culturale și în pandemie (Ceau, Cinema! fiind printre primele evenimente cu public de atunci).
În afară de 2020, au existat, ca în orice familie și tensiuni, care se amplificau o dată cu apropierea festivalului. Cele pe care le-am simțit mai acut erau date de asigurarea finanțării, în vremurile când primeai banii la câteva luni după finalizarea proiectului. Sau, în timpul festivalului, stingerea stâlpilor de iluminat ca să nu bată lumina pe ecranul Grădinii Capitol.
Care e momentul pe care l-ai ratat în festival dar ai fi dorit sa fii acolo să-l trăiești?
Nico: În 2015 am fost și cu fetița mea Ana la festival, care avea doar o lună, dar nu m-am putut implica atât de activ cum mi-aș fi dorit. Am făcut-o mai mult de la distanță, nopțile sau când aveam liber de la bebeleală.
În ultimii ani am început să mă ocup și de atelierul pentru copii de sâmbătă dimineața, fix atunci când se desfășura și Micul Dejun cu Juriul. După ce am ratat două astfel de întâlniri, am schimbat programul, să prind măcar întâlnirile cu invitații.
Când organizezi un festival, nu ai timp să vezi filme. Eventual intri la început. Te asiguri că se vede și se aude bine. Faci poze cu siglele partenerilor și sponsorilor. Sau prinzi finalul, înainte de o sesiune de Q&A. Am ratat multe filme despre care am auzit ba că erau geniale, ba că erau niște ciudățenii. Așa e la festival: ai ocazia să-ți lărgești paleta de experiențe cinefile, să te provoci și să-ți depășești așteptările.
Mi-a părut rău că am ratat “Îngerul atotputernic”, în regia lui Wojciech Smarzowski, care a câștigat marele premiu în 2015. Fiind prima competiție, am suferit mai tare.
Greșeala din care ai învățat cel mai mult?
Dintr-o pasiune pentru filme europene am ajuns să am o profesie. Acum mă ocup de curatorierea programului de la Cinema Victoria, unde nu aș fi ajuns fără această călătorie faină în lumea filmului alături de Pelicula Culturală, Marele Ecran și copilul nostru, Ceau, Cinema!, cum îi mai spun eu.
De ce a pornit Ceau, Cinema?
Lipsa finanțărilor și a unei susțineri constante pe plan local a fost unul din obstacolele care nu ne-a permis să creștem mai mult. Dar atunci când faci lucrurile din pasiune, le faci și cu bani puțini. Te pui pe tine pe ultimul plan, însă lumea simte ce e făcut din inimă. Recompensele cele mai mari sunt faptul că ne-am și distrat la fiecare ediție. Am făcut totul așa cum ne-a plăcut și am reușit să construim o comunitate în jurul festivalului care ne urmărește și ne este alături de ani de zile. Iar acesta este un lucru cu adevărat mare, pentru care sunt foarte recunoscătoare.
Împreună cu Betty am început cu organizarea unor proiecții în spații cu poveste din oraș, pentru a pune în valoare clădirile și istoria acestora și pentru a promova filmele europene, care ajungeau greu acum 10-15 ani.
Am acceptat provocarea de a organiza un festival de film cu partenerii de la Marele Ecran și am descoperit împreună că ceea ce ne plăcea nouă plăcea mai multor oameni, este necesar și dorit în oraș. Simt că am umplut un gol.
Interviu consemnat de Lucian Mircu
vineri, 21 aprilie 2023
10 ani: Ceau, Richie!
Sunt momente când poate e scuzabil ca pe blogul tău să apară interviuri și cu tine. De exemplu, la zece ani de când ai pornit un festival împreună cu prietenii tăi (și aproape 15 de când ai avut ideea blogului). Richard Marius Ilie e treimea mai puțin vizibilă a Asociației Marele Ecran, "omul de la butoane" cu o evoluție imprecisă de jurist-recepționist-blogger-proiecționist și cel spre care se îndreaptă majoritatea întrebărilor tehnice ale colegilor de la Ceau, Cinema! Când nu traduce subtitrări, editează trailere, ține cheile de la site și plătește facturi, Richie proiectează filme si visează la un cinema de artă cu filme japoneze în program.
Care e ediția ta preferată de Ceau, Cinema? Sau poate ai o amintire, un moment preferat?
Richard Marius Ilie: Ediția
preferată este și va rămâne ediția-pilot când Ceau, Cinema! era un
'festival de buzunar' făcut de câțiva oameni pasionați, entuziaști, cu o
mulțime de idei și foarte puține așteptări. A fost și ediția în care
viața mi s-a schimbat în mai multe feluri, am intrat pe o traiectorie
nouă și mi-am împlinit o serie de visuri personale. Amintiri faine am
legate de Noaptea Devoratorilor de Trailere, în curtea de la Casa
Artelor, de dormitul în cort pe stadionul din Gotlob, concertul Blazzaj,
proiecția Superhombre cu Grădina de Vară arhiplină.
Care
a fost pentru tine clipa cea mai grea din acești (aproape) 10 ani când
te-ai gândit cel mai mult să renunți?
Richie: Cred ca ediția a opta a fost cea care m-a consumat cel mai tare și în care m-am "ars". Responsabilitate mare, probleme în plan personal (treceam printr-un divorț), frustrări legate de aceleași dificultăți organizatorice și lipsa de resurse, m-au împiedicat să mai simt vreo satisfacție și să mă gândesc că poate e timpul să mă retrag.
Momentul pe care l-ai ratat din festival dar ai fi vrut să-l trăiești?
Richie: După
fiecare ediție rămân cu senzația că am ratat momente unice. Programul încărcat și responsabilitățile te obligă să prioritizezi și unele
momente le afli din ședințele post-festival. Au fost întâlniri cu invitați,
diverse workshop-uri (de bandă desenată, de exemplu) sau discuții de după
proiecții pe care aș fi vrut să le văd.
Ce film din program n-ai văzut încă și vrei să recuperezi?
Richie: Uff,
sunt multe de recuperat. Deși aveam
ocazia de a vedea multe din filme înainte de festival, lucrând la
subtitrare sau verificând copiile primite, ultimele ediții au crescut și
acum e o "coadă" serioasă în playlist. Cred ca Arest (r. Andrei Cohn) e
unul din cele care mi se semnalează mai des că trebuie să-l văd.
Eșecul ("greșeala") din care ai învățat cel mai mult?
Richie: O
a doua pereche de ochi ajută sa depistezi erorile din subtitrarea
făcută. Se întâmplă mai des decât mi-aș dori să văd litere mâncate sau
diacritice lipsă, pe ecran, în timpul proiecției. Festivalul m-a făcut și să înțeleg că e important să deleg din responsabilități, să cer ajutor.
Care au fost marile obstacole dar și recompensele din anii ăștia?
Richie: Condițiile
meteo și lipsa spațiilor destinate filmului au fost întotdeauna un spin în coastă care ne-a forțat să improvizăm, să fim creativi și să facem
compromisuri. Recompensele au venit sub forma colaborărilor realizate la
fiecare ediție, proiecțiilor reușite în ciuda unor necunoscute de ultim
moment și aplauzelor primite de la spectatori.
De ce a pornit Ceau, Cinema? De ce să continue?
Richie: Ceau,
Cinema! a pornit dintr-o necesitate și o dorință comună: de a vedea
filme europene, românești, independente pe un ecran mare alături de alți
spectatori. L-am pornit noi pentru ca eram curioși și naivi și aveam
nevoie de o provocare. Ar trebui să continue pentru că a prins rădăcini,
a crescut frumos, s-a profesionalizat si e un reper pentru un anumit
public cinefil. Fără el, Timișoara ar fi puțin mai săracă în
evenimente de vară.
Există
o vorbă, cum că o viață bine trăită înseamnă să faci măcar trei
lucruri: să plantezi un pom, să construiești o casă și să faci un copil.
Complexitatea vremurilor face o asemenea vorbă să pară cam perimată dar,
dacă vrei, poti substitui oricare din lucruri cu co-producerea unui
festival: depinde de mulți factori, e fragil și te seacă de energie, dar
odată pus pe picioare te umple de satisfacție și ești mândru de el.
Consemnat de Lucian Mircu
miercuri, 12 aprilie 2023
10 ani: Ceau, Betty!
Betty Varga-Piatek lucrează mai ales în culisele festivalului. De aproape 10 ani, munca ei grea, adesea invizibilă, este esențială pentru fiecare ediție. A fost esențială și pentru premiere ale festivalului, precum secțiunea de competiție sau filmele accesibilizate. Îi place să jongleze cu ideile,
proiectele, bugetele, contractele și tot felul de acte plictisitoare, fără de
care nu s-ar povesti atâtea despre Timișoara la cutie, Pelicula Culturală și
Ceau, Cinema!
Care e ediția ta preferată de Ceau, Cinema? Sau poate ai o amintire, o întâlnire, un moment preferat?
Betty Varga-Piatek: În timpul festivalului, toți suntem prinși cu task-uri precise și lucrurile se derulează foarte repede, așa că momentele mele preferate sunt ședințele de planificare și discuțiile de pe grup, procesul de dinainte, o veritabilă comedie europeană. Avem un simț al umorului aparte și asta ne ajută mult în momentele de impas, care nu au lipsit în niciun an, de la necunoscutele financiare, vremea schimbătoare, spațiile inexistente, la șicanările inter-festivaliere, pandemie și întrebările existențiale în fața războiului din Ucraina.
Îmi vin în minte multe amintiri de la prima ediție, unele chiar neașteptate, gen vizionarea aproape de miezul nopții a filmului cu meciul de fotbal ("Al Doilea Joc"), al lui Porumboiu, dar și delicata animație "Ernest și Celestine", sălile pline de copii la proiecțiile de animații; clasicul inside joke "Mutăm la Timiș?" sau momentul good cop-bad cop interpretat cu tine în fața echipei de jandarmerie; momentul de parodie când ne-a fost luat un invitat de la aeroport, de sub nas; tăiatul lubeniței la Gottlob și întins masa acolo, cu voluntari și invitați; baloanele în formă de lubeniță, presărate ca măsură de distanțare, în pandemie, la Grădina de vară; oamenii sub umbrele, tot la Grădină, când filmul a bătut furtuna.
Care a fost pentru tine clipa cea mai grea din acești (aproape) 10 ani?
Betty: Festivalul este ca o bulă de energie, care se încinge tare în iulie, așa că e riscul să te mai și arzi un pic înainte și după. Toți suntem încărcați de energie, încercăm să jonglăm cu multe bile la festival, acasă și la job, și uneori le mai și scăpăm. Însă, mantra noastră, facem ce putem și spunem că așa am vrut, ne poate scăpa din multe situații tensionate, unde umorul și vorba bună nu au reușit.
Un moment pe care l-ai ratat în festival dar ai fi dorit să-l trăiești?
Betty: Dacă filmele mai poți spera să le recuperezi, discuțiile cu invitații din festival nu prea ai cum, de aceea regret toate Mic Dejunurile cu Juriul la care nu am ajuns, tradiționalul eveniment din sâmbăta festivalului, când ne adunăm la Ambasada și gustăm experiențe culinare și cinematografice, direct de la sursă. Mi-aș fi dorit să fiu la discuția cu Maria Drăguș, Mălina Manovici și Vlad Ivanov, din cadrul celei de-a șasea ediții (2019), la masterclass-ul lui Andrei Ujică din 2019 și prețuiesc întâlnirile cu toți invitații, în mod special cele cu regretatul regizor Răzvan Georgescu, prezent de două ori la Ceau, Cinema, în amintirea căruia a fost redenumit și trofeul festivalului.
Ce film din program n-ai văzut încă dar vrei să-l recuperezi?
Betty: Multe filme nu le văd înainte de festival, cu atât mai mult cu cât lista selecționerului cuprinde și recomandări suplimentare și dezbateri extra. Anul trecut mi-ar fi plăcut să fiu și la Grădină și în Piața Traian, să pot avea acces la atmosfera faină din ambele locuri, în același timp. Un film pe care voiam să îl văd atunci a fost "Oamenii drumului: Terra Banatica" (r. Mircea Gherase), unde am ratat un speech de început al lui Matei, un băiețel de 6 ani care a surprins foarte bine esența Timișoarei. Am recuperat filmul în ultima proiecție de după festival, de la Bobda, o experiență unică, cu ecranul nostru de pânză ancorat pe fațada bisericii romano-catolice de peste 100 de ani, ruina grandiosului mausoleu al familiei Csavossy, la care Ambulanța Pentru Monumente/ Prin Banat a intervenit cu niște lucrări salvatoare pentru structura clădirii.
Eșecul ("greșeala") din care ai învățat cel mai mult?
Betty: O lecție pe care o port cu mine este aceea că lucrurile nu trebuie forțate, oricât de mult ne-am dori să se întâmple, fie că e vorba de o colaborare, un parteneriat, o finanțare. Uneori merită să renunți la anumite lucruri pentru a te putea bucura de rezultatul dorit, care e de cele mai multe ori despre proces și nu despre ținta finală.
În ce fel te-a schimbat festivalul?
Betty: Mi-a dat mai multă încredere în forțele mele, în ce pot face, a dat mai multă greutate activității desfășurate cu Pelicula Culturală, a coagulat dorințe și energii, și a multiplicat bucuria de a construi ceva pentru comunitate.
Care au fost marile obstacole dar și recompensele din anii ăștia?
Betty: Timpul este cel mai mare obstacol, dar și cea mai mare recompensă. Mereu în contratimp cu finanțările și lista lungă de lucruri de făcut, dar cu 10 ani investiți într-un eveniment cu sens.
De ce a pornit Ceau, Cinema? De ce ar trebui sa continue?
Betty: A pornit aproape din joacă, de la gândul "Ce-ar fi dacă am avea un festival de film de lungmetraj la Timișoara?", atunci când nu era niciunul în oraș. Acum, în valul evenimentelor culturale pe care se află Timișoara, cred că este important să se regăsească cât mai multe proiecte autentice, oneste, fără pompări exagerate, crescute organic, reflectând comunitatea.
Ce înseamnă Ceau, Cinema pentru tine?
Betty: Mi-am început anul răspunzând la aceste întrebări, privind cu coada ochilor spre acești ani plini de proiecte și activități. Mă surprind adesea cum pot lucra ore lungi și uneori târzii, atât pentru Ceau, Cinema!, cât și pentru alte proiecte de suflet, fără să le simt atunci greutatea, ci doar entuziasmul de a arăta lumii ce coacem noi luni de zile. Ceau, Cinema! e dovada că încă se pot face lucruri cu pasiune.
(consemnat de Lucian Mircu)
joi, 6 aprilie 2023
10 ani: Ceau, Ciprian!
Ciprian Roșca e primul voluntar Ceau, Cinema! - un bun început pentru seria de interviuri cu oamenii din spatele festivalului ajuns la ediția a zecea. Ne știam dinainte, după cum își amintește și Ciprian: “În martie s-au făcut 11 ani de la prima noastră întâlnire. Îl citeam pe Mircu în 24 Fun dar poza de avatar nu era foarte clară. Amândoi doream sa vedem un film documentar despre punk-ul polonez din anii ‘70-’80 în cadrul unui târg de carte și am ajuns să reglăm noi proiectorul de la etajul centrului de afaceri. Pe Richie îl știam de la Schimb de Cărți cu vreo doi ani în urmă...Am întâlnit echipa Pelicula Culturală în toamna acelui an la Plai, la Casa Filmelor.” Ciprian a fost și primul “departament de bilete”, bouncer cum i-am zis la ediția-pilot. Între timp a montat ecrane, tras cabluri, cărat mâncare, băutură, invitați, oferit informații turistice, îngrijit bătrâni, legat prietenii, condus mașini. S-a enervat, a obosit, a băut o bere. Între timp, a devenit organizator.
Care e ediția ta preferată de Ceau, Cinema? Sau poate ai o amintire, un moment preferat?
Ciprian Roșca: Probabil prima ediție, pentru că a fost underground la propriu și la figurat, cu proiecții și în subsolul nu foarte amenajat al Casei Artelor. Și cu bani de buzunar. Mi-o amintesc pe doamna Elisabeth Ochsenfeld trecând prin zonă. S-a bucurat de apariția evenimentului și a intrat să se încarce cu energia tinerească. Eram tineri. Ne-a trecut. Au trecut anii, au apărut căsătorii, copii, divorțuri. A rămas energia. Cu câțiva oameni întâlniți am ramas prieteni. Prieten de genul ăla care vine să care mobila când te muți. Mersi!
Cea mai mare bucurie adusă de festival e că am văzut crescând oamenii din jurul lui. Voluntarii care aveau nevoie de hârtie de la părinți să facă voluntariat acum sunt medici sau au afacere pe cont propriu sau lucrează pentru mari companii sau îi vezi pe scena Teatrului Național.
Care e momentul pe care l-ai ratat în festival dar ai fi dorit să fii acolo să-l trăiești?
Ciprian: La ediția a treia, dintr-o necoordonare, am plecat în concediu. În timp ce oamenii făceau festivalul, eu eram în micul golf din 2 Mai. Dacă se întreabă cineva câte filme am văzut în cadrul festivalului răspunsul e NU. Rar. Câte unu-două pe ediție. Unele le-am recuperat, altele nu. Ai multe altele de făcut și nu ajungi la proiecții.
Clipa cea mai grea pentru tine din acești (aproape) 10 ani, când te-ai gândit cel mai mult sa renunți?
Ciprian: Posibil cea mai grea editie pentru mine a fost când a trebuit să proiectăm în curtea neamenajată a cinematografului defunct Arta. Un loc fără ecran, fără apă, fără curent, fără pază. A trebuit zilnic să montez și să demontez o sută de metri de cabluri pe ploaie și vânt...
Dacă te gândești la piedicile întâlnite în trecut, îți trece prin cap în fiecare an să renunți. Gata! Ediția asta îi las pe alții, dar îți trece. Festivalul te suge de energie, dar te și încarcă.
Dar care sunt bucuriile, recompensele?
Ciprian: Întâlnirile cu actorii și alți oameni invitați de-a lungul anilor au fost foarte interesante. Nu mă gândeam acum zece ani că o să stau de vorbă cu Vlad Ivanov sau o să-i arăt lui Cristian Mungiu un cartier vechi al orașului.
De ce a pornit Ceau, Cinema? De ce ar trebui să continue?
Ciprian: Festivalul s-a născut din dorința de a vedea filme europene și de a avea un cinematograf de artă în oraș. Curând cred că se va realiza și acest lucru.
Consemnat de Lucian Mircu
marți, 14 februarie 2023
2-3 întrebări pentru '23 (VII)
Astăzi,14 februarie, cu 3 zile înainte să ajungem la temperatura de fierbere pentru festinul care urmează, e bine poate să ne amintim că, pe lângă dragoste, și cultura trece prin stomac. S-a spus că e mâncătorie prin părțile astea, dar măcar ne mâncăm cu stil? Oricum, după un langoș sau o supă de fazan, vezi lucrurile altfel, îți pică mai puțin greu. Noemi Hügel mi-a povestit despre "mâncarea de marți" din Banat și care sunt punctele noastre spectaculoase în bucătărie. În meniul de azi, discutăm și despre una din moștenirile cele mai vizibile ale anului cultural: cinematografele Timișoarei, coordonate de Ioana Dragomirescu. Este episodul care încheie, pentru moment, seria aceasta de interviuri, și mi-am propus să revin spre sfârșitul anului la toți cei intervievați (și la alții) să vedem ce pofte (și profeții) s-au îndeplinit și ce le-a tăiat pofta. Le mulțumesc că au răspuns, vă mulțumesc că ați citit (Lucian Mircu)
Marele Ecran: Ai simțit vreo urmă de regret, poate s-a ars ceva înainte de 2023 în bucătăria noastră comună?
Noemi Hügel: Nu simt. Cred că toată lumea are frustrările astea că poate nu s-au întâmplat destule lucruri în avans și acum pe ultima sută de metri începe să fie o cascadă de evenimente, dar nu am regrete legat de ultimii 2 ani.
M.E.: Cu ce ar fi fain să rămânem la finalul festinului care se anunță?
Noemi Hügel: Personal, mi-ar plăcea să punctez cât mai multe evenimente și în general influxul de oameni noi care vin în oraș or să lase o amprentă trainică. Schimbul ăsta de culturi.
M.E.: Multiculturalismul cu care ne lăudăm, tu îl simți? Cu ce vine Timișoara și, prin extenso, Banatul, la masa asta culturală?
Noemi Hügel: O simt în gastronomia locală, chiar dacă unele culturi sunt mai pregnante când vine vorba de mâncare. Adică mai mult nemțesc, unguresc, sârbesc și poate mai puțin din bucătăria rromă. Chiar recent am avut o discuție cu o familie rromă și am aflat de niște pâinici pe care le fac, pogace le zice. Multiculturalitatea se regăsește și în gastronomie, dar unele voci sunt mai puternice, cum ar fi bucătăria fostului imperiu austro-ungar. Îți dai seama și după restaurantele din oraș. Cele sârbești reflectă destul de bine ponderea, cele ungurești mai puțin.
M.E.: Ca să mănânci ungurește te duci mai degrabă la Szeged.
Noemi Hügel: Exact. Cel mai unguresc lucru din Timișoara e să mergi la Szeged, haha.
M.E.: Ce crezi că ar putea descoperi culinar turiștii care vor veni la Timișoara?
Noemi Hügel: Adică o particularitate locală, ceva al nostru?
M.E.: Da, mă gândeam de exemplu la langoși
Noemi Hügel: Absolut, și eu m-aș gândi la langoși. Avem multe vorbe despre langoși și e o mâncare primitoare, ieftină, o găsești lângă orice piață. Cu siguranță e reprezentativă pentru zona noastră, nu doar pentru Banat. Așa, mai sofisticat, supa de fazan e tipică. Duminicală și festivă.
Mie îmi plac mâncărurile mai puțin pretențioase, le zic mâncăruri “de marți”. Când s-a terminat mâncarea de duminică, e și zi de post, o faci poate mai vegetal. De exemplu, o ciorbă de fasole și gogoși. Ca amprentă a locului, se gătește mult pe bază de paste făinoase.
Am lucrat cu Ana Kun la o serie de interviuri
gastronomice, am vorbit cu multă lume, din mai multe țări. Un laitmotiv în orice casă de aici: tăiței cu varză, tăiței cu mac. Tot
felul de plăcințele umplute, tașche umplute, aluat de tăiței umplut cu gem.
Preferata mea se numește "împăturată pe crumpi". E un papricaș de cartofi, cu carne
sau fără, depinde de zi, peste care se întinde o foaie de ștrudel. E o mândrie
de gospodină de a te afișa cu îndemânarea asta. Trebuie să ai o masă mare
peste care întinzi tot aluatul ăsta subțire până vezi fața de masă, -vai câte transpirații m-or trecut. Apoi îl
sucești într-un colac mare pe care îl pui peste papricaș, pui capacul și se
aburește. E o mâncare sărăcăcioasă ca ingrediente, dar foarte spectaculoasă ca rezultat. Faci ceva festiv din ceva precar. Toți știm că zona s-a confruntat cu
foarte multe greutăți de-a lungul secolelor și asta se reflectă și în mâncare.
Nu sunt aluaturi sofisticate: făină și apă…
M.E.: Tăițeii de casă ai bunicii, cu nucă. În zona de artă culinară se anunță evenimente anul acesta?
Noemi Hügel: Nu urmăresc "chef culture". Sunt convinsă că la Reciproc o să fie o serie de evenimente culinare. Ei oricum se bazează pe consumul etic și consumul local. Probabil că vor înflori acum niște lucruri care pun în valoare locul.
M.E.: Apropo, am auzit de mai multe ori temerea că restaurantele din oraș sunt insuficiente față de cererea de anul acesta, nu vor face față.
Noemi Hügel: Da, în general, vizitatorii vor fi interesați să mănânce
ceva specific. Cred că or să apară și afaceri noi în perioada asta.
M.E.: Legat de specificul locului, ai vreun fel preferat? Poate îl asociezi cu copilăria?
Noemi Hügel: Da, mai multe, dar cel mai drag e pâinea cu ou, „bundás kenyér”. E prima mâncare pe care mi-am făcut-o și am simțit independența de a-mi face ceva singură, o senzație foarte puternică. Îmi place și acum foarte mult.
M.E.: Până acum i-am întrebat pe oameni ce titlu de film ar vedea pentru anul ăsta, poate tu găsești un fel de mâncare…
Noemi Hügel: Îmi vine unul, dar nu prea l-aș zice, haha. Ghiveci. Ghiveciul poate fi delicios, doar că e un mix de de toate. Dar cred că o să ne pice bine.
M.E.: Pregătești ceva?
Noemi Hügel: O să particip împreună cu Ana Kun la expoziția de deschidere de la Mikloși de week-end-ul acesta: „Chronic desire/ Sete cronică” se numește. E o continuare a proiectului Anei cu farfurii scrise (instalație cu farfurii aurite și mâncare), acum concentrat pe oamenii care lucrează în munci mai invizibile: bucătărie, curățenie. Am făcut o serie de interviuri legate de ce au mâncat de-a lungul vieții și, în general, ce le taie lor pofta. Va fi o farfurie pentru fiecare participant, inscripționată cu ce le taie lor pofta, pe ideea că la masă vorbești de politică. Pregătim și două cine care reflectă partea culinară a interviului, de acolo "împăturata pe crumpi".
M.E.: Ce ai gătit azi?
Noemi Hügel: Mâncare de fasole, supă de morcovi și linte cu mărar și o prăjitură nemțească, streuselkuchen, care e cu sos de fructe, mere și gutui, că tot se termină acum sezonul la gutui.
Noemi Hügel este bucatareasă în Ambasada. Face valuri (în supă) și vârtejuri (în creme). Gătește colorat, cu sezonul în gând, și nu lipsește nicio zi de la piață. Noemi face de mâncare pentru brunch-uri și petreceri, pentru prânzuri și pauze, pentru celor dragi ei.
1. M.E.: Ai vreun regret legat de perioada asta pre-2023, poate un rateu al orașului care merită semnalat?
Ioana Dragomirescu: Deși am urmărit mereu cu interes ce se întâmplă în Timișoara, de la distanță mai mare (Paris) sau mai mică (București), și am vizitat orașul în mod regulat în ultimii 15 ani, fiindcă aici se găsesc familia mea și o bună parte din prieteni, eu am locuit la Timișoara până în 2007 și din nou începând cu septembrie 2022. Deci nu pot spune că am participat activ sau că am fost afectată direct, ca locuitor al orașului, de acest lung proces al pregătirilor pentru anul Capitalei, perioada „pre-2023” la care te referi.
Totuși, ca om atașat de oraș și interesat de scena culturală locală, regret că după euforia câștigării titlului pregătirile au naufragiat treptat în dispute, șicane, orgolii, tabere aparent ireconciliabile și foarte multă tensiune și negativism. Ceea ce trebuia să fie un proiect federator, generator de entuziasm și catalizator de energie la toate nivelurile orașului, a devenit un măr al discordiei în care cei mai mulți cetățeni își pierduseră încrederea și cu care mulți dintre profesioniștii din domeniul culturii din România se fereau să se asocieze. S-au pierdut, fără îndoială, timp, energie, resurse și credibilitate, s-au pierdut colaboratori valoroși pe drum…
Cu atât mai meritoriu e faptul că proiectul TM 2023 a putut renaște, că s-a reușit un consens la nivel local, chiar dacă târziu și pe alocuri cu fragilități, între instituții și operatorii culturali, că programul cultural a putut fi revitalizat și repus pe picioare în timp util și că, iată, Timișoara poate intra în anul 2023 cu capul sus, cu un program bazat pe un concept curajos, care are înscris în ADN-ul său implicarea societății civile, a artiștilor locali și a cetățenilor, și cu o echipă care muncește foarte mult pentru ca el să se întâmple cât mai bine – asta pot spune sigur, fiindcă îi văd la treabă zi de zi, cum împărțim același birou la Centrul de Proiecte. Zilele lor sunt tot mai lungi.
M.E.: Ce ce crezi că vom rămâne, sau ar fi fain să rămânem, după 2023?
Ioana Dragomirescu: Sper și cred ca o să rămânem cu o scenă culturală mai activă și mai asumată, cu operatori culturali locali mai versați în conceperea și desfășurarea proiectelor de anvergură, cu mecanisme de susținere financiară a proiectelor locale mai clare și mai previzibile (asta cred ca deja e un bun câștigat, dacă e să facem o comparație onestă cu situația din alte orașe mari românești care alocă bani din bugetul local pentru asemenea proiecte), cu o infrastructură culturală mai densă și la standarde moderne – iar aici sper ca aceste 4 săli tradiționale de cinema renovate – Victoria, Dacia, Studio și Timiș, care ar trebui sa fie redeschise și reintegrate în circuitul cultural al orașului în acest an – să fie una dintre „moștenirile” cele mai vizibile după 2023.
La fel de important, sper să rămânem cu un public mai activ, care să participe în număr mai mare la evenimentele locale și cu o cultură a înțelegerii că această participare merită o mică investiție, materializată prin plata unui bilet. Experiența de la Cinema Victoria, unde am avut 11.000 de spectatori în primele 14 săptămâni de funcționare, cu mult peste ceea ce speram când am deschis sala, îmi dă curaj să cred că se poate. Oamenii răspund prezent dacă li se oferă un program suficient de interesant și de constant, iar biletul, la prețuri rezonabile, nu constituie un impediment pentru public, ci o normalitate.
Ar mai fi ceva, mai larg…Nivelul de negativism și „cârcoteală” a cetățenilor pe rețelele de socializare, în presa locală, în orice spațiu public fizic sau virtual, e în Timișoara la cote mai înalte decât în orice alt oraș în care am locuit, în țară sau în străinătate. Ar fi minunat dacă acest spirit critic supradezvoltat s-ar canaliza și înspre construire, nu doar înspre demolare. Cred că anul acesta și titlul de Capitală Culturală pe care îl avem e o bună oportunitate să devenim mai uniți, mai realiști în așteptări și mai toleranți cu diferențele dintre noi, oricare ar fi ele – cu condiția să fie cu adevărat asumat și îmbrățișat și de cetățeni, nu doar de autorități sau de cei implicați în organizarea evenimentelor.
Pănă la urmă, cred ca cel mai fain ar fi ca la final de 2023 să fim cu toții un pic mai mândri – în felul cel mai sănătos posibil – de orașul nostru și să știm să (ne) răspundem afirmativ și fără ezitare nouă înșine și oricui ne întreabă „Dar pe la voi, pe la Timișoara, se întâmplă ceva?
M.E.: Ai așteptări personale? La ce lucrezi pentru acest an?
Ioana Dragomirescu: Coordonez Cinema Victoria, și da, avem planuri mari pentru acest an - primul nostru an complet de funcționare, în care se va vedea dacă entuziasmul începuturilor se poate stabiliza la cote la fel de înalte de participare a publicului (deocamdată semnele sunt foarte bune), dacă heirupul echipei se poate optimiza pentru a deveni un efort sustenabil de cursă lungă (aici mai lucrăm) și cum putem face ca programul să fie și mai atractiv, și mai variat, și mai bine dozat între descoperire și divertisment, între provocare și relaxare, între cinema și alte domenii culturale, între alegerile echipei și parteneriatele cu alți operatori culturali…
Vom găzdui evident și evenimente din cadrul Programului Oficial "Timișoara Capitală Culturală 2023", dar nu va exista o schimbare radicală a ofertei noastre către public. Rolul nostru e mai degrabă de a contribui la viața culturală a orașului în mod constant: de miercuri până duminică, cu „titlu” sau fără, #vinolavictoria.
M.E.: Știu că tot ce avem la Victoria e pe cât de prețios, pe atît de fragil și am vrut să te întreb și despre marea provocare pe termen scurt și mediu pe care o ai în față.
Ioana Dragomirescu: Provocarea cea mare va veni foarte curând, odată cu deschiderea celorlalte săli aflate acum în renovare – Timiș, Studio și Dacia, plus cele câteva spații adiacente pe care le administrăm și programăm prin Centrul de Proiecte. Deci sper să reușim să supraviețuim, și eu și echipa mea, și dacă se poate să ne mai păstrăm și entuziasmul și energia de a face ce facem. Și mai sper ca publicul pe care am început să îl dezvoltăm la Victoria să ne urmeze și în celelalte spații, să crească organic și să se regăsească în oferta culturală a fiecăruia dintre ele.
Dacă reușim să creștem suficient echipa -care acum numără cam atâtea persoane cât degetele de la mână, dedicate full time- și să atragem oameni talentați, iar pe de altă parte dacă ne iese pariul atragerii unui public tot mai numeros dar și a operatorilor culturali locali și naționali care să ne permită diversificarea programului din fiecare sală, în afară de film, cu teatru, muzică, spectacole și evenimente educative, cred că aceste săli pot fi un adevărat succes. Evident, trebuie să atragem și să generăm resursele necesare funcționării – aici ne întoarcem la public și bilete! Pe termen mai lung, chiar modelul lor de administrare ar fi ideal să evolueze…dar asta e deja o poveste mai lungă.
Legat de așteptări personale, sper să apuc și alte evenimente din oraș în afară de cele organizate de noi și să mai prind câte un weekend de ieșit în natură din când în când, haha.
Ioana Dragomirescu este coordonatoarea Cinema Victoria și șefa serviciului din cadrul Centrului de Proiecte care urmează să administreze și celelalte cinematografe aflate în renovare. Între 2018 și 2022 a fost coordonatoarea Cinema Elvire Popesco, sala Institutului Francez din București și cel mai frecventat cinema cu un sigur ecran din țară. De asemenea, a coordonat Festivalului Filmului Francez din România, eveniment care are loc simultan în aproximativ 12 orașe din țară. Absolventă a universității Sciences Po Paris cu un master în Comunicare și Relații Publice, a lucrat inițial în cadrul Europa Cinemas, rețeaua europeană de cinematografe independente, și apoi în echipa distribuitorului francez Le Pacte.
Interviuri consemnate și editate de Lucian Mircu
miercuri, 1 februarie 2023
2-3 întrebări pentru '23 (VI)
A fost o vreme la Timișoara când jurnaliștii "pe cultură" erau citiți și respectați. A fost o vreme când aveau unde să scrie și unde să-și realizeze emisiunile. Simona Donici (Mona pentru prieteni) și Andreea Medinschi au făcut ani buni jurnalism cultural la Timișoara. Au rămas oarecum în zonă (Zonă?) și au o privire mai cuprinzătoare atât asupra subiectului cât și a obiectului muncii. Le-am rugat să răspundă la cele 2-3 întrebări și am primit, în schimb, două sinteze lucide asupra momentului capital în care ne găsim. Vorba călăuzei, ai grijă ce-ți dorești...
Marele Ecran: Ai vreun regret legat de perioada asta pre-2023, poate un rateu mai mare al orașului care merită semnalat? Sperând că odată cu eșecurile vin poate și lecțiile...
Simona Donici: Am multe regrete și, privind în urmă, din ziua în care ne-am întâlnit în Sala 2 TNT să înființăm Asociația Timișoara Capitală Culturală Europeană și până astăzi, când mă întâlnesc cu întrebarea ta, văd un șir prea lung de rateuri. Dacă e să le semnalez doar pe cele care mi se par uriașe, aș începe cu faptul că nu s-au concentrat resursele spre adevăratele nevoi culturale ale Timișoarei, ale comunității. Spre exemplu, către identificarea, recuperarea, crearea, convertirea unor noi spații pentru evenimente culturale. Nu doar că nu avem o sală polivalentă pentru evenimente cu adevărat mari, precum concertele și festivalurile pentru care mergem la Budapesta, Beograd sau chiar la Debrecen, de exemplu, dar nu avem săli nici pentru teatru, pentru alte arte performative.
Suntem în anul Capitalei Culturale așa cum eram si în anul 1963 sau în 1983: cu teatre care își împart, jumi’-juma’, scenele și se luptă pentru fiecare sfert de zi de repetiție la scenă. Nu pot să nu mă gândesc cum ar fi fost dacă banii cheltuiți să se mute niște instituții cu birouri în clădiri mari și luxoase sau banii îngropați în incubatoare în care nu se întâmplă mare lucru ar fi fost investiți în spațiul Cinema Arta iar Teatrul Maghiar ar fi avut deja acolo, în Iosefin, o sală de arte performative și un teatru de vară, dacă ar exista deja și noua sală a Teatrului German, dacă ar mai fi fost pregătite, în acest timp, alte spații de joc, o infrastructură necesară și suficientă pentru acest an. Singurele săli mai mari de spectacole ne sunt, practic, cvasiinaccesibile, pentru că, în mod firesc, ele sunt exploatate de cei care le dețin și care, la rândul lor, le partajează între ei și le sunt insuficiente.
Alte rateuri sunt generate de evoluția acelei asociații, schimbările haotice, timpii pierduți pe nu știu ce pseudoproiecte, protocoale de colaborare, vizite de lucru cu destinații exotice din care nu s-a ales nimic pentru Timișoara, marile și micile războieli de orgolii și ”lupte intestine”. Ani importanți risipiți și o impredictibilitate care a făcut să ratăm oportunități culturale extraordinare, pentru că artiștii importanți și evenimentele mari se antamează cu câțiva ani înainte, cu bugete clare pentru onorarii și producție, iar noi în acest moment nu ne știm clar nici măcar bugetele pentru anul acesta.
În plus, probabil pentru a mai dilua nemulțumirea/dezamăgirea publicului față de acest proiect, în anii ”de pregătire” s-au deschis robinetele la ”cultură moca”, tot felul de acțiuni cu acces gratis. Sigur că există zone defavorizate în care se impune o altă strategie, duc și eu spectacole gratis unor oameni care altminteri nu ar ajunge niciodată la teatru; dar s-au bugetat tot felul de acțiuni mai mici sau mai mari, cu câțiva lei sau cu sute de mii de euro, toate prin centru, să vadă lumea, să nu plătească pentru ele și să spună că ”măcar se face ceva”, chiar dacă nu a rămas nimic după ele. Mi-amintesc cum, în fața unei alimentări, patru tineri cu un microfon și o boxă hârâită citeau prost ceva dintr-o piesă de teatru și nici măcar un om nu s-a oprit să-i asculte, nici măcar o foaie de hârtie lipită să explice ce se întâmplă nu aveau, îmi amintesc și de tuburile acelea de beton împrăștiate prin oraș, de tot felul de nimicuri dubioase cu titluri pompoase pe care s-au aruncat bani. ”Cultura moca” e o practică foarte păguboasă pe termen lung, omul trebuie să plătească bilet la evenimente culturale, să investească în reflexul său de spectator, doar astfel construim mecanisme corecte și funcționale pe piața culturală.
Uite, încă ceva: în decembrie am putut vedea la Timișoara, timp de două zile, un performance al unuia dintre cei mai importanți regizori ai lumii, o instalație teatrală fascinantă. Am fost la două reprezentații succesive, în sală au fost 10 -16 oameni, era un eveniment finanțat din bani publici. Câteva zile mai târziu, în aceeași sală colinda Hrușcă, în turneu privat, bilete scumpe, era arhiplină sala, până sub streașină, n-aveai loc s-arunci un ler. Zic că n-ar trebui să ne-mbătăm cu apă: și asta e Timișoara, nu văd să răzbată capitala culturală și în zona aia.
Cred însă că cea mai mare ratare este pierderea sensului comunitar al proiectului. Cum spuneam, mă număr printre fondatorii asociației, însă de câțiva ani nu mai sunt nici membru al ei. Așa că spun asta pe jumătate dinăuntrul poveștii, pe jumătate dinafară: orașul ăsta are un potențial de inteligență creativă fenomenal, care s-a risipit, are artiști grozavi care au intrat în joc cu entuziasm și cu o solidaritate prețioasă, pe care echipa care a gestionat proiectul a reușit să-i îndepărteze, să-i frustreze și să dilueze acest sentiment comunitar atât de necesar. Sigur că vidul creat de plecarea lor a fost umplut, într-o semnificativă măsură, de oportuniști, e un fenomen previzibil. Dar tot orașul ăsta s-a dovedit, adesea, în zona lui culturală, foarte meschin, vanitos, provincial, obtuz. Timișoara este un oraș de orașe (chiar de Orașe paralele, cum se vede în proiectul imersiv al echipei Peca-Mărgineanu la Teatrul Maghiar) și toate aceste orașe ar fi trebuit integrate în Capitala Culturală, asta ar fi fost prima misiune a celor care au gestionat proiectul. Foarte târziu s-au repornit motoarele în direcția bună, s-au recuperat multe lucruri, sincope au mai fost și în perioada recentă, dar cred că nimeni, nicio echipă, nu ar fi putut face minuni în acest timp. Nu cred că cei doi ani de amânare au rezolvat foarte multe, tot flic-flacuri facem și tot după ureche cântăm aria generală, în buna tradiție a românismului, cu note de bănățenism fălos.
M.E.: Cu ce crezi ca vom rămâne (sau ar fi fain să rămânem) după 2023?
Simona Donici: Sper, adică îmi doresc tare mult, că anul acesta și tot ce oferă el în plan cultural să restaureze relația dintre public și comunitatea artistică a orașului, pe care meschinele confiscări ale proiectului, dar și anii de pandemie și contextul mai larg, au destructurat-o. Sper să se păstreze un apetit cultural crescut la nivelul publicului general, sper să rămânem cu spectatori care au reflexul de a intra într-o sală de spectacol, care știu să-și aleagă evenimentul ce li se potrivește și știu că merită să plătească biletul pentru el.
Sper, de asemenea, să ne alegem cu administrații mult mai conștiente că investiția în cultură este esențială și profitabilă, că ea se reflectă direct în calitatea vieții orașului/regiunii/cartierelor/oamenilor, sper deci la bugete corecte, consistente, și la o sinceră disponibilitate față de un domeniu până nu demult considerat mai degrabă deranjant și dispensabil.
Aș vrea să avem acces și susținere pentru a amplifica vizibilitatea noastră culturală în străinătate, să avem resurse pentru turnee importante ale Teatrului Maghiar, care nu au fost niciodată considerate o oportunitate sau o prioritate pentru oraș.
Mi-ar plăcea să rămânem cu aerul de oraș fain, prietenos și interesant, care are mai mereu ceva deștept de arătat și de povestit. Mi-aș dori să rămânem și cu o zonă a culturii independente mult mai puternică și mai bine antrenată, sper să crească mai ales organizațiile mici și medii în acest context, pentru că diversitatea lor răspunde sănătos nevoilor unui public la rându-i foarte divers. Observ că sunt 4-5 proiecte mai mari care și-au asigurat direct accesul la resurse și absorb enorm din ele, iar proiectele mici și multe se luptă pentru firimiturile de la ”masa bogaților”. Disproporția asta va avea, sunt convinsă, un efect negativ, căci se limitează diversitatea opțiunilor culturale, publicul general este alcătuit din publicuri cu nevoi și alegeri diferite, și multe dintre acestea se vor pierde.
În plus, văd prea multe proiecte care atrag finanțări pentru că sunt bine scrise, autorii lor folosesc cu multă iscusință noua limbă de lemn, sunt foarte eficienți în ”implementarea” birocratică, dar proiectele sunt pe hârtie și nu rămâne nimic în urma lor. Ar fi grozav dacă exercițiul acestui an ne-ar învăța pe toți, și pe cei care fac proiecte, și pe cei care le aleg, și pe cei care gestionează fondurile, și pe cei care consumă aceste ”produse culturale”, să discernem și să cernem ce este cultură, în toate splendida ei diversitate, și ce doar profită și imită cultura.
Este pregătit pentru acest an un calendar opulent, se vor petrece sute de evenimente, multe dintre ele captivante, vin artiști extraordinari în Timișoara, mi-e greu să cred că cineva care se vrea parte a acestei experiențe nu-și găsește ceva care să-l încânte. Dar Capitala Culturală Europeană înseamnă, sau ar trebui să însemne, mult mai mult decât un program de evenimente cu artiști care vin, prestează și pleacă; sper deci să rămânem cu o cultură comunitară puternică, cu 500 000 de timișoreni care consumă cultură așa cum consumă…nu știu, curent electric, ciocolată sau pastă de dinți, oameni care înainte nu veneau la evenimente artistice pentru că nu simțeau că li se adresează, iar acum vin, pentru că e capitala lor culturală, oameni care se uită curioși la culturile celorlalți, ale celor diferiți de ei, și pe care le refuzau sau ignorau înainte; plus de 10 ori mai mulți vizitatori decât localnici, atrași de atmosfera unui oraș pe care capitală nu-l face un titlu, ci îl fac oamenii săi, comunitatea asta artiști-public.
Bun, m-a luat valul, întrebarea era ce ar fi fain să rămână, da? Rămânem cu cinematografele refăcute și asta e minunat, dar cred că s-ar fi făcut și dacă nu eram capitală culturală. Rămânem însă și cu niște structuri și mecanisme de finanțare a culturii pe care nu le-am fi avut fără să fim Capitală Culturală Europeană.
M.E.: Ai niste așteptări personale? Sau lucrezi la ceva / ai ceva în plan pentru anul acesta?
Simona Donici: Am multe așteptări, iar la unele dintre ele îmi răspund singură, lucrând pentru ele. Lucrez pentru TESZT Festival, ultima săptămână din mai, de la care toată lumea așteaptă minuni și le și primește, va fi o ediție și mai bună, am izbutit, împreună cu colegii mei, o selecție foarte, foarte interesantă de spectacole care nu au mai fost în România, experiențe intense, într-un concept puternic. Rămân cu frustrarea că, din lipsă de spații suficient de ample și de dotări, a trebuit din nou să renunțăm la câteva evenimente excepționale. Vom juca în spațiile noastre, în spații (re)inventate pentru TESZT și în locuri total neașteptate pentru teatru.
În celălalt plan al vieții mele teatrale, adică ăla unde sunt…independentă, mă dau peste cap, fac șpagate, înghesui caravane de cămile pe gaura acului lăsată pentru ăștia ca noi. Compania independentă Arte-Factum va face 50 (și ceva!) de evenimente în anul acesta, am început cu monodrama "Arta pârțului", după "Jurnalul unui geniu" de Salvador Dali, la finisajul expoziției "Totalitatea formelor", în Galeria Subterană a Casei Artelor; continuă stagiunea Nocturnalii, vom avea expoziții de etnosculptură în stradă, premiere de teatru, concerte și…mistere capitale. Suntem foarte norocoși să avem două spații splendide pentru spectacolele noastre, Studioul Franciscan și Curtea Franciscană, în care am fost primiți, cu extraordinară generozitate, de Centrul de Cultură și Artă al Județului Timiș. Sunt spații nonteatrale, reconfigurate ca spații de teatru și, în ultimii 6 ani, am jucat acolo zeci de spectacole, pentru sute de spectatori. Mai avem și kibbutzul #artefactum, din zona Lahováry, care se va deschide pentru artiști și public în alt fel decât tot ce am făcut până acum.
Mai vreau să spun că, în 19-20 februarie, noi vom deschide o capitală culturală timișoreană la Budapesta, la invitația Institutului Cultural Român din Ungaria, cu expoziția de etnosculptură "Înainte de Brâncuși", a lui Mihai Donici, și cu un recital de flaut susținut de Vlad A. Colar care va cânta și o piesă intitulată Flauros, a compozitorului timișorean Gabriel Mălănciou, inspirată și dedicată acestor etnosculpturi. Vom închide expoziția de la Budapesta în 23 martie, cu monodrama "Marmeladov", jucată de actorul Levente Kocsárdi, iar a doua zi vom duce și capitala, și expoziția, și teatrul nostru la ICR Szeged.
Dar mai important decât orice este că abia aștept să văd ce au pregătit ceilalți, să fim cât mai des împreună, unii la evenimentele celorlalți, să le caut pe acelea care nu s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost Capitala Culturală.
M.E.: Ce titlu de film crezi că s-ar potrivi cu povestea asta cu Capitala?
Simona Donici: Primul răspuns ar fi fost, în glumă, un colaj între "Călăuza" (ai grijă ce-ți dorești!) și "Câteva zile din viața lui Oblomov". Dar dacă mă gândesc mai bine, cred că aș propune un scurtmetraj al unuia dintre regizorii mei favoriți, Adrian Sitaru, un artist pe care eu îl admir foarte tare. Filmul se numește "Excursie" și e acolo un băiețel care se pregătește pentru venirea extratereștrilor și își filmează lumea, să le-o arate, și le-o explică, uite-așa: ”cățel. Prietenul omului”.
M.E.: De ce nu mai există presă culturală locală? (dincolo de starea deplorabilă a presei românești în general). Tocmai în anul de capitală culturala nu avem nimic serios care sa reflecte ce se întamplă aici. O țidulă, ceva, orice...
Simona Donici: Păi, n-aș trece ”dincolo de starea deplorabilă a presei românești în general”, ca să răspund la întrebarea ta, căci tocmai aici e primul răspuns. Redacțiile acelea cu 30-40 de jurnaliști care scriu ”pe domeniu” și se specializează nu mai există, sunt istorie. Astăzi, un site de știri e ”ținut” de 3-6 oameni care scriu tot și mai ales scriu repede, goana asta după click-uri omoară și cele mai bune intenții jurnalistice. Cine mai are timp să caute trei surse, să verifice, să se documenteze într-o arhivă sau într-o bibliotecă? Să fim serioși. Zice un politician ceva, pac, la gazetă!, în timp real, gata, am dat primii un porumbel în exclusivitate. Scrie careva, cu un dram de notorietate, ceva pe facebook? Copy-paste pe site, gata articolul, clickbait, clickbait! Cred că jumătate dintre ”articole” sunt luate de-a gata de pe facebook.
Să știi că nici în vremurile când mai aveam cât de cât ”presă culturală locală”, nu era simplu. Pagina de cultură era ținută, de fapt, că dădea bine, dădea un aer de respectabilitate publicației, dar cum apărea vreun incendiu, o crimă, un accident sau ceva meci de fotbal, cultura zbura din sumar. Era o luptă de gherilă să primești ”600 tipo”, adică 20 de rânduri dactilografiate pentru o premieră de teatru.
Când a venit studentul Ionuț Mareș în practică la redacția mea, l-au repartizat să scrie despre accidente rutiere, ce dacă el citea Dilema! Ca să te formezi ca jurnalist cultural e nevoie de timp, de răbdare, de ani în care nu câștigi bani, cine mai are astăzi timp? Nu știu ce mai e acum la facultatea de jurnalism din Timișoara, nici cine mai predă acolo, sunt convinsă că au și acum studenți talentați, culți și deștepți ca Mareșalul (Ionuț e jurnalist și critic de film, locuiește în București, n.n.), nu știu pe unde ajung după licență, probabil pe la corporații, pe unde se câștigă ceva bani.
Mai există și astăzi, în Timișoara, jurnaliști buni, onești, iscusiți, care scriu cu pasiune știri culturale, dar și ei trebuie să scrie de toate, repede, și să facă norma de click-uri. Meseria de jurnalist te înghite, te devorează, îți ia tot, îți dă ceva. Asta nu s-a schimbat. Sigur, mai apar și ceva reviste culturale, dar cele mai multe sunt tributare unei culturi de gașcă, noi și ai noștri, citești mereu despre aceiași scriitori, aceiași regizori, actori, aceleași companii, scris în același fel, chiar și fotografiile sunt ca un album de familie, pentru publicul larg e o cruntă plicticoșenie. Totuși, în anii de când ne tot pregătim să fim capitală culturală europeană, am văzut că s-au finanțat tot felul de proiecte de ”jurnalism cultural”, ”ateliere de jurnalism”, ”școală de jurnalism” etc, asta e bine, eu tot aștept să văd jurnaliștii și criticii care ies din proiectele astea, abia-i aștept, zău.
Simona Donici este critic de teatru și a lucrat mulți ani în redacții din Timișoara. În prezent este consultant artistic la Teatrul Maghiar de Stat "Csiky Gergely", coselecționer și curator al festivalului TESZT și este co-fondatoare a companiei independente Arte-Factum.
Marele Ecran: Capitala stă să înceapă. Care e principalul tău regret acum, la început de 2023?
Andreea Medinschi: Cu riscul de a supăra foarte multă lume, o spun a nu știu câta oară: Timișoara nu este un oraș cultural. Nu are tradiția Iașului sau efervescența continuă a Clujului. Cu toată bucuria și speranța pe care mi le-am impus ca fiind adevărate după câștigarea acestui titlu, am un foarte mare regret. Și anume faptul că acest proiect nu a reușit nici până acum să fie unul asumat de oraș. Și nu mă refer aici la administrație, la oficialități sau la actanții culturali -Doamne, cât urăsc cuvântul ăsta!-, ci la timișoreanul de rând, la receptorul demersurilor artistice de orice fel.
M.E.: Care ar fi fost atitudinea ideală a cetățeanului urbei?
Andreea Medinschi: Nu cred că există o atitudine ideală față de un astfel de proiect. Mi-ar fi plăcut însă mult să descopăr că el scoate la iveală un soi de solidaritate între timișoreni: „E proiectul orașului nostru, hai să-l facem să fie...fruncea.” Mi-ar fi plăcut să nu mă lovesc de manifestări (pe alocuri) zgomotoase de intoleranță, cu iz pregnant de rasism și xenofobie. Să descopăr mai multe minți deschise față de evenimente care poate ne scot din zona de confort. Să fim în stare să lăsăm naibii găștile politice și să ne bucurăm de ceea ce ni se întâmplă...once in a lifetime.
M.E.: Pentru tine ce înseamnă 2023?
Andreea Medinschi: Pentru mine e un an de suflet. Și chiar nu e un clișeu ceea ce spun. E un an în care, la Casa Artelor/Direcția Județeană pentru Cultură Timiș, instituția în care muncesc de ceva vreme, se întâmplă un proiect la care eu țin enorm. Din februarie 2023, până în februarie 2024, galeria Pygmalion va găzdui 12 expoziții ale unor maeștri ai Timișoarei, artiști esențiali pentru oraș, creatori care nu mai sunt printre noi. Vă dau doar câteva exemple: Octavian Maxim (cu Max începem anul), Leon și Xenia Vreme, Vasile Lucaciu, Diodor Dure și Victor Gaga, Magda Ziman. Acestea sunt numele care acoperă primele 6 luni din acest cultural 2023.
Pentru mine, proiectul acesta e extrem de personal. Dacă pentru colegii mei e un exercițiu de memorie culturală atât de necesar, pentru mine e cumva...alinarea mai multor doruri: de copilăria în care alături de acești artiști am trăit farmecul taberelor de creație în care mergeam împreună cu părinții mei, de orele nesfârșite în care atelierele multora îmi erau casă bună, de vernisajele prelungite până la ore mici la care stăteam gură cască și ascultam discuțiile lor... de oameni mari.
M.E.: De ce nu mai există presă culturală în Timișoara?
Andreea Medinschi: Pentru că nu e timp. Pentru că e nevoie de credibilitatea celui care semnează. Credibilitate care, ce să vezi, tot în timp se câștigă. Or atunci când știrile trebuie să curgă și online-ul presează, redacțiile în care, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, există doar câțiva oameni, nu își mai permit să piardă click-uri pentru că 50% din redacție scrie o cronică teatrală sau o recenzie de carte. Au trecut vremurile în care, pe holul de lângă secretariatul Teatrului Național exista un panou pe care erau decupate și prinse în piuneze cronicile scrise de Simona Donici sau de Ildi Achimescu, articole pe care toți actorii le așteptau cu nerăbdare și le citeau cu mare curiozitate. În contextul acesta, mă înclin în fața celor foarte câțiva (sic!) care mai își fac vreme din când în când să scrie și despre muzică, artă plastică sau teatru așa... ca un jurnalist cultural și nu ca unul... de pe economic.
M.E.: Care e titlul de film care s-ar potrivi cel mai bine cu 2023?
Andreea Medinschi: Sper din tot sufletul să fie La vita e bella și nu The End of Days.
M.E.: Cu ce ai vrea să rămâi în 2024?
Andreea Medinschi: Cu șfungul de acum și cu glicemia în limite normale.
Andreea Medinschi a realizat timp de 17 ani mai multe emisiuni culturale longevive la televiziuni locale din Timișoara: Analog, DIGI și TVR Timișoara. Din 2016 este consilier pe comunicare la Casa Artelor (Direcția Județeană pentru Cultură Timiș).
Interviuri consemnate de Lucian Mircu