joi, 12 septembrie 2013
Filmul pe care voiam să-l văd la Plai
THE SHUKAR COLLECTIVE PROJECT
Deci Vineri, 13, s-avem bahtalo!
Am văzut toate filmele la care vom da play la Plai în acest an. Mai puţin unul. Documentarul HBO pe care tînjesc să-l văd din 2010, de cînd a fost lansat: The Shukar Collective Project (regia: Matei Alexandru Mocanu). Parcă nu-mi venea a crede că îl vom proiecta la Casa Filmelor (13 septembrie, ora 18.30). Dar azi am primit DVD-ul. "Facem groapă în pămînt/ Şi dă drumu' la barbut!", vorba lui Tamango.
Shukar-ii sunt în inima mea de la Thaves Bahtalo, albumul de debut din 2005. În 2006 cîntau pe scena festivalului Plai. Şapte ani mai tîrziu se întorc la Muzeul Satului Bănăţean sub formă de film, lucru pentru care trebuie sa ne înclinăm în faţa HBO (mulţumiri speciale Ofeliei Năstase şi lui Andrei Creţulescu -unul dintre producători).
Cum, repet, nu l-am văzut încă, citez mai departe din sinopsisul de la producător: "Filmul urmăreşte formarea şi
evoluţia fenomenului Shukar Collective, într-o manieră vizuală provocatoare şi
neconvenţională. Astfel, membrii fondatori ai grupului de ursari
Shukar, Napoleon (solist vocal şi percuţionist la butoi), Tamango (vocal,
efecte speciale cu linguri; a murit în iulie anul trecut, la 65 de ani), Clasic (voce şi percuţie), precum şi cei care i-au
descoperit: DJ Vasile, Matze, Vlaicu Golcea, Dan Handrabur vorbesc pentru prima
dată despre ascensiunea şi destrămarea proiectului.
The Shukar Collective Project depăşeşte graniţele
documentarului muzical, orizontul său de cercetare vorbind, mai mult decât
despre muzică, despre contactul şi ciocnirea dintre culturi: vechi şi nou,
tradiţional şi avangardă, muzică electronică şi muzică realizată cu linguri şi
butoaie, ţigani şi români – membrii proiectului reprezintă poziţii cultural
antitetice, deşi muzica lor are milioane de fani în lumea întreagă. Filmul reflectă
această ciocnire culturală şi îi dezbate toate faţetele şi consecinţele."
Deci Vineri, 13, s-avem bahtalo!
miercuri, 11 septembrie 2013
"Prim-plan". Starea filmelor
Criticul clujean de cursă lungă Ioan-Pavel Azap a adunat în volum cronicile de întâmpinare apărute în revista Tribuna, pe care le-a dispus în trei părţi. Mai mult de jumătate din carte conţine textele despre filmele româneşti lansate în cinematografe în perioada 1 ianuarie 2006 – 31 decembrie 2010.
Părţile a doua şi a treia oferă cronici şi, respectiv, scurte recenzii despre filme străine apărute la noi în acelaşi interval.
Textele lui Ioan-Pavel Azap conturează o panoramă ce surprinde cel mai fast moment al Noului Cinema Românesc, al cărui punct culminant l-a reprezentat câştigarea Palme d’Or de către Cristian Mungiu în 2007, cu 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile.
Era etapa când unii tineri regizori reuşeau să confirme talentul real arătat la debuturile din primii de după 2000 (Puiu, Mungiu, Muntean, Netzer), iar alţii abia îşi lansau primul lungmetraj (Porumboiu, Mitulescu, Nemescu, Sitaru, Jude, Giurgiu). Un interval în care, aşa cum arată polemic autorul, apar şi primele indicii ale nevoii de ajustare a paradigmei.
Criticul surprinde mişcările de adâncime care au schimbat peisajul filmului românesc. Recunoaşte şi confirmă valoarea acolo unde aceasta a marcat rupturi cu trecutul şi a adus ancorarea într-un prezent cinematografic de avangardă şi conectarea la festivalurile internaţionale. La fel cum identifică şi eşecurile, aparţinând deopotrivă unor regizori „vechi” sau „noi”.
În aceste cronici scrise la persoana întâi, Ioan-Pavel Azap nu se arată un adulator necondiţionat al filmelelor Noului Cinema Românesc. Este entuziast acolo unde descoperă, pe bună dreptate, semnele unui cinematograf remarcabil („Din fericire, şi fără niciun premiu A fost sau n-a fost? este (iată un răspuns sigur!) un film bun, unul dintre cele mai bune filme româneşti ale ultimilor ani”).
Şi nu ezită să fie critic acolo unde identifică o posibilă epuizare stilistică („Marţi, după Crăciun este primul film care trădează vizibil oboseală, uzura „noului val” (...) Dar nu trebuie să disperăm, este un moment firesc ce trebuia să se întâmplă odată şi-odată . Mai bine la momentul potrivit decât prea târziu, când stilul (ori lipsa de stil) putea glisa în manierism”).
Atacând uneori „monocromia” Noului Cinema Românesc, Ioan-Pavel Azap salută şi încurajează fără reţinere filmele care propun o altă abordare cinematografică („Nuntă în Basarabia este un film curat, rotund, care nu încearcă să trişeze glosând steril pe marginea unor teme grave doar pentru a impresiona un public blazat şi snob”; „Restul e tăcere este unul dintre cele mai frumoase omagii aduse cinematografiei, unul dintre cele mai curate şi mai emoţionante omagii închinate pionierilor celei de-a şaptea arte, de o candoare şi o duioşie chapliniene, ceea ce îl aşază pe Nae Caranfil în proximitatea celor mai mari nume, a monştrilor sacri ai cinematografiei universale”).
Luându-şi în serios „atribuţiile” de critic nevoit să vadă tot ce apare prin cinematografe, autorul ironizează în multe cronici supliciul la care l-au supus unele din filmele româneşti. Iar formulele care surprind ridicolul unor astfel de producţii inutile şi falimentare din toate punctele de vedere reprezintă unul din cele mai atractive apecte ale cărţii („O secundă de viaţă este o experienţă traumatizantă pentru spectatorul imprudent care se aventurează în sala de cinema”; despre Azucena: „Lăsând la o parte (dacă poţi!) lipsa de motivaţie a relaţiilor dintre personaje, a întregii poveşti de fapt, nici actorii nu strălucesc prin altceva decât prin platitudine: în gesturi, în replici şi în toate cele”; "...Legiunea străină se păstrează în limitele conjucturalului, ale faptului cotidian irelevant, fiind un film datat, prăfuit, depăşit, plat, bătrân încă de la premieră, încă dinainte de a se naşte”).
Ioan-Pavel Azap se dovedeşte la fel de incisiv în judecăţi şi în textele în care recenzează zeci de filme străine (majoritar americane şi europene) ajunse în cinematografele din România. Gândite a oferi repere cititorilor, cronicile propun judecăţi de valoare tranşante, în care autorul oferă mai degrabă verdicte decât observaţii detaşate. ("Dezamăgitor este Un an bun...", "Leming este un exemplu perfect, ideal aproape, de film ratat...", "Gran Torino este mai mult decât o peliculă agreabilă..." , " Ca să fiu în ton cu filmul, aş spune că Roming (...) este un film pur şi simplu mişto...").
Chiar dacă unele evaluări sunt contestabile, prim-planul propus de Ioan-Pavel Azap, decupajul pe care îl realizează în peisajul cinematografic oferă o contribuţie necesară în discursul românesc - din păcate sărac şi fără un nivel ridicat de profesionalism - despre cea mai fascinantă artă din ultimul secol şi ceva.
marți, 10 septembrie 2013
Domestic, din nou la Timişoara
PRIMA ZI DE PLAI
Prezentat la Timişoara în martie, Domestic e parcă mai actual în aceste zile (deşi, cum a observat cineva, la noi unele lucruri au o "actualitate perpetuă"). Este filmul cu care deschidem programul Casei Filmelor la Plai, vineri, 13 septembrie, de la ora 17.00. Mulţumim regizorului Adrian Sitaru, producătoarei Monica Lăzurean-Gorgan şi casei lor de producţie (4 Proof Film) pentru acest dar. Pentru cei care aţi avut deja plăcerea să-i cunoaşteţi pe iepurele Cezar şi pe pisica Ţiţi, filmul merită revăzut. Vă asigură Ionuţ Mareş (care, apropo, vine şi el de la Bucureşti la Plai):
Prezentat la Timişoara în martie, Domestic e parcă mai actual în aceste zile (deşi, cum a observat cineva, la noi unele lucruri au o "actualitate perpetuă"). Este filmul cu care deschidem programul Casei Filmelor la Plai, vineri, 13 septembrie, de la ora 17.00. Mulţumim regizorului Adrian Sitaru, producătoarei Monica Lăzurean-Gorgan şi casei lor de producţie (4 Proof Film) pentru acest dar. Pentru cei care aţi avut deja plăcerea să-i cunoaşteţi pe iepurele Cezar şi pe pisica Ţiţi, filmul merită revăzut. Vă asigură Ionuţ Mareş (care, apropo, vine şi el de la Bucureşti la Plai):
O să încep cu un truism, dar Domestic, al
treilea lungmetraj al lui Adrian Sitaru, mi se pare cu adevărat că devine mai
bun pe măsură ce trece timpul. Altfel nu se explică plăcerea pe care am avut-o
weekendul trecut, când am revăzut filmul pe HBO, după prima vizionare la cinema
de la începutul anului.
Am râs mai sănătos şi i-am savurat mai pe-ndelete calităţile. Din moment ce atenţia nu mai trebuia să urmărească (şi) firele narative, m-am putut concentra mai mult pe dialoguri, pe subtilităţile jocului fiecărui actor, pe remarcabila mizanscenă.De aceea vă recomand să faceţi acelaşi lucru, iar proiecţia de la Casa Filmelor mi se pare o foarte bună ocazie.
Plăcerea actorilor de a-şi construi personajele este vizibilă. Ca să vedeţi că am dreptate, urmăriţi chimia dintre Adrian Titieni şi Clara Vodă. Remarcaţi bombănelile de gospodină cicălitoare şi supusă ale personajului jucat de Ioana Flora. Lăsaţi-vă purtaţi de exuberanţa interpretării lui Gheorghe Ifrim. De comicul lui Sergiu Costache. Şi, bineînţeles, de naturaleţea copiilor.
Majoritare, dar nu exclusive, cadrele fixe şi lungi ar putea părea plictisitoare. Nu însă şi la Sitaru. Asta pentru că aparatul de filmat se substituie poziţiei noastre de posibili voyeuri.Nu trebuie decât să ne relaxăm şi să privim. Să ne alegem propriul centru de interes din cadru. Să ne concentrăm pe dialoguri, pe coregrafia protagoniştilor, pe detaliile de decor. Să construim în minte momentele importante care au fost evitate prin elipse. Să facem conexiunile între personaje şi între personaje şi animale.
Dulce-amărui, Domestic este cel mai colorat film românesc al ultimilor ani. Scara de bloc şi apartamentele nu mai dezvăluie mizerie şi cenuşiu. Totul este învăluit într-o lumină caldă, domestică, artificială.
Sitaru iese din convenţia realismului şi ne transportă într-o lume aparte, una în care îşi face loc chiar şi oniricul (justificat dramaturgic). De câte ori aţi mai văzut asta într-un film românesc al Noului Val? (Ionuţ Mareş)
Am râs mai sănătos şi i-am savurat mai pe-ndelete calităţile. Din moment ce atenţia nu mai trebuia să urmărească (şi) firele narative, m-am putut concentra mai mult pe dialoguri, pe subtilităţile jocului fiecărui actor, pe remarcabila mizanscenă.De aceea vă recomand să faceţi acelaşi lucru, iar proiecţia de la Casa Filmelor mi se pare o foarte bună ocazie.
Plăcerea actorilor de a-şi construi personajele este vizibilă. Ca să vedeţi că am dreptate, urmăriţi chimia dintre Adrian Titieni şi Clara Vodă. Remarcaţi bombănelile de gospodină cicălitoare şi supusă ale personajului jucat de Ioana Flora. Lăsaţi-vă purtaţi de exuberanţa interpretării lui Gheorghe Ifrim. De comicul lui Sergiu Costache. Şi, bineînţeles, de naturaleţea copiilor.
Majoritare, dar nu exclusive, cadrele fixe şi lungi ar putea părea plictisitoare. Nu însă şi la Sitaru. Asta pentru că aparatul de filmat se substituie poziţiei noastre de posibili voyeuri.Nu trebuie decât să ne relaxăm şi să privim. Să ne alegem propriul centru de interes din cadru. Să ne concentrăm pe dialoguri, pe coregrafia protagoniştilor, pe detaliile de decor. Să construim în minte momentele importante care au fost evitate prin elipse. Să facem conexiunile între personaje şi între personaje şi animale.
Dulce-amărui, Domestic este cel mai colorat film românesc al ultimilor ani. Scara de bloc şi apartamentele nu mai dezvăluie mizerie şi cenuşiu. Totul este învăluit într-o lumină caldă, domestică, artificială.
Sitaru iese din convenţia realismului şi ne transportă într-o lume aparte, una în care îşi face loc chiar şi oniricul (justificat dramaturgic). De câte ori aţi mai văzut asta într-un film românesc al Noului Val? (Ionuţ Mareş)
duminică, 8 septembrie 2013
The Kings of Summer (2013)
rating: Brainwash
Probabil ca fiecaruia din noi, in anii zbuciumati ai tineretii si in urma unor discutii mai aprinse cu parintii, i-a trecut prin minte sa fuga de-acasa. Dar n-a facut-o, fie din lasitate, fie din grija pentru echilibrul psihic al “batranilor”, fie pentru ca asemenea ganduri trec imediat ce presiunea care le-a generat dispare. The Kings of Summer e unul din acele filme care abordeaza acest subiect, al eliberarii tinerilor de sub autoritatea paternala prin fuga de acasa, idee care chiar daca nu e noua, e cel putin tratata intr-un mod interesant. Filmul, care a fost si in competitie la Sundance, marcheaza debutul lui Jordan Vogt-Roberts si dezvaluie un regizor preocupat deopotriva de relatiile inter-umane, jucandu-se cu profunzimea sau stangacia lor, dar si de libertatea salbatica a naturii si felul in care odata incadrata de obiectivul camerei, aceasta dezvaluie o anume frumusete poetica.
Tinerii “regi” din acest film sunt 3 liceeni fugiti de-acasa. Joe (Nick Robinson) are un tata sever si nu mai suporta regulile casei. Patrick e tovarasul lui cel mai bun insa are niste parinti intruzivi care-l trateaza ca pe-un baietel. Amandoi in sinea lor nutresc o dorinta sincera de evadare care va lua o forma concreta in clipa in care Joe, intorcandu-se de la petrecere, se rataceste prin padure si da peste o poiana retrasa care in miezul noptii are un efect magic asupra lui. Impreuna cu Patrick si ciudatul Biaggio, un pusti care, dupa propriile cuvinte, ‘nu se vede ca avand un gen anume’, Joe ridica in mijlocul padurii, din resturi si materiale abandonate, un loc de refugiu din care sa porneasca intr-o calatorie spre maturizare.
Curand insa devine clar faptul ca in vreme ce Biaggio e multumit sa fie acceptat intr-un grup, ceilalti doi amici au idei diferite despre autonomie. Patrick si-ar fi dorit ca lucrurile sa aduca mai mult cu o runda de “Supravietuitorul”, cu ei devenind priceputi in a trai din ce le ofera padurea, punand in practica dictonul "We make the rules. We kill our own food". In schimb Joe nu e dispus sa renunte la civilizatie ci doar la responsabilitate. In ce-l priveste dictonul se opreste la "We make the rules." Din acest motiv tot el e si cel care incalca juramantul de a nu spune nimanui unde se afla, aducand-o la cabana pe Kelly, cea care fara intentie le va da o lectie dureroasa despre maturizare.
The Kings of Summer are niste scene superb filmate in natura, de genul celora care te fac sa vrei o iesire la munte in aceeasi zi. Gustul explorarii zace in stare latenta in fiecare din noi si o padure, un grup de prieteni si o zi insorita sunt indeajuns sa-l scoata la suprafata. Muzica - piese tineresti, indie - se potriveste excelent, iar actoria celor 3 eroi dar si a parintilor lor e credibila si amuzanta. Filmul e in esenta o comedie cu bataie scurta asupra unei teme universale dar asta nu-i rapeste nimic din originalitate. Regizorul controleaza perfect ritmul si camera iar scenariul lui Chris Galleta, desi uneori insista cu explicatii superflue, se revanseaza prin cateva replici destepte la momentul oportun. Singurul neajuns e faptul ca personajului Biaggio (Moises Arias) nu i se ofera prilejul potrivit pentru a dezvolta ce se ascunde in spatele unor serve ca ‘I can read. I just can't cry’ iar finalul se inscrie in zona optimismului conventional.
Trailer
sâmbătă, 7 septembrie 2013
Science Night e = mb + me
NOTIUNI EXPLICATIVE
Anul trecut, trupa Makunouchi Bento umplea Casa Filmelor cu Aventurile Printului Ahmed (rescoring live). Astazi (de la ora 20.00) cei doi timisoreni se aventureaza, in aceeasi formula magica, la Music & Film Festival din Alba Iulia. Peste exact o saptamana vor reveni la Plai cu un nou concept original. Nume de cod: Science Night.
Waka_x a insistat sa precizez ca actul lor de anul acesta nu e un "show", e un "spatiu". Un spatiu sonor si vizual in care lumea se relaxeaza si asculta muzica, discuta cu cei din jur si priveste cind si cind la experimentele vizuale de pe ecran.
Science Night este un tribut adus fascinantei lumi a documentarelor stiintifice din anii '50-'60-'70, perioada din istoria omenirii cind stiinta era privita cu mare interes si curiozitate de oricine. Genul SF inflorea si el, iar viitorul era pasul pe care cei mai multi doreau sa-l faca cu zimbetul pe buze.
Documentarele de atunci musteau de elemente artistice. Erau creative, fascinante, multe chiar psihedelice. Reuseau sa te tina lipit de ecran (mare sau mic) zeci de minute, facand productia de suruburi sau studierea unor bacterii o intreaga "aventura a cunoasterii", oferind viziuni tulburatoare despre universul inconjurator, extinzind simturile privitorului.
Science Night nu e facut din nostalgie, ci mai mult din dorinta de a re-trezi curiozitatea fata de documentarul stiintific facut artistic si fata de marea stiinta (cateva mostre vizuale, mai jos).
Materialul vizual (mixat, asociat si combinat) cuprinde: documentare vechi, vizualizari stiintifice de date, eseuri vizuale despre stiinta, reproduceri si simulari artistice ale unor fenomene, filme tutoriale de masini si aparate, filme didactice etc. Ca si coloana sonora, cei doi dj folosesc muzica din colectiile lor particulare, adunata in ultimii 15 ani.
Tehnic, Science Night este un proiect audio-vizual (DJ+VJ creativ). Practic, Casa Filmelor devine zona de relaxare, dupa tumultoasele concerte de la scena mare (sambata, 14 septembrie, cca 24h). Un trip fara substante si opiacee (altele decat cele pe care creierul nostru le produce singur).
Rostul Science Night: sa ne aduca aminte ca existat si un altfel de film care a inflacarat imaginatia si curiozitatea multor generatii, inclusiv a celor care au facut acest mic tribut. E = m(akunouchi) b(ento) + m(arele) e(cran). Totul se ridica la cub (Casa Filmelor, Plai).
Vara asta se poartă Neorealismul
Însă ediţia pe luna mai a revistei britanice Sight & Sound ne arată, într-un amplu eseu ("Deep focus", cum îi spun ei), că neorealismul nu a fost o ruptură completă cu trecutul, în pofida impactului revoluţionar. Iar rădăcinile sale sunt mai adânci decât credem, regăsindu-se în filmele unor cineaşti din deceniile anterioare (din Italia sau din alte părţi), care i-au prefigurat temele şi inovaţiile formale.
 |
| Aniki Bobo - debutul portughezului Manoel de Oliveira |
1. The End of St. Petersburg, r. Vsevolod Pudovkin, 1927
2. People on Sunday, r. Robert Siodmak & Edgar G. Ulmer, 1929
3. Man of Aran, r. Robert Flaherty, 1934
4. Toni, r. Jean Renoir, 1935
5. 1860, r. Alessandro Blasetti, 1933
6. An Inn in Tokyo, Yasujiro Ozu, 1935
7. Aniki Bobo, r. Manoel de Oliveira, 1942
8. Ossessione, r. Luchino Visconti, 1942
9. La ciel est a vous, r. Jean Gremillon, 1944
10. Roma citta aperta, r. Roberto Rossellini, 1945
11. Ladri di biciclette, r. Vittorio De Sica, 1948
12. Riso amaro, r. Giuseppe De Santis, 1949
Revista franceză Positif merge şi mai departe şi, în ediţia specială din iulie-august, dedică Neorealismului un dosar de peste 70 pagini, în care discută despre precursori, protagonişti şi moştenitori (imaginea de pe copertă, în care o vedem pe Silvana Mangano, e din Riso amaro, un film splendid).
vineri, 6 septembrie 2013
Cea mai buna comedie (mainstream) din ultima vreme: The World's End
Un poster banal, un trailer si mai banal, o comedie (mainstream) foarte buna !
Dupa memorabilele "Shaun of the Dead" si "Hot Fuzz", trilogia Cornetto se incheie cu "The World's End" (dupa zombies si politisti, am ajuns la roboti si un fel de apocalipsa). Regizate si scrise de Edgar Wright in colaborare cu Simon Pegg, jucate de Simon + Nick Frost & friends (echipa de comedie britanica solida), toate 3 se pot vedea si revedea oricand. Comice, tonice, alerte, inteligente si bine executate, te fac de multe ori sa aclami ca la un meci si sa razi cu gura mare, ca un copil, scuipand popcornul din greseala pe partenerii de vizonare (care probabil fac acelasi lucru).
Asemenea moment nu e de ratat !
Trailer
joi, 5 septembrie 2013
Casa Filmelor 2013: Program Oficial
Mulţumiri Laurei Murari pentru grafica materialelor noastre din acest an, de care vă veţi lovi curînd prin oraş şi la Muzeul Satului. Peste o săptămînă începem şedinţa. Pe ordinea de zi, după cum urmează (click pentru mărire):
Abonați-vă la:
Postări (Atom)