marți, 16 iulie 2013
luni, 15 iulie 2013
SHORT: The Flying Man
O digresiune interesanta de la conceptul 'supereroului' care pare sa denunte o saturatie a genului vine din partea lui Marcus Alqueres, autorul unui scurt metraj cu titlu edificator: The Flying Man. Cu totii am vazut pana acum lucrurile din perspectiva justitiarului suprauman. Poate e cazul sa imaginam un pic situatia si din directia cealalta, de la nivelul strazii, din subteranalele societatii, prin ochii infractorilor. Iar pentru a face lucrurile si mai interesante hai sa renuntam la ideea ca un personaj atotputernic si-ar face griji despre perceptia lui in media sau constiinta celor pe care-i pune in umbra sa. De ce i-ar trebui o imagine prietenoasa?
Apropo, ar fi interesant de urmarit daca studiourile ii vor face vreo oferta interesanta acestui tanar cineast. Mai stiti District 9? Asa a inceput.. cu o varianta "scurta".
Da-i play:The Flying Man from Marcus Alqueres on Vimeo.
It's always sunny in...Sweden?!
Sunt putine seriale de comedie acolo care sa merite deranjul. Inca si mai putine care sa fi crescut asa, de la un sezon la altul. It's Always Sunny in Philadelphia se intuneca "Bergman style". Promourile pentru apropiatul sezon 9 (septembrie 2013).
duminică, 14 iulie 2013
Pacific Rim (2013)
rating: Colectabil pentru fani
Guillermo del Toro e fara indoiala unul din cineastii care se simt foarte confortabil in scaunul regizoral indiferent daca produc o piesa de art-house (Cronos, Labirintul lui Pan) sau o extravaganta a efectelor speciale. In fiecare din cazuri, mexicanul nu da semne ca ar intampina dificultati in a-si expune viziunea si a o inunda cu trasaturile stilulu sau caracteristic. Unii ar putea insa regreta faptul ca del Toro, odata iesit din lampa ca un djin atotputernic, pare a fi renuntat la indeplinirea dorintelor spectatorului mic in favoarea poftelor devoratoare ale maselor. Ultima nazbatie a proeminentului regizor, Pacific Rim, e nici mai mult nici mai putin decat visul umed al copiilor-adulti si al nenumaratilor geeks care la ora actuala sunt cele mai rasfatate categorii de public cinefil. Nimic gresit in toate acestea, Guillermo fiind in esenta tot un geek cu suflet de copil, mare iubitor de tehnologie, monstri infioratori si umor negru, dar si de lumea benzilor desenate.
Consecinta imediat vizibila e ca Pacific Rim bifeaza toate semnele regizorale din perioada “comica” a lui del Toro, de la tonalitatea intunecata, viscerala a povestii la tratamentul usuratic, caricatural al personajelor, de la complexitatea tehnologica si finetea artistica a intregii productii la schematismul si simplitatea ei narativa si de la maretia si inventivitatea secventelor epice la micile poante vizuale presarate intre secvente dramatice de distrugere si haos. Luand act de ambitiile inerente unui asemenea proiect e putin deconcertant faptul ca, pe langa ca propune o calatorie intr-un univers imaginar alternativ celui real, intriga nu pare sa respecte nici o regula, prezentand destule momente si decizii in care lucrurile parca sfideaza insasi logica interna a filmului.
Anuntat mai mult sau mai putin voalat drept mama si tatal tuturor filmelor apocaliptice de pana-n prezent, Pacific Rim e nici mai mult nici mai putin decat un cocktail kaiju-mecha reimaginat de un Guillermo del Toro fascinat de genurile respective ale cinema-ului japonez (si de creaturile lui Ray Harryhausen). Drept urmare filmul e un creature-feature modern, in vina SF, al caruit interes major se doreste a fi pe coregrafierea unor meciuri de box titanic intre monstri marini de dimensiuni colosale si roboti construiti de oameni pe masura lor. Partidele sunt arbitrate de maresalul Pentecost (Idris Elba oferind alura si gravitatea unui lider experimentat) iar resturile confruntarilor debarasate de scavengerii interlopului Hannibal Chau (regularul Ron Perlman).
Actorii principali nu sunt umani. Monstrii - kaiju - vin dintr-o alta dimensiune printr-o falie aparuta in Pacific si fiecare sosire la mal a unuia dintre ei se soldeaza cu cate-un oras redus la un morman de daramaturi. Robotii - Jaeger - sunt ultima linie de aparare care vreme de 7 ani a inregistrat numai victorii KO pana cand un kaiju de nivelu' 4 dovedeste o ferocitate si o inteligenta iesita din comun avariind serios Jaegerul american Gipsy Danger si prefigurand o ofensiva capabila sa incline balanta in defavoarea umanitatii.
In jurul acestui inedit aliaj bio-mechanic, expus rapid in primele minute de introducere, del Toro tese o poveste conventionala care nici macar nu incearca sa lase impresia de seriozitate sau profunzime in idei sau referinte contemporane etc. Totul e asezat pentru a se construi scene grandioase de actiune executate cu maiestrie de tehnicienii ILM. Intriga pare sa fie impinsa inainte de servirea unui gimmick care sa explice metoda de functionare a robotilor dar si sa amorseze un resort dramatic de cateva ori. Caci Jaegerii sunt controlati printr-o interfata om-masina realizata printr-o “punte neuronala” intre 2 piloti compatibili mental care-si impartasesc amintirile in timpul procesului protejandu-si totodata sinapsele de stresul cauzat de intreaga inventie. Daca conexunea e franta din lipsa de concentrare sau prin moartea unui dintre piloti, jaegerul devine, in principiu, inoperabil sau, mai rau, imprevizibil. Desigur ca, atunci cand plotul o cere, un jaeger poate fi manipulat si de un singur pilot sau, de ce nu, de trei in sincron.
Eroul conjunctural e Raleigh, pilotul supravietuitor al jaegerului Gipsy Danger (jucat de Charlie Hunnam) care dupa moartea fratelui sau s-a reprofilat catre activitati mai defensive: sudor la inaltime pe un zid de protectie impotriva kaijilor. Cand zidul se dovedeste absolut inutil (strategii viitorului nefiind inspirati sa sape si un sant in fata lui asa cum scrie in Ghidul fortaretelor din antichitate pana azi) Raleigh e rechemat la datorie si pus de scortosul Idris Elba sa faca echipa cu o japoneza aspiranta, Mako Mori (Rinko Kikuchi), intr-o ultima ofensiva asupra faliei, una care sa amane apocalipsa iminenta. Din pacate intre cei doi nu exista nici un fel de chimie iar personajele lor sunt insuficient conturate. Se insista asupra prezentei la ambii piloti a unor sechele emotionale pe care impartasirea amintirilor in “puntea neuronala” le-ar exacerba afectand functionarea lor in sincron. Problema e ca nicicum nu poti intelege legatura dintre amintiri si operarea Jaegerului, daca ele sunt parte din puntea mentala sau un efect secundar al ei, iar in aceste conditii felul in care depasesc momentul ramane confuz.
La fel de absurde sunt strategiile de lupta contra kaiji-lor: in ciuda arsenalelor atomice, a armelor de tot felul si a ingeniozitatii mintii umane, singura solutie care functioneaza e cafteala unu-la-unu cu jaegerii. Nu e ceva rau in asta, luptele sunt absolut delicioase -acadele vizuale in 3D admirabil imaginate-, doar ca impresia dominanta e ca ratiunea acestui film a fost doar organizarea unor asemenea meciuri intre batausi cat niste cladiri de birouri. Am vazut deja anul asta cum a fost pus la pamant Manhatanul. Acum avem ocazia sa vedem cum este nivelat Hong Kong-ul. Diferenta e ca filmul lui del Toro isi asuma ridocolul si superficialitatea intregului spectacol, nu pozeaza intr-o viziune meditativa asupra unei societati reale si nici nu-si propune sa raspunda unei intrebari de tip “cum ar fi daca-ar fi...real?!”
Concluzionand, Pacific Rim mi-a lasat impresia de placere vinovata a lui del Toro, un fel de masturbare artistica pentru propria satisfactie si gloria celor care-au inspirat-o, admirabil realizata din punct de vedere tehnic, cu cel mai bine folost 3D de la Avatar incoace dar echivalenta cu o vizita de copil intr-o menajerie si testarea rezistentei robotilor sai de jucarie. Distractiv pentru moment, repetabil din cand in cand, dar usor de calificat drept absurda si imatura de toti cei care n-au avut roboti de jucarie in copilarie...
sâmbătă, 13 iulie 2013
Săucan, despre cel mai mare film românesc
Mircea Săucan: Cu mare tristeţe o spun, studiourile de la Buftea au devenit hangare pentru străinii care vor să facă filme. Dar fiecare face cum ştie că-i mai bine... Eu zic că e păcat de cinematografia română care s-a dezvoltat în socialism ca niciodată, cu toate tâmpeniile respective, cu Nicolaeşti cu tot, cu Drăgani... Totuşi, pe lângă toate aceste chestii a evoluat un film minunat.
Şi cu ocazia asta vreau să fac declaraţii de dragoste pentru doi regizori. În primul rând, pentru Iulian Mihu, care a fost unul din cei mai dinamici susţinători ai noului val în cinematografia română. El, cum să zic, niciodată n-a rotunjit un film total, dar şi-a presărat opera cu atâta inovaţie cinematografică, cu atâta dragoste... Era un cineast înnăscut.
 |
| "Secvenţe" |
Pe al doilea regizor nu l-am cunoscut, nu i-am văzut decât un singur film care, după părerea mea, este o capodoperă. Filmul este Secvenţe, iar regizorul - Alexandru Tatos. E, poate, cel mai mare film românesc. La Trieste, unde l-am văzut, am nimerit din întâmplare. Eu nu ştiam cine este Tatos. Cu atâta subtilitate polifonică, cu contrapuncturi, el descrie cel mai exact ultimii ani ai României ceauşiste. Splendid. E o replică acolo, a unui mic om de afaceri, viitor mafiot, care lucrează într-o cârciumă şi care spune: "A plecat nevastă-mea. Da' nu înţeleg de ce să plece muierea. Eu am covor, dom'le. Vă garantez că am covor, un covor foarte bun". Bineînţeles, nu e o cronică a filmului aici, dar vreau să spun că şi figurile, ciocnirile vizuale sunt nemaipomenite. Trebuie văzut filmul şi difuzat şi scris despre el. Cu dragoste.
vineri, 12 iulie 2013
Sindromul "Los Angeles"
PLESH GOES TO HOLLYWOOD VI
La prima lui vizită în State, Cristian Plesh a lucrat cu Val Kilmer, Gina Gershon şi Ray Liotta. A fost motivul care l-a convins să "give a shot" la Hollywood. După o îndelungă absenţă, tînărul regizor timişorean (care s-a mutat de peste 1 an în Los Angeles) revine cu un update.
Desi am promis ca o sa fiu mai punctual nu e sa fie. Se pare ca incep sa ma imbolnavesc si eu de “sindromul Los Angeles”. Ce este acest sindrom? Faci o promisiune cuiva, dupa care nu mai dai nici un semn de viata. Se intampla extrem de regulat pe aici. Alarmant de regulat. Sa continuam de unde am ramas...
La prima lui vizită în State, Cristian Plesh a lucrat cu Val Kilmer, Gina Gershon şi Ray Liotta. A fost motivul care l-a convins să "give a shot" la Hollywood. După o îndelungă absenţă, tînărul regizor timişorean (care s-a mutat de peste 1 an în Los Angeles) revine cu un update.
Desi am promis ca o sa fiu mai punctual nu e sa fie. Se pare ca incep sa ma imbolnavesc si eu de “sindromul Los Angeles”. Ce este acest sindrom? Faci o promisiune cuiva, dupa care nu mai dai nici un semn de viata. Se intampla extrem de regulat pe aici. Alarmant de regulat. Sa continuam de unde am ramas...
Imediat
dupa acea productie fantoma la care am fost prim asistent m-am hotarat
sa ma concentrez pe ale mele si sa scriu un scenariu de lungmetraj. De fapt nu eu trebuia sa-l scriu, dar partenerul cu care
aveam o intelegere a prins si el sindromul Los Angeles…Doar
ca el e in Bucuresti.
Acea persoana
este un scenarist mult mai bun decat mine. Stie sa se exprime in
cuvinte pe hartie mult mai elocvent decat o fac eu. Dupa multe amanari si promisiuni neimplinite am realizat ca trebuie sa-l scriu eu insumi. Teoretic, sa scrii un
scenariu nu e o chestie complicata, trebuie sa scrii “ce vezi”; sau mai
exact…sa scrii ca si cum ai povesti ce vezi pe ecran unui nevăzător.
Desi stiu teoria, cand ma pun sa scriu fac
mai mult un rezumat...Toate detaliile care imi trec prin cap ca
si regizor dispar in mod misterios cand fac pe scenaristul. Cand i-am
povestit cuiva o secventa din film am intrat intr-o tona de detalii precum
unghii, imbracaminte, stare spirituala a personajului, decor etc., dar
care nu se regasesc in scenariu si dintr-un motiv sau altul imi este
extrem de greu sa le pun pe hartie.
In
fine. M-am pus cu chiu cu vai sa scriu. Practic am luat cam sase luni
pauza din a mai lucra la productii. In
aceasta perioada am scris doua scenarii. Unul este la dosar… Ideea inca
ma intereseaza dar necesita rescrieri la greu. Cealalta idee…imi place
ce-a iesit si acum incerc sa caut oameni carora sa le arat scenariul.
In
toate cartile de scenaristica si “how to make it in Hollywood as a
screenwriter” se spune ca daca ai un scenariu bun esti rezolvat. Nici
unde nu scrie cat de greu este sa convingi pe cineva sa-ti citeasca
scenariul (fie el bun sau prost). De exemplu am dat scenariul la vreo
cinci persoane din industrie (mai mult sau mai putin implicate in
productie, dar unii cu prieteni sus-pusi) si toti mi-au spus “Da, sigur
ca o sa citesc. Iti spun ce parere am, unde mai poti imbunatati etc
etc”. Ei bine, au trecut vreo 3-4 luni de atunci…Nici una din acele
persoane nu mai raspunde la telefon.
Oricum, nu ma dau batut.
Au existat si vor exista asemenea cazuri in Hollywood. De exemplu, lui Sylvester Stallone i-au trebuit ani de zile pana cineva sa-i citeasca
Rocky. La fel si cu Jon Favreau si Swingers, care a devenit un simbol al
vietii in Los Angeles. Desigur avantajul mare pe care l-au avut ei fata
de mine - pasaport American si fara termen limita impus de viza de
sedere. Vom vedea...
In “editia”
urmatoare voi vorbi despre marea dezamagire traita in Los Angeles...ca
doar trebuie sa avem si din astea. Ajuta pe viitor. (text: Cristian Ples)
Vinerea animata: When the Wind Blows
When the Wind Blows (1986)
durata: 1:20:52
durata: 1:20:52
"We must keep abreast of the international situation, Love.
See, the decisions made by the powers-that-be will get to us in the end."
Va prezint o capodopera mai putin cunoscuta si unul din filmele mele favorite, dupa un roman de Raymond Briggs (cel care a scris si scenariul), cu muzica de Roger Waters si David Bowie si un subiect care nu o sa va fie confortabil: ce se intampla cu un cuplu de englezi blajini dupa lansarea bombei atomice si gandurile omului obisnuit despre jocurile politice internationale. O poveste mereu actuala si dureroasa, o animatie intima si maiastra.
joi, 11 iulie 2013
Curs interactiv de cinema
 |
| Mark Cousins |
Cam aşa mă simt zilele astea, după ce am început să văd un film căruia îi tot dădeam târcoale de câteva luni: documentarul de 15 ore (de fapt, 15 episoade a câte o oră) The Story of Film: An Odyssey - scris, regizat şi filmat pentru televiziune şi cinema de Mark Cousins.
Deşi nu am văzut deocamdată decât primele două episoade, am simţit nevoia să-l semnalez cât mai urgent pe Marele Ecran, pentru că descoperirile de acest tip se savurează mai bine între prieteni cu plăceri apropiate.
Trailerul zilei: OLDBOY (US)
Daca ma intreba cineva ce parere am despre un remake Oldboy as fi replicat ca e, in orice privinta, o idee neinspirata. Acum, odata cu aparitia primului trailer imi pare ca Spike Lee si Josh Brolin au americanizat si politizat suficient de interesant sursa originala (seria manga japoneza ecranizata de sud-coreanul Park Chan Wook intr-un puzzle hiperviolent devenit un cult classic) asa incat astept cu nerabdare intrarea noului Oldboy in cinematografe. Ca fapt divers, Samuel L. Jackson joaca si in acest film...
(Sound)track of the day: Rosemary's Lullaby
Tema filmului "Rosemary's Baby", compusa de genialul polonez Krzysztof Komeda -
misterioasa, diafana si obsedanta pana in ziua de azi.
Plus cele mai bune interpretari/variatii "pe tema" gasite de mine.
tema originala (vocal: Mia Farrow)
+
+
Abonați-vă la:
Postări (Atom)