luni, 10 iunie 2013
Pelicule la Street Delivery
Nico şi Betty (Pelicula Culturală) au fost şi ele la TIFF. Nu s-au întors cu mâna goală. Au adus 10 filme europene, din care au selectat trei. Le puteţi vedea în acest weekend la Street Delivery Timişoara, imediat cum treceţi de palmieri pe partea dreaptă sau, şi mai bine, coborîţi din metrou la staţia Mercy.
Joi, 13.06, ora 19.00: Lumea e mare, iar salvarea se ascunde dupa colt
Un baiat, bunicul lui si o bicicleta-tandem – intr-o calatorie pentru recuperarea memoriei.
Regia: Sztefan Komandarev
Coproductie: Bulgaria-Germania-Slovenia-Sambata, 15.06, ora 13.00: Revansa
Un film plin de emotie si suspans in care viata linistita dintr-un sat austriac de munte e tulburata de un eveniment neasteptat.
Regia si scenariul: Götz Spielmann (Austria, 2008)
Duminica, 16.06, ora 10.00: Lotte si misterul pietrei Lunii
Intr-o noapte, doi straini se furiseaza in Gadgetville si incearca sa fure o piatra misterioasa de la un batran caine calator, Klaus, unchiul Lottei. Lotte si Klaus pornesc intr-o aventura plina de peripetii, pentru a dezlega misterul din jurul pietrei.
Coproductie: Estonia, Letonia, Latvia, 2012, Animatie, 73'
Proiecţiile au loc în Ceainăria librăriei Cărtureşti, cu sprijinul casei de distribuţie Clorofilm din Cluj. Intrarea se face pe bază de "mesaje de prietenie şi complimente" (mă rog, o nouă idee şuie, carevasăzică...intrare liberă).
sâmbătă, 8 iunie 2013
Un timişorean de vorbă cu regizorii de filme documentare
Lucian Ionică, Documentar şi adevăr. Filmul documentar în dialoguri (Editura Institutul European, 2013, Colecţia Societate & Publicistică)
Despre filmul
documentar se vorbeşte şi se scrie nedrept de puţin în România. Statul finanţează cu
extremă parcimonie acest gen, televiziunile sunt ocupate cu propriile reportaje în mare parte banale,
producătorii privaţi se afişează reticenţi, iar deţinătorii de cinematografe îl
consideră neprofitabil.
Există, totuşi, câteva evenimente dedicate exclusiv
filmului nonficţional – din care cele mai importante sunt Astra Film Festival
şi One World Romania. În acelaşi timp, şi marile festivaluri au început să includă
în selecţie câteva astfel de filme sau le dedică o secţiune specială, aşa
cum se întâmplă cu TIFF-ul clujean. Ele creează o efuziune de moment, însă, la
nivelul opiniei publice generale, filmul documentar nici nu există sau este
confundat cu producţiile de popularizare de tip Discovery sau cu anchetele
televizate.
Regizorii rămaşi în România îşi concretizează cu greu proiectele,
care ies pe piaţă la distanţe mari unele de altele. Succesele unor realizări
remarcabile din ultimii ani, aşa cum au fost, de exemplu, Născuţi la comandă.
Decreţeii (2005, r. Florin Iepan), Kapitalism – Reţeta noastră secretă (2010,
r. Alexandru Solomon), Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (2010, r. Andrei
Ujică) sau Crulic – Drumul spre dincolo (2011, r. Anca Damian), nu trebuie să
înşele. Publicul este restrâns şi indiferent, iar cultura cinematografică în
această direcţie rămâne deficitară.
De aceea,
Documentar şi adevăr, cartea de interviuri (sau dialoguri, aşa cum spune subtitlul) pe care scriitorul,
universitarul şi omul de televiziune timişorean Lucian Ionică o realizează cu
13 cineaşti legaţi puternic de filmul documentar, cu numeroasele sale ramificaţii şi forme de manifestare, vine să acopere, oportun, un
gol regretabil.
Ideea de a reuni
într-un singur volum viziunile, mărturiile şi sfaturile cinematografie ale
unei părţi importante dintre regizorii români din domeniu - mai tineri sau
mai experimentaţi, celebri sau mai puţin cunoscuţi, stabiliţi în străinătate sau rămaşi în România - se dovedeşte
remarcabilă prin semnificaţiile pe care le dezvoltă.
Lucian Ionică a stat de
vorbă în ultimii ani cu regizori precum Alexandru Solomon, Florin Iepan, Anca
Damian, Thomas Ciulei, Moscu Copel, Răzvan Georgescu, Dan Alexe, Adina
Pintilie, Ştefan Fischer, Sabina Pop sau Laurenţiu Damian, la care se adaugă inginerul de sunet Florin Gioroc şi omul de televiziune Marian Voicu, pe care i-a întrebat, printre altele, despre felul în care lucrează, despre concepţia lor cinematografică şi despre
unele din cele mai cunoscute filme realizate.
Volumul este, în primul
rând, un bun stimulent pentru cei care vor să facă film documentar, dar şi un excelent ghid în această artă şi în lumea protagoniştilor ei. Cineaştii
intervievaţi sunt, în fond, poveşti de succes, care pot servi oricând ca modele.
Lucian Ionică reuşeşte ca prin întrebările puse să culeagă sfaturi pentru posibilii viitori cineaşti, să obţină mărturii despre realizarea concretă a unui film documentar (de la simpla idee şi până la faza montajului), să stimuleze exprimarea opţiunilor de estetică filmică, să extragă experienţe de viaţă şi profesionale (care poartă cititorul prin întreaga lume, dar şi în trecutul mai recent sau mai îndepărtat) şi să schiţeze portrete de cineaşti.
Documentar şi adevăr este, în fond, panorama vie a unei faţete neglijate a cinematografiei româneşti contemporane - filmul documentar (lipsa unor dialoguri cu regizori importanţi din domeniu, aşa cum sunt Andrei Ujică, Radu Gabrea sau Tudor Giurgiu, nu ştirbeşte din farmecul cărţii, însă interviurile cu ei ar fi adăugat, cu siguranţă, alte perspective semnificative).
Deşi, firesc, întrebările urmează o strategie prestabilită, menită a extrage aspectele menţionate mai sus şi a oferi cărţii unitatea necesară, ele nu sunt ridige, ci se pliază pe personalitatea fiecărui interlocutor. Din interviuri se simte plăcerea cineaştilor de a vorbi despre munca lor, de a-şi împărtăşi experienţele, de a-şi exprima ideile despre cinema.
Din aceste motive, Documentar şi adevăr poate fi citită cu egal interes de studenţi, profesionişti, cinefili sau simpli curioşi. Mai presus de orice, cartea este o pledoarie şi un îndemn pentru fiecare din noi să privim mai cu atenţie filmul documentar, să vedem ce e în spatele lui, să-i înţelegem şi să-i admirăm frumuseţea şi să-i acordăm statutul pe care îl merită, acela de creaţie ce poate produce şi stimula aceleaşi emoţii, idei şi trăiri ca orice operă de artă.
P.S. Cartea, proaspăt apărută, se găseşte în librării şi costă 30 de lei.
Ionuţ Mareş
vineri, 7 iunie 2013
La limita de jos a cerului, la Karlovy Vary
La limita de jos a cerului, lungmetrajul regizorului moldovean Igor Cobileanski (autorul unor amuzante scurte Cînd se stinge lumina şi Saşa, Grişa şi Ion) a fost selectat la festivalul de la Karlovy Vary. Mai avem cel puţin două motive pentru care trebuie să fim atenţi la filmul ăsta: scenariul îi aparţine lui Corneliu Porumboiu, imaginea - lui Oleg Mutu.
Pina se întoarce
În ultimii zece ani au trecut destule filme bune prin oraş. Pina (tributul lui Wim Wenders pentru coregrafa Pina Bausch) este unul dintre filmele mari care au trecut aproape pe neobservate, pe aici, în ultimul deceniu. Îşi ia revanşa săptămîna viitoare, în cadrul Festivalului de Dans Contemporan de la Timişoara. Îmi vine să dansez de bucurie...Joi, în Piaţa Unirii, de la ora 22. Să sperăm că meteo ţine cu noi.
Îmi place să revăd şi să reascult trailerul ăsta
joi, 6 iunie 2013
miercuri, 5 iunie 2013
McCabe and Mrs. Miller (1971)
rating: Colectabil
Nu gasesti prea multe western-uri poetice in registrul filmului iar lucrul acesta face ca McCabe and Mrs Miller sa aibe si mai multa prestanta decat simpla mentionare a numelor implicate in realizarea lui. La numai un an dupa succesul avut cu MASH, regizorul Robert Altman viziteaza imaginar Vestul Salbatic pentru a compune o elegie a tinutului de frontiera american, din ce in ce mai imblanzit in salbaticia lui naturala si supus regulilor abia formulate ale noii salbaticii: capitalismul. Pentru a crea insa o atmosfera potrivita sentimentului de nostalgie si tristete, Altman il coopteaza in proiect pe unul din cei mai talentati directori de imagine, ungurul Vilmos Szigmond, care-i va oferi primului o imagine rarisima de lume suspendata la granita dintre vis si basm, cu scene de iarna filmate in ceata si imagini de interior la lumina lampei cu ulei. Compozitia astfel realizata urma sa fie insistent inmuita in acordurile si vocea grava a lui Leonard Cohen, a carui muzica folk a contribuit mult la crearea unei stari rau-prevestitoare.
Efemerul episod e dezvoltat in jurul unui personaj carismatic numit John McCabe (Warren Beatty in virf de forma), un parior plin de sine dar cam las care insa profita de reputatia lui fictiva de pistolar pentru a se impune intr-o comunitate de mineri. Cu bani si talent antreprenorial, McCabe pune pe roti transformarea taberei de nespalati intr-un orasel tipic de inceput de secol XX, adica cu biserica, crasma, cazinou si bordel, dar efortul sau nu pare sa conduca spre un loc ce poate fi numit "acasa". In aventura sa de proto-investitor, McCabe, un sarlatan ceva mai destept decat alti sarlatani de preerie, e mirosit imediat de o alta figura tipica a frontierei, Constance Miller (Julie Christie, diafana si nominalizata la Oscar), o prostituata cu ambitii mult peste cele ale lui John. Profitand de lipsa de pricepere a lui John in treburile femeiesti, dna Miller preia conducerea bordelului, facand din el un loc al pierzaniei mai mult decat ispititor si umfland buzunarele partenerului sau.
Filmul e fixat pe traseul sinuos al relatiei celor doi oameni de afaceri, fiecare priceput in aria sa de activitate si amandoi constienti ca impreuna au mai mult de castigat. E o relatie pragmatica care insa treptat se transforma intr-una de dragoste in care fiecare stie ca celalalt e o fiinta imperfecta. Interesante sunt insa si celelalte personaje care formeaza comunitatea, elemente decorative eficiente pentru cadrul narativ. Unul dintre mineri isi comanda o nevasta prin posta insa odata sosita femeia devine rapid vaduva si apoi prostituata, accentuand astfel fragilitatea vietii la marginea civilizatiei. Rolul acestor jaloane umane e mai vizibil insa pe masura ce povestea progreseaza catre actul final, in care capitalismul aduce la usa lor o companie lipsita de scrupule dornica sa cumpere orasul cu fulgi cu tot pentru a-i exploata zacamintele. O preluare ostila, in termeni moderni. McCabe fiind principalul proprietar, refuzul sau il expune unui alt tip de negociator: vinatorul de recompense.
Una din reusitele filmului, afara de imaginile din natura de o frumusete dramatica, dialogurile arhaice tipice si cantecele tinguitoare a lui Cohen care puncteaza episodic actiunea, o reprezinta infruntarea finala dintre McCabe si oamenii companiei. Abandonat de toti concitadinii, implorat de dna Miller sa fuga, John cauta sa iasa din strinsoare in felul sau caracteristic. Din acest motiv nu va exista acel show-down cavaleresc tipic al genului, in care pistolarii isi arata rapiditatea mainii, ci vreme de 20 de minute protagonistii se vor furisa prin zapada inghetata, dintr-o casa in cealalta, ca sa-si traga un glont in spate. Un deznodamant cu nimic mai putin tensionant insa ceva mai aproape de realitate.
Flagrant
BASTIOANE ÎN CALEA CINEMATECII
Anul trecut, cînd am început să ne agităm şi mai tare pentru o cinematecă, am aflat tot felul de detalii necurate despre spaţiile cu destinaţie culturală din centrul Timişoarei.
Exemplul cel mai flagrant: clădirea istorică Bastion, renovată recent cu bani europeni. În numeroasele spaţii edificate aici urmau să se desfăşoare activităţi culturale. Aflasem că în proiect erau trecute şi două (2) spaţii pentru cinema. Aceste prevederi nu erau opţionale. În cazul în care nu se respectă, beneficiarii lucrării (Consiliul Judeţean Timiş şi Primăria Timişoara) riscă sancţiuni financiare.
Acum avem şi dovada scrisă (danke, Alina) că nu s-au îndeplinit prevederile din proiect. Nu ne vom lega de celebrul "YOUTH ARTISTIC EDUCATION CENTER" care a devenit club-disco Zambara, deşi e anecdotic pentru felul în care "beneficiarii" români au ştiut să pună din nou "Europa în faţa faptului împlinit", şuntînd regulile. Spaţiile prevăzute pentru cinema nu au avut (deocamdată) nici ele o soartă mai bună.
În planurile de mai jos (click pe imagine pentru mărire) veţi regăsi un CINEMA CLUB şi o MEDIATHEQUE CAFE. Cinema clubul de 111 mp a devenit Jazzissimo, mai mult (muuuult mai mult) club decît cinema. Cu mediateca nu se ştie deocamdată ce e. Mai sunt, din cîte am aflat, spaţii neocupate în Bastion. Dar suntem aproape siguri că atunci cînd se vor ocupa (în urma unei licitaţii corecte, publice şi transparente), noii proprietari vor respecta cu precizie nemţească prevederile din plan, nu-i aşa?
Anul trecut, cînd am început să ne agităm şi mai tare pentru o cinematecă, am aflat tot felul de detalii necurate despre spaţiile cu destinaţie culturală din centrul Timişoarei.
Exemplul cel mai flagrant: clădirea istorică Bastion, renovată recent cu bani europeni. În numeroasele spaţii edificate aici urmau să se desfăşoare activităţi culturale. Aflasem că în proiect erau trecute şi două (2) spaţii pentru cinema. Aceste prevederi nu erau opţionale. În cazul în care nu se respectă, beneficiarii lucrării (Consiliul Judeţean Timiş şi Primăria Timişoara) riscă sancţiuni financiare.
Acum avem şi dovada scrisă (danke, Alina) că nu s-au îndeplinit prevederile din proiect. Nu ne vom lega de celebrul "YOUTH ARTISTIC EDUCATION CENTER" care a devenit club-disco Zambara, deşi e anecdotic pentru felul în care "beneficiarii" români au ştiut să pună din nou "Europa în faţa faptului împlinit", şuntînd regulile. Spaţiile prevăzute pentru cinema nu au avut (deocamdată) nici ele o soartă mai bună.
În planurile de mai jos (click pe imagine pentru mărire) veţi regăsi un CINEMA CLUB şi o MEDIATHEQUE CAFE. Cinema clubul de 111 mp a devenit Jazzissimo, mai mult (muuuult mai mult) club decît cinema. Cu mediateca nu se ştie deocamdată ce e. Mai sunt, din cîte am aflat, spaţii neocupate în Bastion. Dar suntem aproape siguri că atunci cînd se vor ocupa (în urma unei licitaţii corecte, publice şi transparente), noii proprietari vor respecta cu precizie nemţească prevederile din plan, nu-i aşa?
luni, 3 iunie 2013
Un strop de frivolitate
Mă refer la cinefilii care se iau prea în serios şi privesc filme cu o morgă de înţelepţi transfiguraţi (orice o fi însemnând asta). Unul din clipurile de anul trecut de la TIFF vorbea despre un tânăr care a murit de la prea multe filme văzute şi care era deplâns de apropiaţi. Mă tăvălesc de râs de fiecare dată când îl văd. Nu pentru că m-aş putea regăsi în personaj... (deşi?). Ci pentru că mă alint să cred că îmi
Un test similar pentru cinefili este simpaticul volum Anticiclopedia filmului. Dicţionar comic şi studii de haz. Titlul ar trebui să spună tot despre această carte apărută, hăt, prin 2009 în celebra colecţie Râsul lumii de la Humanitas, coordonată de Radu Paraschivescu.
Mă ambiţionez totuşi să spun şi de ce Marele Ecran recomandă volumul scris de universitarul Emmanuel Prelle şi jurnalistul Emmanuel Vincenot şi tradus din franceză de Maria Petrescu.
Bine, mi-ar fi plăcut doar să transcriu cât mai multe poante faine din carte, dar mă cam tem de chestia cu drepturile de autor (însă nu atât de mult încât să nu dau, totuşi, câteva exemple ce ar trebui să vă distreze – asta dacă nu au făcut-o deja când aţi citit cartea imediat după apariţie, adică înaintea mea cu mult timp).
Cele nici 100 de pagini se citesc între două staţii mai mari de tren – încă un motiv de a pune mâna pe carte (încă se mai găseşte prin librării).
Şi, pentru că suntem pe un site unde ne dăm cu părerea despre cinema, aş începe cu definiţia pe care cei doi francezi o dau criticului de film sau, extrapolez eu, cinefilului (nu e nevoie să vă regăsiţi în ea, dar, vă rog, să nu fiţi ipocriţi!): Criticul de film: Iubitor de libertate, criticul de film preferă să vorbească despre un film fără să-l fi văzut, ca să nu se lase influenţat. Atunci când totuşi hotărăşte să ia drumul sălilor întunecoase, începe aventura: i se întâmplă adeseori să adoarmă la câte un film de artă, ca să se trezească mai târziu pe plaja de la Cannes, cu o starletă lângă el.
Poate aţi auzit de unul, Orson Welles. Un tip corpolent, cu o voce puternică şi privire şmecheră, care s-a ocupat cu actoria şi, de vreo câteva ori, cu regia. Dacă nu îl ştiaţi, atunci puteţi afla mai multe din această Anticiclopedie: Matahală grăsulie şi specialist în filme neterminate. În 1985, Welles turnează Revoluţia franceză (din motive economice, filmările au loc pe Coasta de Fildeş). Ghinion: firma producătoare dă faliment. Aflând cele întâmplate, cei 70 000 de figuranţi îl mănâncă pe nefericitul regizor, care îşi căutase zadarnic scăparea în dosul unei critici elogioase apărute în Cahiers du cinema.
 |
| Orson Welles |
Cea mai savuroasă şi consistentă parte este glosarul, răspândit în mai multe locuri din carte. Poate nu ştiaţi, de exemplu, cum să recunoaşteţi un film suedez. Ne luminează autorii: Un film suedez se recunoaşte după următoarele trei caracteristici: Este alb-negru, doar că fără alb; Un jucător de şah observă Moartea pe fereastră; O mască de clovn trist simbolizează boala Morţii. Notă: Filmele suedeze în care nu apare Moartea sunt cenzurate de Institutul Suedez de Film.
Ne trezim deseori vorbind despre aşa numitele filme-cult. Câţi dintre noi nu am folosit măcar o dată termenul? Însă ştim oare ce e ăla? Filmul cult este după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: nimeni nu l-a văzut, însă toată lumea vorbeşte despre el - aflăm, definitiv, din Anticiclopedie.
Trebuie să mărturisesc: Am folosit strategia pe care o întâlneşti la comediile hollywoodiene scremute – multe din cele mai tari poante sunt oferite în trailer, aşa că, la vizionare, rămâi cu buza uşor umflată.
Exagerez – cartea are o sumedenie de glume demne de a intra în folclorul cinefililor. Dar are şi destule poante mai puţin inspirate sau ancorate puternic într-o actualitate franceză nu atât de cunoscută străinilor.
O să închei cu un Ştiaţi că ce m-a pus serios pe gânduri: Ştiaţi că, dacă n-ar exista cinematograful: ...lumea ar arăta cu totul altfel? ... hotelurile de la Cannes ar fi ieftine? (nota mea - Adina şi Lucian ar putea confirma) ...John Wayne ar fi un simplu văcar, iar Chiara Mastroianni nici măcar nu s-ar fi născut? ...n-ar exista criminali în serie pe străzile New York-ului? ... îndrăgostiţii habar n-ar avea că trebuie să se sărute?
Ionuţ Mareş
duminică, 2 iunie 2013
Cum mi-am petrecut 1 iunie (Jurnal de TIFF, ep. 2)
De ce? Pentru că tratează un subiect fragil și dureros: pierderea unui părinte. Jojo e un puști de 10 ani care își petrece o mare parte a timpului singur, făcând fix ce are el chef într-o casă dintr-o zonă semirurală olandeză. Când ajunge pe acasă, tatăl său mârâie de obicei replici de părinte autoritar. Dar pe măsură ce filmul înaintează, tatăl pare mai degrabă cocoșat sub povara vieții ca părinte singur decât despotic. Absența mamei e un mister, la început. Jojo spune că e plecată în turneu în America și îl vedem vorbind periodic cu ea la telefon. Apoi Jojo găsește un pui de corb căzut din cuib într-o zi și îl ia acasă. De aici începe o poveste plină. Puiul de corb umple niște goluri și creează altele.
Micul corb reflectă cu o candoare rară modul în care o familie trăiește cu durerea unei dispariții. Încăpățânarea lui Jojo de a pretinde că mama e încă acolo, serbându-i ziua de naștere în absență, se lovește de cea a tatălui său, care preferă să închidă amintirea ei într-o cameră sigilată. Să nu vorbească despre ea, să nu își amintească despre ea. Cum găsește un teren comun tatăl cel introvertit și coleric cu fiul aflat în căutare disperată de afecțiune? Nu pot să vă spun exact decât faptul că puiul de corb are un rol major în poveste. Pentru detalii, va trebui să vedeți filmul în sine. Vă garantez că merită.
Ce filme am mai văzut de 1 iunie? Filme pentru copii de diverse vârste. Adică Après mai, pentru "copii" adolescenți sau post-adolescenți, și Laurence Anyways, pentru "copii" ajunși în midlife crisis. Hai să vă spun câte ceva despre fiecare.
Și apropo de pășirea în viața de adult, următorul film pe care l-am văzut e despre niște oameni care tropăie tocmai prin mijlocul vieții de adult, suferind de o suită completă de simptome de midlife crisis. Adică depresie, dubii legate de propria identitate etc. Mă refer la ultimul film al lui Xavier Dolan, Laurence Anyways, care cred că e favoritul meu până acum. De ce? Pentru sublimul desfrâu estetic la care se dedă tânărul și genialoidul Dolan.
Deși împărtășește fascinația lui Almodovar (despre al cărui ultim film, proiectat în deschiderea TIFF, mai bine nu vă povestesc) pentru personajele care pășesc peste granița (tot mai subțire) care separă genul masculin de cel feminin, Dolan e totuși foarte departe de regizorul spaniol în privința modului de realizare al filmului. În vreme ce primul pare să rămână fidel unei maniere clasice / liniare de spunere a poveștii, cu o intrigă clară și cu o succesiune ușor asimilabilă de episoade narative, cel de-al doilea pare să se fi inspirat mai mult din MTV decât din Cehov. Dolan adoră cadrele lungi, în slow motion, cu un soundtrack vibrant în fundal. Îi place să fixeze un contrast între mișcările lente-prelungite ale personajelor și fondul sonor accelerat. Și apoi să reflecteze agitația unei certuri sau a unor momente dramatice prin mișcările unei camere mobile neastâmpărate, care te aruncă direct în miezul scenei. Îi place să cultive misterul și subtilitatea unui close-up neclar, îi plac profilurile filmate sub un neon roșu, de videoclip, îi plac scenele urbane, cu mizeria și violența lor, dar și cele arctic-rurale ale Canadei nordice.
Atât de la Cluj pentru azi, mâine vă povestesc despre ce a povestit Luminița Gheorghiu la TIFF Lounge, și despre două filme centrate pe eternele ițe încurcate ale egoului feminin (Thy Womb / Pântecele tău și In a bedroom / În dormitor) și conținând scene explicite. Plus despre un film care cred va fi iubit mai degrabă de producătorii de testosteron (m-am și grăbit să îl pun pe lista de recomandări pentru colegul meu de apartament): danezul Nord-vest.
Jurnal de TIFF: Clujul miroase a covrigi și a filme fresh
No, servus. Am aterizat la TIFF în prima zi de festival și de atunci mă plimb între Cinema Victoria, Cinema Florin Piersic și restul locațiilor (multe!) unde se proiectează anul ăsta aproape 200 de filme în 10 zile, venite la Cluj de pe toate continentele. Îmi iau supradoza de filme bune într-un weekend prelungit, într-unul dintre orașele mele favorite. Unde e de ajuns să treci zilele astea într-o plimbare prin Piața Unirii ca să auzi succesiv vorbindu-se română, maghiară, engleză (cu accent sau fără) și franceză. Ce să mai, Clujul miroase a lume cosmopolită, a covrigi (care sunt delicioși și se găsesc în gherete deschise la toate colțurile, alături de palanețele yum-yum), și a filme faine - marca TIFF!
Ca de obicei, meniul de festival înseamnă îngurgitat multe filme și digerat puține. Dar printre porțiile savuroase din cura asta de filme mi-am propus să mai ”mâzgălesc” câte o cronică pentru blog (am parafrazat din editorialele depresive ale Ancăi Grădinariu, pe care le citesc cu plăcere în fiecare zi în Aperitiff, publicația zilnică a festivalului; ea face distincția între ”mâzgăleala blogăristică” și ”critici bine scrise”; well...).
So, ce am văzut până acum? Vineri am ajuns la
timp pentru a prinde două filme din secțiunea Supernova: Drumul Halimei /
Halima's Path, made in fostul spațiu yugoslav, și Francine, made in USA, cu Melissa Leo. Cel dintâi
abordează subiectul mereu fertil al războaielor care au marcat Balcanii în anii '90. Mai exact, războiul din Bosnia. Drumul Halimei dezvăluie un spațiu balcanic
ușor recognoscibil pentru noi, cred – cu tradiționala sărăcie rurală, familiile
profund patriarhale (și la creștini, și la musulmani), în care bărbații sunt
bețivi sau/și violenți, iar femeile sunt victime perpetue. Într-o manieră
tulburător de similară cu Incendies,
filmul e concentrat pe situațiile absurde și profund dramatice create de
războiul interetnic din Bosnia. În care părinți și copii ajung să se
măcelărească reciproc. La fel ca în Incendies, nu lipsesc îngroșările și
senzația sporadică de artificial a scenariului, impresia că prezintă lucrurile
în alb și negru, când de fapt realitatea e plină de griuri. Însă asta nu
știrbește puterea filmului de a impresiona profund prin dezgroparea unor drame
de război cumplite, petrecute, în mare parte fără știința noastră, foarte
aproape de casă.
Mă opresc aici, fiindcă intru la Nord-vest, un film danez intrat în Competiție. Despre ce am văzut sâmbătă, un pic mai încolo. Deci viszlat deocamdată ;)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)