Marele Ecran

luni, 14 ianuarie 2013

Proprietara

SAU CE SE MAI FACE ASTĂZI CU 100 DE LEI

Este una dintre misiunile echipajului Marele Ecran de a descoperi noi izvoare de creativitate în cinema (care nu prea ajung sub lumina reflectoarelor, nici măcar a festivalurilor locale) şi de a le face cunoscute şi vouă. Anul trecut am început seria de proiecţii speciale cu scurtmetrajul The Crossing al lui Cristian Pleş. Începem 2013 cu "lucrarea de licenţă" a altui tînăr regizor în al cărui viitor credem: mediumetrajul Proprietara (de Vlad Dragomirescu). Un film produs în Timişoara cu o sută de lei (!!!) şi o mînă de colaboratori inimoşi. Mîine seară, de la ora 18.00, în cadrul cinematecii din aula BCUT, îi puteţi întîlni pe cîţiva dintre ei. După proiecţie: Q & A. Prezintă Marian Rădulescu şi subsemnatul. Intrare liberă. Mai jos, am desprins cîteva idei din "partea teoretică" a lucrării de licenţă ("Filmul: cîrmă culturală") a timişoreanului Vlad Dragomirescu.

"Cinematografia viitorului este un subiect aprig dezbătut. Într-o parte sunt cei cu 3D-ul, adepţi ai zeului Avatar (2009, regia James Cameron), în alta sunt discipolii lui Greenaway care susţin sus şi tare că filmul narativ e mort şi de o altă parte se găsesc adepţii filmului interactiv, curent proaspăt şi previzibil, sortit mediocrităţii. Pe lângă aceştia sunt cei care cred în continuare în formatul clasic al cinematografiei. Dar până la urmă toate aceste schimbări nu vizează altceva decât forma enunţării, ambalajul, carcasa. Despre ce transmite filmul, despre mesaj, nu se pronunţă mai nimeni. Acest element zburdă nestingherit prin ceaţa gri a liberului-arbitru.

Este dreptul nostru fundamental să verbalizăm, să scriem sau să ilustrăm tot ce ne trece prin cap. Acest drept nu trebuie încălcat. Nu sugerez asta. Sunt doar uimit de eficienţa cu care acestă independenţă în care ne scăldăm a alterat simţirea noastră. Mă sperie viteza cu care latura întunecată a libertăţii de expresie s-a organizat şi s-a repezit pe muncă. În sfârşit, sunt dezamăgit de abandonul cinematografului de artă, atât pe direcţia public-film, dar mai ales din sensul opus, dinspre autor înspre spectator. Adevăraţii păstori şi-au părăsit turma închizându-se în turnul lor de fildeş, iar bietele oi alergă acum bezmetice de la o adăpătoare la alta.

[...]

Partea practică a proiectului meu de licenţă, Proprietara, nu dă nici un răspuns, în schimb adresează o întrebare pe care o consider esenţială. Pentru ca această întrebare să-şi găsească destinatarul a trebuit să creez un mediu al identificării. În această direcţie am construit personajele, situaţile, structura. Am ales interpreţii (doar Bogdan Untilă are şcoală de actorie) după un criteriu mai neortodox, dar destul de folositor. Personajul „D-na Gloria” mi-a fost inspirat inconştient de către mama mea (Maria Dragomirescu, n.n.). Abia scriind o a patra variantă a scenariului am realizat că ea trebuie să-l şi joace, nu doar să îl determine.

Personajul „Marius”, protagonistul, este interpretat de Tudor Buican, prieten bun din liceu şi studenţie. L-am ales pe el datorită vastei sale experienţe în ceea ce priveşte coabitarea studenţească a unori tineri din provincie. Bogdan Untilă, interpretul lui „Ionuţ”, de asemenea vechi prieten atât cu mine, cât şi cu Tudor. Mai mult decât atât, amândoi îmi cunosc şi îmi respectă mama, care ca formare, este profesor de fizică. Cele două fete sunt în viaţa reală tot eleve de liceu. Primind astfel de ingrediente de-a gata, făurirea acestui exerciţiu final s-a concretizat mai curând într-un proces de selecţie, decât într-unul de creaţie. Doar vrabia nu era de fapt vrabie, ci un pesăruş japonez cumpărat dintr-un magazin de animale, care, după cum se vede în penultima secvenţă, îşi „joacă” libertatea ireproşabil.

[...]

Realizarea nu este punctul forte al acestui exerciţiu. În sprijinul ei pot invoca atmosfera sonoră (nicidecum calitatea sunetului), un oarecare ritm al montajului, precum şi ritmul impus de construţie.[...] Cred că meritul cel mai de seamă al acestui demers practic, se rezumă până acum la buna colaborare şi înţelegere a celor care s-au implicat în realizarea lui.

Am filmat cu mama în sufrageria de acasă, de la Timişoara, apartamentul băieţilor fiind la doar cinci minute de mers pe jos. Am folosit ca aparatură o cameră foto DSLR împrumutată, din seria Sony Alpha. Sunetul, aşa cum e el, l-am tras cu o cameră Panasonic dotată un cu microfon mai bun decât cel de pe DSLR. Am dat 70 de lei pe pescăruşul japonez, costul întregii producţii oprindu-se în jurul sumei de 100 de lei. Secvenţa de la gară, am filmat-o în Bucureşti o săptămână mai târziu. Mă onorează faptul că cei care au ales să se implice în realizarea acestui proiect au făcut-o crezând în importanţa întrebării din scenariu." (Vlad Dragomirescu)

Globurile de Aur 2013: Invingatorii

Noaptea trecuta s-au decernat premiile celei de-a saptezecea editie a Globurilor de Aur. In categoriile importante s-a repetat istoria de la Critic's Choice Awards, cu o exceptie: Christoph Waltz l-a "batut" pe Philip Seymour Hoffman la rubrica Cel mai bun actor in rol secundar. Dar Ben Affleck a fost din nou rasfatat. Prin urmare consideram ca si la Oscar Argo are prima sansa la cel mai bun film. Insa ne plac surprizele. In ce priveste televiziunea ne gandim ca am face bine sa vedem si noi Homeland si Game Change.

FILM

Best Motion Picture, Drama: "Argo"

Best Motion Picture, Comedy or Musical: "Les Misérables"

Best Actress, Drama: Jessica Chastain, "Zero Dark Thirty"

Best Actor, Daniel Day-Lewis, "Lincoln"

Best Actress, Comedy or Musical: Jennifer Lawrence, "Silver Linings Playbook"

Best Actor, Comedy or Musical: Hugh Jackman, "Les Misérables"

Best Director: Ben Affleck, "Argo"

Best Supporting Actress: Anne Hathaway, "Les Misérables"

Best Supporting Actor: Christoph Waltz, "Django Unchained"

Best Foreign Language Film: "Amour"

Best Animated Film: "Brave"

Best Screenplay: Quentin Tarantino, "Django Unchained"

Best Original Score: Mychael Danna, "Life of Pi"

Best Original Song: "Skyfall" (music and lyrics by Adele and Paul Epworth), "Skyfall"

TELEVIZIUNE

Best Series, Drama: "Homeland," Showtime

Best Series, Musical or Comedy: "Girls," HBO

Best Actress, Drama: Claire Danes, "Homeland"

Best Actor, Drama: Damian Lewis, "Homeland"

Best Actress, Comedy or Musical: Lena Dunham, "Girls"

Best Actor, Comedy or Musical: Don Cheadle, "House of Lies"

Best Miniseries or Movie: "Game Change"

Best Actress, Miniseries or Movie: Julianne Moore, "Game Change"

Best Actor, Miniseries or Movie: Kevin Costner, "Hatfields & McCoys"

Best Supporting Actress: Maggie Smith, "Downton Abbey"

Best Supporting Actor: Ed Harris, "Game Change"

lista completa cuprinzand nominalizarile aici.

Vinerea animata de luni: Jean-François Laguionie

L'heure d'été - un film de neratat

Înainte de a vedea, poate chiar pe vreunul din marile ecrane din România, Apres mai, cea mai recentă realizare a lui Olivier Assayas, premiată în 2012 la Veneţia pentru scenariu, propun o scurtă revenire, în urmă cu doar patru ani, la L'heure d'été (2008). Dacă l-aţi bifat deja, la timpul lui, vă felicit şi invidiez. Dacă nu l-aţi văzut la acel moment, cum nici eu nu am făcut-o, atunci ar cam trebui să-l treceţi pe locurile fruntaşe în lista de priorităţi. Altfel veţi rata ciocnirea cu un mare film.

Întâlnirea mea cu L'heure d'été acum (şi nu mai târziu) se datorează nu atât lui Olivier Assayas, indiscutabil unul din cei mai originali cineaşti francezi ai momentului, pe care nu l-am urmărit foarte îndeaproape şi aplicat, dar despre al cărui Carlos (2010) am scris de bine. Atracţia principală a reprezentat-o Juliette Binoche, ale cărei filme importante (că alea mai mici sunt imposibil de găsit) nu-mi prea place să le ratez (vă recomand, cu ea, recentele Elles (2011) şi La vie d'une autre (2012), că pe cele mai vechi le ştiţi cu siguranţă, iar deja clasicele Copie conforme (2010) şi Cosmopolis (2012) le-aţi bifat indiscutabil). Iar anul ăsta o vom vedea în Camille Claudel, 1915, cea mai recentă trăsnaie (care va fi prezentată în premieră la Berlinale) a francezului Bruno Dumont, un regizor greu digerabil, dar extrem de precis în a diseca natura umană.

Cu părul vopsit blond, Binoche joacă aici rolul unui designer de obiecte stabilit în SUA, care revine de câteva ori pe an în Franţa, unde se întâlneşte cu mama sa, cei doi fraţi, soţiile şi copiii acestora. Prima reuniune, care ocupă minute bune din debutul filmului, este de la aniversarea de 75 de ani a mamei, Helene, interpretată de Edith Scob, pe care aţi văzut-o recent în rolul şoferiţei lui M. Oscar din Holy Motors.

Helene, moştenitoare a unei impresionante case aristocratice nu foarte departe de Paris şi a mai multor obiecte de valoare ale unui unchi artist şi colecţionar (cu care ar fi avut şi o relaţie tulbure), vrea să pună lucrurile la punct în privinţa testamentului, bazându-se în special pe fiul cel mare, Frederic (Charles Berling), economist şi scriitor, cel care este un fel de personaj central. În restul filmului, la nivel narativ, asistăm la jocul între convenţii familiale şi interese personale dintre cei trei fraţi, nevoiţi să discute moştenirea mamei (mezinul, director de departament în cadrul unei importante companii, deplasat cu serviciul în China alături de soţie şi trei copilaşi, este jucat de Jeremie Renier, creaţia fraţilor Dardenne).

Acum, că am trecut peste cele câteva informaţii din scenariul semnat tot de Assayas necesare pentru a construi un spaţiu comun de înţelegere, merită să vă spun de ce L'heure d'été este un must-see.

Aş putea să încep cu imaginea lui Eric Gautier, care şi-a mai pus semnătura pe filme ca Pola X, Diarios de motocicleta, Coeurs, Into the Wild, On the Road sau Les herbes folles. Culorile sunt când luminoase şi vii, în momentele de armonie familială, timp în care şi aparatul de filmat este în mişcare continuă, când întunecoase şi reci, în secvenţele mai tensionate, când camera îşi încetineşte ritmul, întârziind pe personaje în scurte, dar percutante momente de regret şi tristeţe. Assays evită însă orice tentaţie lacrimogenă, păstrând distanţa necesară şi tăind prin montaj atunci când trebuie.

L'heure d'été este filmul detaliilor evocatoare. Assayas reuşeşte ca din doar două-trei replici sau gesturi să contureze temperamente şi chiar tipologii, iar din cadre de câteva secunde – să aducă informaţii indispensabile în aprofundarea multiplelor sensuri pe care le dezvoltă.

Aşa cum scrie Andrei Gorzo în cazul filmului Apres mai („Cât despre Assayas, acesta nu-i aici nici elegist, nici ironist, ci mai degrabă un arheolog al "contra-culturii" lui personale - adică aşa cum a cunoscut-o el, căci, după cum lasă destul loc de înţeles prin refuzul lui de a trage concluzii generale despre epocă, "pentru alţii o fi fost altfel"), cineastul francez nu este nici în L'heure d'été dictatorul gata să impună prin generalizări brutale opinia sa despre lume şi viaţă, şi nici paseistul care bombăne în barbă despre decăderea societăţii actuale, într-un film care pune totuşi faţă în faţă (sau, mai degrabă, umăr la umăr) trei generaţii, fiecare cu atuurile şi, mai ales, scheletele sale din dulap.

Dar poate cel mai provocator aspect al filmului este felul în care Assayas ne direcţionează atenţia spre „personajele” pe care nu le-am menţionat până acum, dar care joacă un rol hotărâtor: obiectele, fie ele de mare valoare în bani sau doar cu încărcătură sentimentală. Aşa cum spune şi personajul Helene, atunci când oamenii şi amintirile lor dispar, obiectele sunt cele care mai dau seama de ce a fost odată. Iar renunţarea la lucrurile dragi care au aparţinut predecesorilor înseamnă de fapt abandonarea unei bune părţi a trecutului, moment niciodată uşor de depăşit. Rămân însă un oarecare regret şi necesitatea de a alerga mai departe, aşa cum fac cei doi tineri în final.

Ionuţ Mareş

duminică, 13 ianuarie 2013

Hitchcock (2012)

'Behind every Psycho is a great woman'

rating: Colectabil

Avandu-l pe Alfred. Hitchcock pe o pozitie dominanta intre regizorii supusi studiului individual nu puteam ignora filmul biografic al lui Sacha Gervasi care poarta numele iconicului cineast. Bazat in parte pe cartea lui Stephen Rebello, Hitchcock acopera perioada in care maestrul suspansului, indispus de cateva cronici negative la North by Northwest si de insinuarile reporterilor privind retragerea sa in glorie, decide sa contra-atace facand un film care sa-i lase perplecsi. Filmul respectiv va fi Psycho, cel mai riscant pariu artistic facut de regizorul britanic si, totodata, cel mai mare succes al sau. In Hitchcock primim acces in spatele scenei, asistand la making of Psycho, dar in acelasi timp intram si in dormitorul maestrului ca sa descoperim adevarul proverbial ca in spatele fiecarui barbat faimos se afla o femeie puternica.

Anthony Hopkins il interpreteaza pe Hitch iar Helen Mirren imbraca rolul sotiei, asistentei si muzei sale, Alma Reville, impreuna cei doi oferind gravitate si stil cuplului creativ. Filmul exploreaza in egala masura relatia complicata dintre cei doi protagonisti si incalcitele negocieri si sfori trase in industria filmului din acea vreme. Dezvoltand o obsesie pentru cartea Psycho si personajul ei principal, Hitch e hotarat sa dea viata filmului chiar daca asta il poate ruina. Dar maestrul stie ca atata vreme cat o are pe Alma langa el, impreuna pot reinventa horror-ul. Scenaristul John McLaughlin isi ia insa cateva libertati artistice inserand o pseudo-idila a Almei cu scriitorul Whitfield Cook (Danny Huston) care sa provoace gelozia lui Hitch, punand in pericol realizarea Psycho si casnicia lor. Oricat de fictiva ar fi toata tarasenia, abaterea ii ofera lui Helen Mirren ocazia sa straluceasca intr-o scena de confruntare conjugala, ceea ce e un cadou nesperat pentru noi.

Revenind insa la productia Psycho trebuie stiut ca sunt redactate cele mai importante elemente din realizarea sa: de la decizia creativa de a-si omori starul in prima jumatate de ora, la castingul pentru alegerea lui A. Perkins (James D’Arcy e o replica naturala) si a lui Janet Leigh (Scarlett Johansson are ceva din magnetismul si umor ei ingenuu), filmarea scenei de la dus, montajul, negocierile cu cenzorii si lectia de publicitate oferita de Hitchcock: inca din startul productiei toate cartile Psycho au fost cumparate pentru ca publicul sa nu afle finalul iar inaintea lansarii cinema-urile au primit ghiduri pentru proiectie.

Cat il priveste pe Hitchcock omul, filmul lui Gervasi reuseste destul de bine sa-i deconspire cateva din particularitati, obsesii si tabieturi, aratandu-l deopotriva uman si excentric, perfectionist si sensibil. Umorul britanic, sarcasmul parca nobiliar, agerimea mintii si caracterul poznas fac contrast interesant cu profunzimea psihologica a obsesiilor sale. Fara indoiala, cea mai artistica abatere - cosmarurile si conversatiile suprarealiste cu Ed Gein, criminalul real din spatele fictiunii Psycho - reprezinta si cea mai introspectiva lumina in care-l putem aseza pe maestrul suspansului. In drumul sau de explorare a voyeurismului Hitch ar fi fost tentat sa traga cu ochiul destul de adanc si in mintea sa, nu doar a criminalului sau a spectatorului.

Trailer

vineri, 11 ianuarie 2013

Lincoln (2012)

Rating: Colectabil

În primele minute de film, Daniel Day-Lewis – îmbrăcat natural în pielea lui Abraham Lincoln – discută cu doi soldați de culoare, undeva într-o tabără militară. Suntem în miezul Războiului Civil, iar în jur forfotește o mulțime de oameni în uniforme. După ce ascultă sobru detalii despre ce s-a întâmplat pe câmpul de luptă, Lincoln relaxează gradual dialogul. Cumva, acesta alunecă spre subiectul părului președintelui american, care arată cam nearanjat. Lincoln are un păr neobișnuit de aspru și des ”pentru un alb”, observă unul dintre cei doi soldați de culoare. Interlocutorul lor confirmă și plusează: ultimul frizer prezidențial s-a spânzurat după ce a eșuat lamentabil în a-i îmblânzi claia de păr. Se zâmbește larg de ambele părți.

Momentul acesta inițial anunță destul de clar linia pe care marșează filmul. Adică aceea de a prezenta un ”Lincoln uman”. Nu o statuie, nu o figură legendar-distantă, ci ”un om ca toți ceilalți”. Cu bune și cu rele. Cu un simț dezvoltat al umorului și cu povara enormă a Războiului Civil american în spate.

Abraham Lincoln nu e singurul mit pe care filmul încearcă să îl coboare de pe piedestal. Abolirea sclaviei e un altul. Ea e schițată mai degrabă ca rezultat al unei conjuncturi favorabile, abil speculate de Lincoln, decât ca un demers glorios, aplaudat de toți americanii. Scenariul nu se sfiește să arate metodele nu neapărat ortodoxe folosite de Lincoln și de aliații lui pentru a obține aprobarea amendamentului ce abolea sclavia.

Să vă mai spun că Daniel Day-Lewis e extraordinar? Aproape se înțelege de la sine. De la Gerry Conlon din In the Name of the Father la Bill The Butcher din Gangs of New York sau Daniel Plainview din There Will Be Blood – Lewis a devenit, practic, autor aproape exclusiv de roluri legendare. Mulți îl declară, pe bună dreptate, unul dintre cei mai mari actori în viață.

Dar ce m-a surprins un pic a fost decizia lui de a colabora cu Spielberg. Și asta pentru că e clar că poza acestuia din urmă se află afișată mare în dicționar, în dreptului definiției conceptului de ”cinema mainstream”. Dacă cineva și-ar putea pune liniștit numele pe manualul cu rețete hollywoodiene de făcut filme, acela e Spielberg. Nu zic că nu e un mare maestru la ce face, doar că e greu să fii surprins de ceva la filmele lui. E mainstream corect, by the book. Cu o dozare adecvată a suspansului, cu viori în fundal. Film pentru mase. Ceea ce nu e rău, neapărat. Doar că, nu știu sigur de ce, cinefilul din mine se aștepta ca Lewis să intre într-un proiect mai curajos. Adică nu într-unul care va fi cu siguranță oscarizat din cauza subiectului și a regizorului. Nu într-un film care, deși nu se vrea glorificator, tot arată ca și cum ar fi fost finanțat de Casa Albă pentru a pompa o infuzie de orgoliu național în audiențele americane.

Să nu mă înțelegeți greșit: Lincoln e un film bun, cu replici bine scrise, cu neașteptat de mult umor, cu acțiune și personaje construite fără cusur. Iar Daniel Day-Lewis e transfigurat complet pentru a-l impersona pe președintele american. Însă filmele mele favorite cu el rămân cele trei menționate mai sus. Pe de altă parte, Lincoln s-ar putea să rămână pe lista filmelor mele favorite cu Sally Field și Tommy Lee Jones. Ambii în roluri aparent minore, dar absolut memorabile.

Trailer

joi, 10 ianuarie 2013

Oscar 2013: Nominalizari

De cateva ore s-au anuntat nominalizarile la Premiile Academiei Americane de Film, editia 2013. N-a fost nicio surpriza ca Lincoln e onorat cu 12 nominalizari. E foarte probabil sa stranga caimacul, S. Spielberg fiind un bun prieten al Academiei iar subiectul istoric si realizarea de anvergura e foarte probabil sa fi atins o coarda sensibila. Americanii isi iubesc eroii. Life of Pi al lui Ang Li a facut si el o impresie buna, are 11 nominalizari. Silver Linigs Playbook era un film caruia pana acum nu i-am acordat nici o atentie. Se pare ca trebuia. Are 8 nominalizari intre care 7 majore - inclusiv la toate cele 4 categorii de actori - asa ca s-ar putea sa fie o experienta interesanta. Les Miserables are si el 8 nominalizari insa regia lui Tom Hooper n-a convins. Argo are 7 nominalizari, dar nici Ben Affleck n-a prins un vant favorabil, avant sanse reale doar la montaj. La fel e si cazul Kathrynei Bigelow, al carei Zero Dark Thirty a strans 5, cu sanse mari la cel putin una din ele: pentru cea mai buna actrita Jessica Chastain. Amour al lui M. Haneke are tot 5 nominalizari si nu vad cum cea pentru film strain i-ar putea scapa dar Q. Tarantino si-al sau Django Unchained, desi are tot 5, ma indoiesc ca se va alege cu vreuna, desi personal m-as bucura sa ia pentru scenariu original. Fun fact: The Hobbit si The Master au fiecare cate 3 nominalizari.

Best Picture
Amour
Argo
Beasts of the Southern Wild
Django Unchained
Les Miserables
Life of Pi
Lincoln
Silver Linings Playbook
Zero Dark Thirty

Best Actor
Bradley Cooper, Silver Linings Playbook
Daniel Day-Lewis, Lincoln
Hugh Jackman, Les Miserables
Joaquin Phoenix, The Master
Denzel Washington, Flight

Best Actress
Jessica Chastain, Zero Dark Thirty
Jennifer Lawrence, Silver Linings Playbook
Emmanuelle Riva, Amour
Quvenzhane Wallis, Beasts of the Southern Wild
Naomi Watts, The Impossible

Best Supporting Actor
Alan Arkin, Argo
Robert De Niro, Silver Linings Playbook
Philip Seymour Hoffman, The Master
Tommy Lee Jones, Lincoln
Christoph Waltz, Django Unchained

Best Supporting Actress
Amy Adams, The Master
Sally Field, Lincoln
Anne Hathaway, Les Miserables
Helen Hunt, The Sessions
Jacki Weaver, Silver Linings Playbook

Best Director
Michael Haneke, Amour
Ang Lee, Life of Pi
David O. Russell, Silver Linings Playbook
Steven Spielberg, Lincoln
Benh Zeitlin, Beasts of the Southern Wild

Best Original Screenplay
Amour, Michael Haneke
Django Unchained, Quentin Tarantino
Flight, John Gatins
Moonrise Kingdom, Wes Anderson and Roman Coppola
Zero Dark Thirty, Mark Boal

Best Adapted Screenplay
Argo, Chris Terrio
Beasts of the Southern Wild, Lucy Alibar and Benh Zeitlin,
Life of Pi, David Magee
Lincoln, Tony Kushner
Silver Linings Playbook, David O. Russell

Best Animated Feature:
Brave
Frankenweenie
ParaNorman
The Pirates! Band of Misfits
Wreck-It Ralph

Best Cinematography
Anna Karenina, Seamus McGarvey
Django Unchained, Robert Richardson
Life of Pi, Claudio Miranda
Lincoln, Janusz Kaminski
Skyfall, Roger Deakins

Best Documentary Feature
5 Broken Cameras
The Gatekeepers
How to Survive a Plague
The Invisible War
Searching for Sugar Man

Best Foreign Language Film
Amour, Austria
Kon-Tiki, Norway
No, Chile
A Royal Affair, Denmark
War Witch, Canada

Best Original Score
Anna Karenina, Dario Marianelli
Argo, Alexandre Desplat
Life of Pi, Mychael Danna
Lincoln, John Williams
Skyfall, Thomas Newman

Best Visual Effects
The Hobbit: An Unexpected Journey
Life of Pi
The Avengers
Prometheus
Snow White and the Huntsman

restul categoriilor aici.

Incursiune în necunoscut – The Deep Blue Sea

Apărut în 2011, The Deep Blue Sea este al șaptelea film al britanicului de 67 de ani Terence Davies, lansat la peste un deceniu de la precedentul lungmetraj de ficțiune, The House of Mirth (timp în care cineastul a mai oferit, în 2008, un documentar despre Liverpool, orașul său natal).

Având până acum trei prezențe la Cannes, în 1988, 1992 și 1995, din care prima, cu Distant Voices, Still Lives, a fost recompensată cu premiul FIPRESCI, Terence Davies oferă în The Deep Blue See, un film ”lent și intimist” (Cinesseur) bazat pe o piesă a lui Terence Rattigan cu acțiunea în Londra anilor 50, drama unei femei prinse între o căsnicie banală cu un judecător mai în vârstă și o iubire fulgerătoare pentru un alt bărbat, fost pilot și participant la al Doilea Război Mondial.

Nimic nou până acum, doar că Davies nu numai că evită clișeele unei melodrame, ale unui triunghi amoros previzibil, dar pune mereu sub semnul întrebării felul în care suntem obișnuiți să etichetăm prin simplificare și clișeizare relațiile dintre personaje și sentimentele lor. Acest demers de chestionare a locurilor comune, prezente în tone de filme anual, nu se face însă prin scoaterea spectatorului din convenție (așa cum se joacă, de pildă, Leos Carax în recentul Holy Motors), ci tocmai prin construirea unui realism psihologic fără note false, a unei tensiuni veridice și neîntrerupte, a unei psihologii incerte a personajelor.

Davies și Rattigan nu arată în niciun moment cu degetul, căutând vinovați și victime, ci doar ne fac părtași la trăirile unei femei, într-o societate cu reguli bine definite (unii ar spune conservatoare) și aflată în proces de recuperare după războiul devastator.

Cineastul britanic are însă grijă să lase în plan secund contextul social și istoric (care are totuși o influență asupra vieții protagonistei), concentrându-se pe stările intense ale lui Hester, interpretată remarcabil de Rachel Weisz, care ”face unul din cele mai solide şi emoţionante roluri ale sale ever” (tot Cinesseur). De altfel, actrița a și fost nominalizată la Globurile de Aur din acest an pentru rolul său, intrând în competiție cu Jessica Chastain, Marion Cotillard, Helen Mirren și Naomi Watts.

Ritmul lent al filmului (ca disoluția fumului de la țigară), la care se adaugă muzica puternică și evocatoare de tristeți profunde a lui Samuel Barber și culorile șterse, purtătoare de melancolie, din imaginea lui Florian Hoffmeister, permite acumularea tensiunii și oferă spectatorului prilejul de a observa comportamente și nu ”acțiuni” (în sensul uzat al termenului) bazate pe resorturi precis definite.

Imprevizibilul psihologic și comportamental al personajelor, dar și pașii înainte și înapoi chiar și din relația unor îndrăgostiți (legătura extramaritală dintre Hester și iubitul ei amintește deopotrivă de Antonioni, Wong Kar Wai și Bille August), oferă prilejul unei meditații despre cât de mult putem înțelege cu adevărat ce se află nu doar în sufletul celui de lângă noi, dar chiar și în abisul nostru interior.

Ionuț Mareș

Recomandarea zilei: Rundskop

Unul din cele mai bune debuturi europene din ultimii 5 ani:
Rundskop (Bullhead)

de Michael R. Roskam

luni, 7 ianuarie 2013

Cele mai bune filme ruseşti din 2012

Vasile Ernu ne recomanda

cele mai bune filme ruseşti din 2012 !

Pagini

luni, 14 ianuarie 2013

duminică, 13 ianuarie 2013

vineri, 11 ianuarie 2013

joi, 10 ianuarie 2013

luni, 7 ianuarie 2013