marți, 14 iunie 2011
Hangover 2
rating: eroare
Daca ati vazut primul Hangover, atunci inseamna ca l-ati vazut si pe al doilea. Todd Phillips isi copiaza aproape cadru cu cadru succesul din 2009. "Ce se intampla in Vegas ramane acum in Bangkok" care e, intelegeti, un decor mai "exotic". Sunt schimbate doar cateva detalii minore: viitoarea sotie e asiatica, animalul din baie e maimuta in loc de tigru, "dintele scos" e acum tatuaj pe ochi, chinezul din portbagaj e uitat in masina de facut gheata. Alte detalii din scenariul initial sunt duse la extrem: calugarul budist, travestitul, revolta din strada, cel disparut din gasca si-a pierdut un deget si...in rest totul e acolo, inclusiv Mike Tyson. In continuare Zach Galifianakis (in sfarsit i-am invatat numele) fura toate scenele in care apare, fiind sarea si piperul distributiei. Fara el filmul ar fi doar o "budinca de orez insipida". Asa poate fi totusi o experienta agreabila, mai ales daca vii in ziua de dupa o petrecere monstru. La Hangover 2 se merge si se rade "in haita", altfel nu va recomand. Daca vreau sa revad Hangover 1 prim, ma uit acum pe HBO si nu trebuie sa platesc bilet pentru un film la care e schimbat doar titlul. Motiv pentru care am acordat ratingul de mai sus acestui sequel clonat, rating pentru care voi fi, sunt sigur, serios mustruluit. Trageti!
TIFF10 in zece filme (2)
Incendies (2010)
Incendii a fost unul din filmele de la TIFF de la care aveam mari asteptari intrucat nominalizarea la Oscar a filmului lui Denis Villeneuve facuse sa curga multa cerneala. Tot o drama sociala plasata in Orientul Mijlociu (la fel ca Nader si Simin) Incendii e un mister segmentat in capitole care incepe in Canada cu anuntarea decesului unei femei si te poarta inapoi in trecut, pe urmele lasate de ea, pana in miezul razboiului civil din Liban, cand militiile crestine si comandourile palestiniene au stat in spatele unor serii de masacre oribile. Scopul incursiunii il constituie doua scrisori lasate de Narwal Marwan (belgianca Lubna Azabal) copiilor ei pe care le cere sa le transmita tatalui (presupus mort) si fratelui lor (a carui existenta era o surpriza). Ajutata de notarul familiei, fiica sa Jeanne calatoreste intr-o zona plina de vechi cicatrici ale conflictelor etnico-religioase desoperind lucruri despre mama ei pe care nu si le-ar fi imaginat vreodata. Prin flashback-uri descoperim si noi o viata marcata de razboi, lacrimi, sange si torturi din care Nawal s-a distins drept “femeia care canta”.
Filmul produce un impact puternic in plan emotional datorita imaginilor pitoresti si a scenelor violente care percuteaza nemilos ochiul cinefil. Intr-o scena ravasitoare, un autobuz de refugiati musulmani e oprit in desert de un comando crestin, mitraliat si incendiat de oameni cu icoana Sfintei Fecioare pe kalashnikov. Pe masura ce plotul se desfasoara un scenariu oribil sta sa se contureze, unul care ar explica raceala relatiei dintre mama si copii. Se dovedeste ca Narwal a avut in tinerete un copil pe care l-a dat spre adoptie si pe care l-a cautat toata viata. In acelasi timp a luat parte la conflictul din regiune asasinand un lider politic si petrecand 15 ani intr-o inchisoare unde a fost torturata si violata repetat, ramanand insarcinata cu “fructele maniei”. Abia spre sfarsitul vietii spirala urii a putut fi rupta (printr-un twist pe care l-am banuit cu totii mult prea devreme) si femeia si-a gasit linistea. Filmul are meritul de a dezvalui portiuni de istorie prin intermediul unui puzzle familial.
The King of Devil's Island (2010)
The King of Devil’s Island e unul din acele filme norvegiene care se disting de la sine nu doar in cinematografia nordica ci si in cea internationala. Imprastiind ceata din sistemul corectional norvegian, Regele de pe Insula Diavolului face o incursiune in viata detinutilor juvenili exmatriculati de stat la inceputul secolului XX intr-un loc retras, friguros si aproape pustiu, Insula Bastoy din fiordul Oslo. Acolo, intr-o colonie de minori pastorita de Stellan Skarsgard, ajunge Erlung, un tanar de 17 ani al carui dosar contine o crima. Gandurile sale sunt permanent indreptate inspre evadare dar Erlung descopera repede ca pentru a avea o sansa reala trebuie sa se adapteze regulilor comunitatii si sa castige prieteni. Regimul de detentie e insa unul destul de sadic iar instructorii aplica un abuz fizic si psihic care frange definitv caracterele slabe si le alieneaza pe cele puternice. Asa ca baietii fie sunt prea fricosi fie prea cuminti ca sa se mai gandeasca la libertate. Spiritul lui Erlung ajunge insa la 3 dintre ei: un bataus, un rational si un sensibil.
Marius Holst, regizorul acestui film bazat pe realitate, spune povestea acestor baieti cu probleme fara melodrama ieftina. Nu ni se arunca in fata evidenta abuzurilor ci suntem lasati s-o intuim singuri. Tovarasii lui Erlung devenind si ei mai mult de un simplu nume. Metafora cu balena injunghiata cu 3 harpoane care tot inoata mai departe functioneaza de minune in exprimarea acelui tip de incapatanare care duce fie la libertate fie la moarte. Erlung isi asuma tot mai multe riscuri pe masura ce locul isi dezvaluie secretele iar conflictul culmineaza cu o revolta generala inabusita repede de armata norvegiana. Cu o regie eficienta, un joc actoricesc excelent si cadre fotografice de exceptie, Regele de pe Insula Diavolului e Imparatul Mustelor la cercul polar.
Cave of Forgotten Dreams (2011)
Cave of Forgotten Dreams, documentarul lui Werner Herzog, e singurul mod in care putem avea si noi acces la picturile rupestre din recet descoperita Pestera Chauvet, cele mai vechi manifestari de creativitate ale umanitatii, realizate acum vreo 32 de mii de ani de mana sigura a unui homo artisticus. Intr-o miscare fara precedent in lumea subteranelor fragile, Herzog a primit aprobare sa filmeze tridimensional aceste mostre de talent si sensibilitate pentru ca astfel oamenii moderni sa poate cunoaste la ce anume visau stramosii lor in bezna pesterilor din epoca glaciara. Peretii calcarosi sunt plini de rinoceri, bizoni, lei, cai si alte animale din perioada respectiva, perfect conservate, acoperite de un strat fin de calcit scurs in 30.000 de ani de liniste.
Norocul acestor desene a stat in faptul ca pestera a fost astupata de o cadere de stanci in vremuri imemoriale si astfel operele au fost ocrotite. Incuiate acum in munte cu o usa de otel, intr-o atmosfera controlata, desenele accepta doar cateva ore pe zi vizita echipei de filmare care trebuie sa se descurce in spatiul stramt fara sa rupa vreo stalactica sau sa zdrobeasca vreo urma de urs arhaic. Herzog face apel la dramatism in nararea documentarului, folosete metafore, ironii fine, creandu-ne scenarii amuzante sau absurde, dupa inspiratie. Si in tot acest timp desenele stravechi se deruleaza pe ecran, folosind din plin 3D-ul pentru a ne oferi acea impresie de profunzime. Unele din ele au fost chiar dublate parca de un proto-animator in cautare de miscare la lumina focului si, deci, lasandu-ne sa speculam la nasterea cinema-ului de pestera..
Copacabana (2010)
Filmul lui Marc Fittousi, Copacabana, nu a oferit mai multe dincolo de rolul lui Isabelle Huppert. Intolita in hainele stridente ale lui Babou, madame Huppert joaca o femeie excentrica si cam aiurita care vrea sa-si reapropie fiica mai traditionalista si mai matura astfel incat aceasta sa nu mai fie stanjenita in prezenta ei. De retinut ca fiica din film, Esmeralda, e interpretata chiar de fiica naturala a Isabellei, Lolita Chammah. Deci un film de familie. Babou insa e cam iresponsabila si astfel Esmeralda o anunta ca nu o asteapta la nunta. Cu orgoliul ranit, Babou pleaca in Belgia, pe litoral si-si gaseste de lucru in turism, dorind sa devina mai demna si mai respectabila. Desi are un inceput molcom filmul mareste tempo-ul in a doua jumatate insa asta lasa impresia unei grabe de a se sfarsi. Exista si alte personaje in afara de mama si fiica dar nu prea au loc sa rasufle cum trebuie si sa faca impresie, Babou furand tot ecranul. E intrutotul filmul Isabellei Huppert.
Al zecelea film vazut la TIFF a fost Proiectul neintitulat al lui Kartik Krishnan, despre care am vorbit deja. Si cu asta am incheiat seria de articole dedicate festivalului clujean. Revenim la "normalitate".
luni, 13 iunie 2011
The Borgias (2011)
Doua mii de volti
Scurt metraj experimental sau documentar mut, orice-ar fi, 2000V al lui Vlad Fenesan ne coboara in subteranele Bucurestilor intr-o plimbare de 24h cu metroul. Chiar ma intrebam ce se mai intampla pe-acolo in afara programului.
duminică, 12 iunie 2011
TIFF ZECE
Ma resemnasem cu ideea ca nu voi mai ajunge la TIFF la editia aniversara. Si apoi a venit mesajul de la doi prieteni (mersi Rodica, mersi Mihai!) ca, la hotelul unde facusera ei rezervare, cineva din gasca renuntase la camera. Era imboldul de care aveam nevoie. 127 de ore mai tarziu coboram dealul Feleacului. Experienţa mea tiff-ică de pînă acum însemna un week-end ticsit cu filme. Cu bune şi rele, TIFF 10 n-a fost deloc diferit.
Rele: nu mi-a plăcut gala de deschidere. Prea lungă partea de mulţumiri (care a trebuit sa includa toti primarii Clujului, de la Funar la Apostu via Boc) si de discursuri cvasi-sforaitoare. No, ediţie aniversară asa ca-i scuzam.
Nu mi-a plăcut re-novatul şi re-numitul cinema “Florin Piersic” (ex-Republica): spaţiul dintre rîndurile de scaune e foarte îngust (ca si cum ar fi croit dupa fizicul lui Boc) iar sonorizarea are un brum supărător. Cel mai tare a bîzîit la Incendies (Incendii, 2010). Dar nu de asta mi-a displăcut filmul canadian nominalizat la Oscar. Plasarea în Palestina a unei drame intortocheate de familie (pe muzica Radiohead) promitea o experienţă (sau măcar un deznodămînt) şoc. Filmul a fost nejustificat de lung, spaţiul pentru picioare –ma repet- prea scurt, iar deznodămîntul - previzibil de pe la jumate.
Asa si asa: Baronii (de Nabil Ben Yadir, coproductie Belgia-Franta) se concentreaza pe o gasca de baieti de cartier care taie frunze la caini toata ziua. De fapt ei au o teorie: fiecare om are un numar predeterminat de pasi; cand ti-ai epuizat pasii, contorul se blocheaza si mori; solutia: sa stai degeaba. Teoria asta adolescentina iese cam sifonata cand intra in contact cu viata reala. Principalul mare defect al filmului este ca razi surprinzator de putin tinand cont ca eroul central e un aspirant la scena de stand-up comedy.
Am vrut neaparat sa ajung la filmul lui Manoel de Oliveira: Excentricitatile unei blonde. Omul acesta e cel mai in varsta regizor activ, fiind ceva mai tanar ca cinematograful (102 ani). Il face pe Eastwood sa para un tinerel cu cei 80 de ani de cariera ai sai, cariera care nu s-a oprit inca (portughezul e in preproductie cu un nou film). Atmosfera dulceag-romantica si manierismele (artificialitatea, afectarea) nu au fost pe gustul meu, dar venerabilul cineast trebuie admirat pentru luciditate si fermitatea cu care inca sade in scaunul regizoral.Bune. Imi place tot mai mult Clujul. Întreg centrul devine un covor roşu care se aşterne la picioarele TIFF-ului. Oraşul şi festivalul se merită unul pe celălalt (nota bene, draga Timişoara, care ai ambitii de capitala culturala europeana). Fondatorul festivalului, Tudor Giurgiu, spunea la seara de gală că “din cele 180 de filme din program fiecare va găsi ceva pe placul lui”.
Am simtit ca n-o sa-mi placa filmul de gala - Potiche (de F. Ozon) - si am fugit peste drum de Piata Unirii la Arta unde rula An Bisect (Mexic, 2010). Filmand numai intr-un apartament stramt si auster, Michael Rowe ii cam eclipseaza pe "minimalistii" nostri. Vedem cum se scurge o luna (februarie, an bisect) din viata unei tinere jurnaliste free-lancer (adica lucreaza acasa), detinatoarea unui CV sexual destul de promiscuu. Asta pana il gaseste pe El (singurul care nu pleaca imediat dupa consumarea actului) si lucrurile ajung la alt nivel. Adica pe muchie. Tipul (Gustavo Parra) amesteca dragostea cu nitica bataie sau o strangulare-sora-cu-moartea. Ceea ce Ea (Monica del Carmen) chiar isi dorea de fapt. Pe baza acestei povesti, altora le-ar fi iesit un snuff/torture-porn. Meritul filmului este, asa cum observa si Richie, absenta vulgaritatii din scenele de sex, fie ele si sado-maso.
În patru timpi (Italia-Elvetia-Germania) i-a plictisit/adormit pe multi (nu se aude decat o replica tot filmul: "Grazie!"). Adevarul e ca iti solicita capacitatea de reflexie asupra vietii in cele patru stadii: uman, animal, vegetal si mineral. Iti trebuie o rabdare de cioban (precum a pastorului calabrez din film) ca sa observi ritmurile vietii si legaturile tainice si adesea amuzante intre cele patru stadii din titlu.
In mare, am savurat si prima sesiune de scurtmetraje romanesti, recolta 2011. Am vazut in sfarsit Apele Tac (de Anca Miruna Lazarescu). Corect realizat, bine interpretat (Andi Vasluianu, Toma Cuzin), placut de urmarit, suspans bine dozat si...cam atat. Superman, Spiderman sau Batman (de Tudor Giurgiu, 2011) e construit cu delicatete si emotie in prima sa parte: tatal si fiul de cca. 4 ani isi pregatesc vizita la capataiul sotiei/mamei care are nevoie de un transplant de inima. Finalul strica tot: ca o reclama la o fundatie medicala ce urmareste cu ostentatie sa ne stoarca lacrimi/bani.
In aceasta companie, Bora Bora (de Bogdan Mirica) a fost ca o boare reconfortanta intr-o zi de vara intr-un nustiucare sat amarat de langa Dunare. Povestea tragicomica a lui Ion Ion (Alexandru Potocean) pleaca din acelasi punct ca un celebru filmulet de pe youtube: un camp incendiat de marijuana de la marginea caruia relateaza un reporter tv tot mai "afumat". Rasu'-plansu' romanesc, in stilul hatru si proaspat care aminteste de debutul lui Porumboiu (se regasesc cativa actori grei din distributia de la A fost sau n-a fost; apropo cred ca e primul promo TIFF pe care nu m-am plictisit sa-l tot vad la inceputul fiecarei proiectii).Pînă la finalul celei de-a doua zile de festival nu găsisem acel titlu pe care să-l iau acasă ca pe o comoară preţioasă. Ultima proiecţie a scăpat oarecum turma: Regele de pe Insula Diavolului (2011). Un Cool Hand Luke varianta norvegiană, plasat într-un centru de corecţie pentru minori. E singura proiecţie care mi-a lasat după un gust puternic, un fior, o senzaţie ca aceea a eroilor din film: ca pentru o clipa pot sa rastorn lumea.
La TIFF 10 n-am avut bafta de filme MARI ca la alte editii (10 titluri cate am bifat reprezinta prea putin in procente ca sa pot judeca intreg programul festivalului). Un lucru stiu sigur: au fost 2 zile si 1/2 foarte intense.
sâmbătă, 11 iunie 2011
TIFF10 in zece filme (1)
Nu imi propusesem din start ca la a zecea editie TIFF sa vad exact 10 filme insa intamplarea a facut ca in cele 3 zile sa nu reusesc sa vad mai multe. Asa ca in continuare urmeaza o retrospectiva a primelor 5 iar intr-un articol urmator probabil restul.
Nader and Simin, A Separation (2010)
Dupa cum se poate romaneste prevedea un film iranian nu va ajunge niciodata in grila de spectacole de la un multiplex, oricat de premiat ar fi el. Drept urmare primul film pe care l-am ales la TIFF a fost Ursul de aur la Berlinale 2011, Nader si Simin, o despartire. Drama iraniana te pune in fata unui spectacol familial - un divort - insa unul de pe care s-a ridicat chadorul intimitatii si s-a purces la spalarea lui in public. Simin vrea sa-l paraseasca pe Nader pentru o viata mai buna. Nader are un tata bolnav de Alzheimer pe care nu-l poate lasa de izbeliste. Simin nu pleaca nici ea fara fetita lor, Termeh, la care nici unul nu vrea sa renunte. Justitia trebuie sa-si spuna cuvantul insa mai intai Termeh trebuie sa aleaga.
Ceea ce pare obisnuit si, deci, neinteresant, se complica atunci cand destinele acestei familii se incurca cu problemele unei alte familii, poate intr-o situatie si mai grea. Pentru a avea grija de tatal sau, Nader angajeaza o femeie tanara, insarcinata si foarte credincioasa, nesocotind cutumele religioase iar Razieh accepta munca fara stirea sotului ei, proaspat somer. Cand, in urma unei altercatii, Razieh pierde sarcina, Nader se vede tarat intr-un paienjenis de minciuni si jumatati de adevaruri, din care incet-incet ies la suprafata toate compromisurile urate pe care trebuie sa le facem cu totii pentru binele nostru, al familiei sau al copiilor nostri. Asghar Farhadi a izbutit sa dribleze cenzura si sa ofere un insight in sistemul judiciar si in moralitatea iraniana cu un film care desi incepe intr-un ritm lent se unduieste apoi intr-o spirala ametitoare si complexa din punct de vedere moral, psihologic, religios, adica, cu alte cuvinte, o tragedie umana.
The Temptation of St. Tony (2009)
O prezenta exotica in lista filmelor de la TIFF a fost The Temptation of St. Tony, unul din acele filme despre care nu poti sa vorbesti fara sa plonjezi in explicatii absurde si referinte exotice. Asta-i suprarealism si comedie neagra pe aceeasi pelicula. E Bergman si Lynch ajutandu-l pe Aki Kaurismaki sa faca o satira sociala nu doar amuzanta ci si stranie si estetica in acelasi timp. E Bunuel si Tarkovsky manuind acelasi obiectiv ca sa filmeze un torture-porn. Titanii cinema-ului si-au imprastiat geniul in cele 4 zari iar estonianul Veiko Ounpuu a strans cateva farame si le-a tras pe nas. Apoi a facut aceasta interpretare moderna a Ispitei Sfantului Anton in care Anton e Tony, un manager finlandez la o fabrica din Tallinn. Aura succesului acestui Tony incepe sa fie umbrita de o suita de episoade bizare pe care omul le intampina parca anesteziat: ii moare tatal, sotia ii devine infidela, trebuie sa-si concedieze muncitorii si se indragosteste de fiica unuia din ei, o fata cu legaturi in lumea mafiei locale.
Trezirea lui se face prin puseuri de comic absurd si momente onirice care transcend din bizar in fantastic pentru ca apoi sa fie suprimate grotesc. Tony nu mai face parte dintr-o singura lume ci inoata in doua, caci granitele lor dispar iar managerasul se lasa ispitit de intunericul care-i dadea tarcoale. Conducandu-si Bentleyul corporatist de la pomana tatalui Tony calca un caine, descopera in padure o gramada de maini taiate, ajunge la politie, scapa o fata misterioasa pentru ca apoi, inconjurat de artificialitatea unei locuinte reci sa descopere chipul hidos al “vietii bune” pe care o traia si astfel sa-si declanseze criza existentiala. In vreme ce povestea devine din ce in ce mai irationala si groteasca latura ei vizuala ramane in mod constant la inaltime. Filmul te buimaceste de-a dreptul cu estetica sa suprarealista, cu atmosfera stranie oferita de peisajul estonian si cu un actor care convinge fara nici un efort aparent in redarea unui om tranformat de o dilema metafizica.
Año bisiesto (2010)
Ano bisiesto (An bisect) in regia lui Michael Rowe e unul din filmele alea care te surprind prin amestecul de vulgaritate si naturalete din care sunt construite personajele, oameni care incep prin a te dezgusta dar sfarsesc prin a-ti parea chiar simpatici. Laura e o jurnalista singura si cam nefericita, care-si petrece zilele in fata laptopului iar noptile in dosul draperiei pandind cuplul vecin in momente de tandrete si masturbandu-se-n tacere. Tanjeste cu disperare dupa asemenea apropiere si intelegere dar cand porneste in cautarea lor sfarseste doar cu relatii de-o noapte si “compasiune” sexuala.
Melancolica in lumina trecutului tragic (tatal ei s-a sinucis pe 29 februarie) femeia ia hotararea de a-si pune capat existentei in aceeasi zi fatidica. Pana atunci mai are insa o luna pentru a-si ostoi poftele carnale si dintr-un barbat intr-altul ajunge sa-l cunoasca pe Arturo, primul care o suna in ziua de dupa. Din acest punct filmul plonjeaza violent intr-un carusel sado-masochist intrucat Arturo e un barbat cu gusturi sexuale ciudate. Dornica de a-i satisface orice fantezie femeia trece prin toate episoadele tipice unei asemenea relatii, de la plesniturile ocazionale peste fund, la batai, mangaieri cu cutite, asfixieri, urofilie si alte acte umilitoare.
In ciuda subiectului si al scenelor explicite filmul nu e chiar pornografic, Laura nefiind vreun sex simbol ci o femeie obisnuita, un pic plinuta si cam necioplita. Actele sexuale sunt mascate inspirat in majoritatea lor iar organele uneori scapate in campul vizual nu-ti agreseaza retina. Camera e, pana la urma, doar martor invizibil nu personaj in inspectie, iar filmul nu atata ci contempleaza o transformare, viata Laurei indreptandu-se spre o cotitura definitorie: ultima fantezie, aceea de a muri de mana celui iubit in timpul copulatiei. Marturisesc ca Anul bisect mi s-a parut unul din cele mai interesante filme din tot festivalul si unul din cele "anatomice" studii de personaj.
Le quatro volte (2010)
Le quatro volte e genul de film care in afara cazului in care esti un maniac art-house iti pune serios rabdarea la incercare. Filmul lui Michelangelo Frammartino e un documentar poetic care captureaza pentru ochiul format curgearea anotimpurilor si ciclul elementelor din natura, de la om, la animal, de la vegetal pana la mineral. Un test al perceptiei. E lipsit de vorbe si mizeaza doar pe imagine. E viata la tara asa cum apare ea in zona rurala de pe dealurile Calabriei, unde satenii par incremeniti in aceleasi activitati de secole. Modernitatea s-a infiltrat doar la nivelul comunicatiilor mobile, in rest crescutul caprelor si obtinerea carbunelui vegetal se face dupa aceleasi norme. Omul se naste si moare inconjurat de traditie, de biserica si de natura. Ah, si de capre.
Kyonyu Dragon: Onsen Zombies vs. Stripper 5
Zombie cu ţâţe mari a fost singura placere vinovata pe care mi-am ingaduit-o la TIFF. Proiectat dupa ora 00, in sala plina a cinema-ului Victoria, aceasta extravaganza a prostului gust, violentei stilizate si nuditatii a tinut publicul in sala pana la sfarsit. Era fun de vazut iar noi prea obositi sa renuntam la ea. Filmul lui Takao Nakano merita din start o clarificare: nu zombii aveau ţâţele mari ci striptesele care urmau sa fie atacate de zombie. Titlul original e pura nebunie (Kyonyu Dragon: Onsen Zombies vs. Stripper 5) si permite singura concluzie logica si anume: mai exista 4 filme identice. Plotul e oricum ilar (o gasca de striperite cu ţâţe mari descopera o camera ascunsa in subsolul clubului in care-si fluturau podoabele si apoi, citind o incantatie magica din Cartea Mortilor, aduc la viata orice mortaciune de la bucati de sushi la cadavre). Filmul e un sexploitation-horror codimentat nemilos cu toate cliseele genului, udat din belsug cu sirop si imbogatit cu cateva efecte deloc speciale. Dar e o comedie reala si starneste destule rasete daca ai chef si timp s-o urmaresti. Ca fapt divers, zombii japonezi ataca direct la sâni. Insa nici striperitele nu-s chiar neajutorate si inarmate cu sabii ninja, drujbe si pistoale fac un macel ca la carte. Lucru incredibil, filmul asta avea chiar si momente 3D dar, din nefericire, nu am fost inzestrati cu ochelari speciali asa ca am incercat sa clipim des in fazele cheie.
vineri, 10 iunie 2011
Paul (2011)
rating: Colectabil
Intrerupem 'festivalul' de articole pe tema tiff pentru a semnala o comedie desteapta si foarte amuzanta de la cupul Simon Pegg - Nick Frost. Tipii responsabili (alaturi de Edgar Wright) pentru umorul negru din parodiile Shawn of the Dead si Hot Fuzz au facut echipa cu individul din spatele Superbad si Adventureland - Greg Mottola - si-au plecat in pelerinaj prin State pentru a-l descoperi pe Paul, cel mai simpatic si nesimtit alien care s-a prabusit vreodata cu o farfurie zburatoare in Nevada. Paul injura, bea si fumeaza mai strasnic decat o fratie de pustoaice rebele iar daca vocea lui va pare cunoscuta e perfect normal intrucat ii apartine lui Seth Rogen. De fapt Paul chiar e Seth Rogen in atitudine si glume, un veritabil smecheras cu ochi umezi si limba ascutita, dar total inofensiv. Cu un CGI de ultima generatie omuletul gri e o prezenta palpabila in fiecare scena si nu lasa nici un moment impresia ca ar fi ceva nenatural.
Filmul e asadar o comedie de aventuri despre doi barbati imaturi, un fel de brit-geeks care calatoresc in San Diego pentru vestita Comic-Con (conventia anuala dedicata fanilor comicbook). Dupa ce-si fac damblaua alaturi de alti "obsedati", Clive si Graeme pornesc pe autostrada extraterestra intr-un tur al celor mai faimoase locuri din ghidul “conspiratii si OZN”: Aria 51, Black Mailbox, Roswell etc. Sansa le surade cand in timpul noptii rulota lor e depasita de o masina scapata de sub control care se ratoarna si le provoaca o intalnire de gradul 3. Paul, un extraterestru scapat din Aria 51 si responsabil pentru toate ideile bune ale lui Spielberg din filmele de gen, s-a saturat sa stea la racoare si cauta libertatea. Un adevarat autostopist galactic pentru cei doi englezi. Si plin de abilitati "speciale".
Filmul e asadar o comedie de aventuri despre doi barbati imaturi, un fel de brit-geeks care calatoresc in San Diego pentru vestita Comic-Con (conventia anuala dedicata fanilor comicbook). Dupa ce-si fac damblaua alaturi de alti "obsedati", Clive si Graeme pornesc pe autostrada extraterestra intr-un tur al celor mai faimoase locuri din ghidul “conspiratii si OZN”: Aria 51, Black Mailbox, Roswell etc. Sansa le surade cand in timpul noptii rulota lor e depasita de o masina scapata de sub control care se ratoarna si le provoaca o intalnire de gradul 3. Paul, un extraterestru scapat din Aria 51 si responsabil pentru toate ideile bune ale lui Spielberg din filmele de gen, s-a saturat sa stea la racoare si cauta libertatea. Un adevarat autostopist galactic pentru cei doi englezi. Si plin de abilitati "speciale".
De aici incolo filmul devine un road movie hilar in care Paul si noii sai prieteni fac tot posibilul sa se cunoasca mai bine (fara a se folosi de sonde anale) printr-un veritabil schimb cultural de iarba si bancuri. Dupa ce-a trait vreo 60 de ani pe Terra, Paul cunoaste destule lucruri despre pamanteni pentru a sti cum sa le risipeasca temerile. Construirea increderii se face barbateste iar curand cei 3 descopera ca au macar o chestie in comun: toti cred ca extraterestrele cu 3 sani ruleaza fin. Pe drum mai acosteaza si o evanghelista bisericoasa (Kristen Wiig) care tine cu dintii de teoria ei creationista pana ce Paul iese la propriu din dulap intr-o scena epica zdruncinandu-i toate convingerile si vindecand-o de orbire (din nou, la propriu).
Filmul ar fi fost incomplet fara niste personaje negative pe masura: agentul Zoil e un doberman in costum negru, fugarindu-i fara odihna si ratandu-i la mustata, iar ajutoarele sale sunt probabil cei mai neghiobi posesori de insigna din acea zona. Toti insa raspund in fata unei voci feminine ce pare sa conduca recuperarea din umbra si care, sub pseudonimul de Big Guy, se va revela abia in final. Fara spoilere! Dupa o serie de scene de actiune intensa filmu se incheie cu un tribut si, in acelasi timp, o reinterpretare a finalului din Close Encounter of The 3rd Kind. Fara dubii, cu filmul asta, Pegg si Frost (scenariul le apartine) dovedesc din nou ca nimic nu se compara cu umorul britanic. Argument:
- Whats the matter Clive?
- There is an alien in the kitchen making bagels and coffee.
- Did you want tea?
- No, I don't want tea!
- Right, because tea is weird in America.
- There is an alien in the kitchen making bagels and coffee.
- Did you want tea?
- No, I don't want tea!
- Right, because tea is weird in America.
MUBI + TIFF
Odata ca site-ul international mubi.com a facut echipa cu TIFF, ceea ce e o recunoastere a prestigiului de care se bucura festivalul.
Si a doua: din parteneriatul acesta ne iese si noua ceva (cu conditia sa avem cont). Pana in 12 iunie, putem viziona gratuit filme din programul festivalului: de exemplu The Untitled Kartik Krishnan Project, Volcano (de Runar Runarsson) sau Principii de Viata (de Constantin Popescu), toate din competitia oficiala.
Puiu lui Pintilie
Astazi Cristi Puiu va sustine o lectie de cinema in lounge-ul din Piata Unirii, de la ora 11.00. Sunt tare curios de lucrurile pe care le va zice.Puiu a scris scenariul si pentru Niki Ardelean, colonel in rezerva, proiectat la cinema Arta unde va fi prezent si Lucian Pintilie. Iar maine, maestrul (a carui opera e prezentata integral la TIFF) va asista sambata, tot la Arta, la Dupa-amiaza unui tortionar. Dac-as fi la Cluj, n-as rata intalnirile acestea.
Poate vom afla detalii despre aceste momente rare de la amicul Lucian Maier care e hotarat, ca in fiecare an, sa acopere festivalul. De data asta pe blogul personal.
joi, 9 iunie 2011
TIFF2011: Pina 3D (2011)
Pana ne terminam trecerea in revista a filmelor vizionate la TIFF mai publicam o telegrama de la corespondentul nostru de serviciu in inima Ardealului. Titza a vazut filmul la care noi n-am avut acces, Pina, documentarul lui Wim Wenders dedicat dansului in general si Pinei Bausch in special. Elogiu biografic, musical 3D, rasfat vizual sau toate 3, filmul lui Wenders e un exemplu de arest cinematic. Ne-am fi predat bucurosi frumusetii.
PINA
(guest post by Titza)
“Pina” nu este un film pe care sa-l vezi daca nu stii cine a fost si ce a lucrat Pina Bausch, asa ca recomand o documentare serioasa inainte de vizionare, pentru ca altfel risti sa ajungi in fata marelui ecran si sa nu vezi decat o insiruire de vorbe, dansuri si repetitii de dans fara sens, iar cele aproape doua ore vor parea doua zile.
Filmul recreeaza cateva din show-urile senzationale pe care Pina Bausch le-a gandit si care au revolutionat dansul contemporan. Pentru asta, regizorul Wim Wenders a convocat compania de dans din Wuppertal, discipolii Pinei, pentru a vorbi despre ea in timp ce pe ecran se deruleaza momentele lor favorite din dansurile traite de ei.
Am trecut prin Café Muller, un tanztheatre (dancetheater – inventia de netagaduit a Pinei Bausch, prin care dansatorii se folosesc si de velitati actoricesti pentru a transmite o poveste si nu doar simple miscari de dans) foarte controversat, in care ni se povesteste despre opresiunea comunista si, mai ales, despre felul in care comunistii te invata sa traiesti si sa iubesti, riscand sa-ti pierzi identitatea, trairile si uitand care iti sunt adevaratele sentimente si porniri.
Viziunea regizorala a lui Wenders pune accent pe proiectul cel mai controversat al Pinei, Dancing Dreams, la care Pina a lucrat timp de un an. A luat niste liceeni care nu stiau sa danseze si a lucrat cu ei timp de un an de zile, pentru a recrea un spectacol pe care l-a montat in anii ’70, “Kontakthof”. Spectacolul vorbeste despre apropiere, intimidate si explorarea sexualitatii, iar la momentul premierei lumea nu era foarte pregatita pentru a imbratisa o viziune coregrafica atat de curajoasa.
Toate dansurile din film au fost recreate in Wuppertal, orasul in care aceasta companie de dans a facut istorie. Imprejurimile au fost exploatate la maxim, asa ca am putut vedea magie facuta intre betoane, in telegondola, intr-o fabrica parasita sau in padure, locuri banale si reci, dar inviate de gratia pe care Pina a transmis-o dansatorilor ei.
Moartea Pinei Bausch a lasat un gol imens nu numai in inima celor care i-au apreciat munca, ci, mai ales, in inima celor care au stat langa ea o viata intreaga. Una dintre dansatoare spunea: „Eu am fost copilul companiei, aici m-am nascut, parintii mei fiind dansatori in trupa. Nu stiu sa imi traiesc viata fara Pina.” Si recomand filmul cu tot dragul, pentru ca va va face sa vreti sa cautati detalii despre cum a facut Pina Bausch istorie in dans.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)