luni, 9 august 2010
Caravana TIFF la Timisoara
De data asta Fabricat in Timisoara ne-a luat fata la trasul clopotului ce vesteste sosirea caravanei cu filme de la TIFF in orasul de pe Bega.. Preluam insa fara zabava informatia si-o lansam mai departe. Asadar, dragi cinefili care n-ati avut timp, bani sau amandoua ca sa ajungeti la cel mai misto festival de film de pe la noi, stati linistiti ca vin filmele la noi. Cateva. Bineinteles ca nu suntem doar noi timisorenii privilegiati, Caravana a mai oprit inainte si pe la Iasi, Piatra Neamt, Focsani, Bacau, Brasov.
Purtand numele de Operation Kino, camionul cu filme bune intra in cinematograful Studio in 13 august si sta pana in 15, pret de-un weekend dar fara chletuieli pentru buzunarele noastre caci filmele sunt gratuite! Oferta cuprinde:
Vineri – 13 august
18:00 – Caravana Cinematografică (2009) : România, durata: 100 min
20:30 – Antichrist (2009) : Danemarca, durata: 100 min
Sâmbătă – 14 august
14:00 – Paris, je t’aime (Paris, je t’aime – Oraşul iubirii) (2006) : Franţa – Elveţia, durata: 120 min
16:30 – Caravana Cinematografică (2009) : România, durata: 100 min
18:30 – Websitestory (2010) Romania, durata: 82 min
20:30 – Lumea e mare, iar salvarea se ascunde după colţ (2008) : Bulgaria, Germania, Slovenia, Ungaria , durata 105 min
Duminică – 15 august
14:00 – Fetiţa şi Vulpea (2008) : Franţa, durata: 92 min
16:30 – Ponyo (2008) : Japonia, durata 100 min
18:30 – Grbavica (Sarajevo, dragostea mea) (2006) : Austria, Bosnia şi Herţegovina, Germania, Croaţia, durata: 95 min
20:30 – Concertul (2009) : România, Franţa, Italia, Belgia , durata: 119 min
Voi incerca sa vad musai Caravana Cinematografica, al doilea lung-metraj a lui Titus Muntean si primul film romanesc finantat de statul german (ati citit povestea cu finantarile de la CNC-ul nostru) precum si Antichristul lui von Trier -pentru prima data pe ecran mare in Timisoara- un film care presimt ca va soca publicul. E musai sa fiu acolo, sa vad reactiile. Duminica n-as pierde Grbavica si Concertul dar e posibil sa fiu la SzigetFest asa ca.. Ponyo e o animatie de Miyazaki in dulcele stil anime japonez pe care il recomand cu caldura chiar daca inca nu l-am urmarit iar Fetita si Vulpea l-am vazut deja dar nu mai stiu cu ce ocazie, poate festivalul filmului francez. E o comedioara de familie.
Dupa Timisoara urmeaza 18 - 22 August - ALBA IULIA, 20 - 22 August - REŞIŢA si 26 - 29 August - TÂRGU MUREŞ (în cadul Festivalului Peninsula).
duminică, 8 august 2010
Testimonial
In caz ca v-ati intrebat cum de la concursurile nationale de scenarii castiga mai mereu proiectele fara valoare, va explica Razvan Georgescu dupa ce a fost martorul, din interior, a unui nou furt marca CNC.
Regizorul timisorean a fost membru in comisia de selectie a proiectelor de film documentar si dezvaluie printr-o scrisoare deschisa revoltatoarele abateri de la regulile de evaluare si de la cele morale. Diferente suspect de mari intre notele acordate de membrii comisiei, absenta unei justificari a notelor printr-un referat scris si alte incalcari grave ale regulamentului, completeaza un tablou asemanator cu modurile arbitrare in care se acorda mai toate contractele pe bani publici.
Practic, se fura pe fata viitorul unor tineri talentati. Ei sunt inlaturati ca sa castige "cine trebuie sa castige" si sunt obligati sa caute finantare in alta parte. Care finantare e cam pe niciunde in vremurile astea. Sunt curios cate mizerii va mai face directorul CNC, Eugen Serbanescu, pana cineva va lua in sfarsit taurul de coarne si va da cu el de pamant.
Stiu ca jaful nu mai e o noutate in tara asta, dar va rog sa va faceti timp sa cititi toata scrisoarea (lucrurile sunt clare ca lumina zilei). Pentru cititorii mai grabiti, iata cateva pasaje:
Am răspuns pozitiv la solicitarea de a deveni membru în comisia pentru film documentar din dorinţa sinceră de a descoperi şi promova proiecte bune care să facă cinste cinematografiei româneşti. Din păcate, această experienţă îmi lasă un gust amar.
Deşi deciziile comisiilor de film documentar de la sesiunile anterioare au promovat proiecte deseori meritorii, îmi exprim îndoiala serioasă că proiectele care au fost selecţionate astăzi vor continua această bună tradiţie. Este greu de înţeles cum nişte proiecte – în opinia mea, neinspirate – ale unor realizatori fără nici o reuşită notabilă în zona filmului documentar sînt propulsate între cîştigători (un regizor şi producătorul lui chiar cu două proiecte – pe locurile 1 şi 3!) în timp ce proiectele unor cineaşti cunoscuţi, cu o carieră apreciată în zona filmului documentar, sînt poziţionate în clasament departe de locurile fruntaşe.
Deşi deciziile comisiilor de film documentar de la sesiunile anterioare au promovat proiecte deseori meritorii, îmi exprim îndoiala serioasă că proiectele care au fost selecţionate astăzi vor continua această bună tradiţie. Este greu de înţeles cum nişte proiecte – în opinia mea, neinspirate – ale unor realizatori fără nici o reuşită notabilă în zona filmului documentar sînt propulsate între cîştigători (un regizor şi producătorul lui chiar cu două proiecte – pe locurile 1 şi 3!) în timp ce proiectele unor cineaşti cunoscuţi, cu o carieră apreciată în zona filmului documentar, sînt poziţionate în clasament departe de locurile fruntaşe.
Doresc să vă reamintesc observaţiile lui Cristian Mungiu, adresate Ministerului Culturii şi mass-mediei imediat după încheierea concursului din 2008. Din păcate, toate sînt încă extrem de valabile şi în prezent:„Nu există criterii pentru alegerea lectorilor de scenarii. Modalităţile de a evalua competenţa potenţialilor membri lipsesc. Dar chiar şi aşa, dacă cei care îşi asumă această sarcină publică de a citi şi aprecia ar face-o după priceperea lor însă cu perfectă onestitate, rezultatele ar trebui acceptate. Din păcate însă, cei ajunşi în această comisie de lectură reprezintă, în multe cazuri, în mod făţiş interesele celor care i-au trimis. Pot apărea situaţii cînd lectorii sînt supuşi rugăminţilor, presiunilor, intervenţiilor, ameninţărilor şi şantajelor. După aprecierea mea, acesta este aspectul cel mai grav şi inacceptabil al modului în care se desfăşoară în prezent concursul
*
Razvan Georgescu este autor de film documentar (Testimonial a luat filmul Prix Europa in 2008). Neregulile concursurilor CNC nu sunt o noutate, ele fiind acuzate succesiv de Cristian Mungiu (in 2008) si de catre Adina Bradeanu si Florin Iepan (in 2007), membri ai asociatiei Documentor care sustine gestul lui Razvan Georgescu:
"În calitate de reprezentanţi ai comunităţii de profesionişti de film documentar din România, constatăm lipsa de credibilitate şi de justete a modului în care sînt gestionate fondurile publice destinate cinematografiei. Asociatia Documentor solicită suspendarea validării concursului de proiecte cinematografice organizat de Centrul Naţional al Cinematografiei în sesiunea mai 2010 şi înfiinţarea unei comisii independente care să analizeze desfăşurarea concursului şi neregulile semnalate".
vineri, 6 august 2010
Puneti mana pe clasice!
Lasati comedioarele cu adolescenti virgini si filmele de popcorn (sau de nachos) in pace si mai puneti mana pe-un clasic dinala din top 200 imdb sau de prin ghidurile alea cu coperti groase, gen 1001 filme de vazut pan' la moarte, ca nu va imaginati ce pierdeti. In ultima luna cred ca am vazut vreo 10 albe-negre si ma simt ca-n ziua cand am descoperit ciocolata amaruie cu menta si nu ma mai saturam de ea. E ca o dulce dependenta care stii ca nu are cum sa-ti faca rau, ba chiar, mai mult, te va implini.. Iar clasicele au farmecul ala de a fi vechi si faimoase si prin urmare intrate in cultura pop, generand nelipsitele referiri in filmele moderne, in conversatii sau in orice situatii care impun o asemenea referire. Cum sa pricepi pe de-a-ntregul "Louis, I think this is the beginning of a beautiful friendship." fara sa fi vazut Casablanca. Ori "You're good. You're very good" fara Soimul Maltez. Sau "I'll tell you one thing, Fred, darling... I'd marry you for your money in a minute." din Mic dejun la Tiffany's. Sunt replici nemuritoare, intotdeauna proaspete ca niste melodii 'oldies but goldies'.
Febletea mea a fost Audrey Hepburn si am facut tot posibilul sa vad cele mai reusite filme cu dansa. M-a atras felul in care se amestecau in ea si rebeliunea adolescentei si candoarea fetei indragostite si aroganta sofisticata a femeii de societate. Totul cu o gratie neasemuita. Deci afara de Micul Dejun... care e o absolut genial si consacra imaginea sub care o voi identifica pe Audrey in viitor (excentrica, stilata si un pic naiva) cercetati cu deosebita grija Charade, o comedie misterioasa in care ii da replica lui Cary Grant, unul din cei 4 tipi suspect interesati de o suma de bani furata de sotul ei acum decedat "accidental". E amuzant si, totodata, plin de suspans. Sabrina e filmul care mi-a cazut cel mai "cu tronc" poate si din cauza lui Humphrey Bogart care sclipeste in rolul de afacerist abil care incearca sa saboteze aventura fratelui mai playboy cu fiica soferului. Timida si indragostita fetita devine insa o sofisticata d-ra care nu-i atat de usor de indepartat. Ar mai fi Roman Holiday in care e vorba de o frumoasa poveste de dragoste intre o printesa plictisita si un jurnalist pe strazile Romei, Funny Face in care face duet cu Fred Astaire oferind cel mai amuzant film despre moda posibil (o bibliotecara ajuge pe coperta celei mai prestigioase reviste de moda) si My Fair Lady un muzical fabulos de vreo 3 ore avand ca subiect sonoritatea limbii engleze. Am gustat fiecare minut din el si nu degeaba e onorat cu 8 Oscaruri.
Revenind la The Maltese Falcon, recunosc ca l-am vazut doar si doar pentru ca imi placea sonoritatea numelui si pentru ca habar n-aveam ce inseamna un soim maltez. Ei bine, am aflat si am inteles ce inseamna un film noir veritabil, cu Humphrey Bogart in rolul detectivului. Tot ce scoate omul ala pe gura e bun de status pe facebook ("When you're slapped, you'll take it and like it.") Finalul e una din cele mai bine scrise scene. 12 Angry Men e in primele 10 filme pe imdb si are si de ce. E un superb studiu de personaje, cu 12 tipologii diferite inchise intr-o camera, intr-o zi fierbinte, pentru a delibera soarta unui tanar acuzat de crima. Un juriu tipic american care discuta inca o data probele pentru a fi siguri ca nu exista dubiu in acordarea verdictului. O constructie superb structurata, cu inteligenta si subtilitate punand in discutie imperfectiunea unui sistem juridic, asa-zis impartial, dar viciat de prejudecati si stereotipuri.
Alfred Hitchcock are o tolba plina de thrilere si filme noir si odata ce ai gustat misterul primului nu te mai opresti. Psycho e cel mai faimos si e o capodopera dar mie unul imi sunt mai dragi Vertigo si Rear Window, amandoua cu James Stewart. In primul joaca un detectiv suferind de vertij care investigheaza iubita unui amic dezvoltand apoi o obsesie pentru ea iar in al doilea un fotograf imobilizat la pat care incepe sa-si spioneze vecinii de pe fereastra ajungand sa surprinda o crima si transformandu-ne pe toti in detectivi/voyeuri. Notorious ii aduce in capitala Braziliei pe Cary Grant si Ingrid Bergman la vanatoare de ex-nazisti iar Shadow of a doubt e exemplul perfect de film in care unchiul stilat si plin de bani revine in sanul familiei ascunzand un secret oribil - e un criminal sadic - pe care astepti sa-l dezvaluie din clipa-n clipa. Tensiune picurata cu pipeta pana la climaxul final.
Ultimul vazut pana in acest moment e The Night of the Hunter, o capodopera expresionista regizata de Charles Laughton. E singurul sau film, dar si ce film.. O poveste epica despre lupta dintre bine si rau in care Robert Mitchum face un rol senzational interpretandu-l pe sinistrul predicator Harry Powell, un lup in haine de miel, un fals profet ce vorbeste in cuvinte sfinte dar tine brisca in buzunar. Cei doi copii, intruchiparea inocentei, sunt adevaratii eroi ai filmului, luptandu-se sa tina ascunsi 10000$ furati de tatal lor cu pretul vietii. Decoruri uimitoare, contraste superbe si cadre de filmare tributare maestrilor germani m-au 'obligat' sa dau printscreen la cateva faze.
...fotografie, sau cinema :)
Hai ca m-am intins cu scrisul.. e cazul sa inchei. Ideea era ca ma cam plictisisem sa fac cronica la un film prea comercial sau prea underground si daca tot am faza asta cu filmul clasic am zis hai sa profit si sa-i provoc pe cei 180 de cititori abonati la un raspuns tip recomandare: Ce film clasic credeti ca-i musai de vazut si din ce motiv (obiectiv sau subiectiv)?
miercuri, 4 august 2010
Nopti si zile
marți, 3 august 2010
Vara Indiana
luni, 2 august 2010
Le samourai (1967)
Ziceam acum cateva zile ca nu-mi explic cum de ratasem vizionarea filmului care i-a inspirat pe doi stilisti remarcabili (desi fundamental diferiti) sa-si realizeze propriile versiuni ale "samuraiului" - cel estic si cel vestic. In 1989 The Killer al lui John Woo isi construia plotul pe aceeasi idee a asasinului tradat iar in 1999 Jim Jarmush prelua latura meditativ-filozofica din filmul francez suprapunand-o realitatilor Mafiei din State in Ghost Dog: The way of the samurai. Desi vazusem cele doua filme nu remarcasem conexiunea dintre ele fara ajutorul unui mic ghid care sa-mi indrepte ochii spre Samuraiul lui Jean-Pierre Melville. Filmul francez din 1967 e o minunata piesa de cinema minimalist avand pe langa o atmosfera de tacere rau-prevestitoare si un story simplu dar deloc plictisitor precum si un formidabil personaj principal jucat de Alain Delon cu o rezerva studiata si enervant de tensionanta.
Vazand acest film intelegi perfect ce inseamna un lup singuratic caci Jef Costello e un hitman profesionist, calm si detasat, fara atasamente sentimentale (vizibile) si foarte manierat. E un adevarat samurai modern, inflexibil fizic si cu niste ochi glaciali ce picura intensitate in fiecare prim-plan. Dialogurile sunt putine si concise, fara tertipuri de povestitor, prima vorba spusa apare prin minutul 10 iar cea mai mare parte din timp il urmarim pe Jef Costello indeplinindu-si aproape ritualistic planul. Alain Delon e turnat in rol, cu acel impermeabil faimos din filmele cu detectivi, cu palaria aranjata impecabil si gesturile sale demne de un gangster din anii '30. Dupa ce asasineaza un patron de club in biroul sau, Jef Costello e cules de politie la o razie si dus la sectie. Calmul sau e perfect jucat iar cele 2 alibiuri prefabricate sunt beton. Eliberat in mod suspect dupa ce martorii il "omit" la identificare Jef e tradat de angajatori si ranit. Acum e un 'ronin' ce trebuie sa scape atat din vizorul sefului politiei, care-l considera principal suspect, cat si de spionajul fostilor 'stapani' incercand sa afle totodata cine sunt aceia.
Le Samourai e in esenta un film despre singuratate. Acest lucru e vizibil in caracterul introvertit al personajului, in decorul decrepit al camerei sale de hotel, in paralela subtil trasa de regizor intre Jef si pasarea pe care o tine in colivie intr-o stare jalnica, facandu-te sa te gandesti ca e chiar sufletul sau care se zbate nebun in momentul cand el pleaca sa-si intalneasca soarta. Exista numeroase scene demne de stop si derulat pentru ca sunt perfect construite. Eu unul am fost fascinat de stilul in care fura masini, intrand in cele descuiate si scotandu-si legatura de chei pentru a incerca tacticos fiecare cheie pana una se potrivea. Era aproape masinal, cu ochii scanand perimetrul, aproape imobil si incercand sa se piarda in decor. Aceasta grija e prezenta in fiecare din activitatile sale, cand se imbraca, cand merge pe strada, cand isi indeplineste misiunea.. totul e ca un ritual. Un om singur dedicat intrutotul 'artei' crimei. E imposibil sa nu-l placi.. sau sa-l compatimesti. Iar felul in care ne este adus in fata ochilor e pur si simplu perfect (o zic alti regizori nu numai eu).
duminică, 1 august 2010
Brand. Russell Brand
GET HIM TO THE GREEK
rating: BrainwashUnora le plac nachos (chipsurile de la Cinema City). Atat de mult incat suspectez ca iesirea la film e doar un pretext ca sa ajunga la snack. Altfel nu-mi explic de ce cativa spectatori (i-am vazut cu ochii mei) ies dupa vizionare cu tavitele de crantanele aproape intacte. Am intalnit si eu un adorator al cultului Tex-Mexican, cunoscut in gasca lui chiar sub porecla de Nachos pentru pasiunea cu care devoreaza atat chipsurile din porumb cat si filmele (dar despre povestea lui Nachos-omul vorbim pe larg, cu alta ocazie).
O alta necunoscuta este algoritmul dupa care se impart portiile: in „meniu mare” si „mediu”. In absenta portiei mici, cum poti stabili portia medie de nachos? I-am explicat domnisoarei de la bar ca aceasta clasificare ridica mici probleme de logica, dar n-a parut impresionata de obiectia mea.
La fel si cu comedia Get Him to the Greek (Adu-l pe scena). A fost mai mult o portie medie de ris decit mare. In niciun caz mica. Aldous Snow (Russell Brand) e un solist britanic autodistructiv, cunoscut mai putin pentru muzica decit pentru scandaluri (gen Pete Doherty). Ultimul sau album, African Child, e considerat „al treilea dezastru pentru Africa, dupa foamete si razboaie”.Comicul Jonah Hill (Superbad) este „nataraul afabil” trimis sa escorteze rockstarul la concertul aniversar de la sala Greek din L.A si sa-i tempereze excesele. Bineinteles ca „nataraului afabil” incepe sa-i placa viata de groupie (sex, drugs & rock’n roll) si ajunge sa se desparta de iubita, asistenta Daphne (Peggy din Mad Men). Noroc cu Aldous care le salveaza relatia cu un menage a trois.
Aldous insa nu e capabil sa se salveze din viata lui usuratica de narcoman narcisist si nimfoman, complexat de absenta unui tata boem si singur pe lume "in afara de o mama idioata" (spune asta in timp ce un os ii iese prin brat). Asa cum a fost si viata reala a scandalagiului si scandalosului Russell Brand inainte sa devina logodnicul „pocait” al lui Katy Perry. In show-ul sau de stand-up comedy, Scandalous, preciza: "Se spune despre mine ca as regula orice. E exagerat. As regula orice intre 18 ani si moarte. Atentie, sunt foarte scrupulos cu aceasta regula. Nu veniti la mine cu o decedata bine machiata ca nu bag botu". Pardon his french.
Get Him to the Greek pune reflectorul pe doi comici (Brand si Hill) si un regizor/scenarist in ascensiune (Nicholas Stoller). Dar revelatia absoluta este Puff Daddy in rolul-manusa de patron de casa de discuri, care ne livreaza o teorie interesanta despre "mindfucking" (manipularea celorlalti in interesul tau) si, probabil, cele mai memorabile replici. Haioase si cameo-urile lui Pink, Lars Ulrich (Enter Sandman!) si mesterul cu teleportarea din Star Trek in rolul tatalui.
Momentele muzicale (piese despre asshole si sifilis) sunt foarte plauzibile in contextul muzicii actuale de plastic. La coloana sonora a contribit insusi Russell Brand cu cateva lucrari inubliabile: "Yeah, Yeah, Oi, Oi", "The Clap" si inegalabilul "Furry Walls". Aerul general de batjocura si ironia bine camuflata sub un strat murdar de superficialitate aminteste de Bruno (sau ce ar fi facut Sascha Baron daca ar fi descins cu personajele sale abjecte in industria muzicala). Sau Hangover meets industria muzicala.
Get him to the Greek e ca o electrocardiograma, cu multe suisuri si coborisuri. Are secvente energizant de amuzante, ca niste "injectii cu adrenalina" (scena respectiva e un dublu-omagiu lui Pulp Fiction si Kubrick) si „burti” plictisitoare si cliseice. E ca o portie medie de nachos, care-si merita cascavalul.
sâmbătă, 31 iulie 2010
Raftul de cultura generala
Imi place sa citesc si ador sa vizionez filme. Dar cel mai tare imi place sa citesc despre filme. Intrucat Istoria cinematografiei de Tudor Caramfil e cam peste bugetul meu mi-a atras atentia colectia scoasa de Financiarul pe acelasi subiect, o trecere in revista a 100 de ani de cinematografie in 3 volume frumoase la 20 de lei bucata. Mi-am luat volumul doi in teste si ieri am citit toata ziua despre cinema-ul postbelic, despre Noul Val Francez, despre neorealismul italian, despre tot felul de regizori americani si europeni, ajungand la niste concluzii triste:
- am vazut doar un film de Jean Luc Godard si unul de Francois Truffaut, ambele sf (Alphaville si Fahrenheit 451) iar cei doi francezi sunt niste tatici in cinema;de rectificat aceasta scapare.
- n-am vazut nici un film de Fellini sau M. Antonioni si doar unul de Pasolini. Cu Bertolucci si Sergio Leone stau mai bine..
- trebuie sa mai imi fac timp pentru Ingmar Bergman si Hitchcock.. sa vad macar un sfert din filmografia lor (adica vreo 10 de la fiecare)
- Stanley Kubrick e un geniu. Daca si-ar fi realizat visul (ecranizarea lui Napoleon Bonaparte) cred ca ar fi fost ceva epic..
- Polanski e un geniu.
- Tarkovski e un geniu.
- cum de n-am gasit timp pentru filmele cu James Dean.
- n-am vazut Samuraiul cu Alain Delon, pentru ce mai traiesc...
- trebuie sa vad 3 filme monumentale de David Lean: Dr Jivago, The Bridge on the River Kwai si Lawrence of Arabia.
- neaparat sa-l incerc pe Kenji Mizoguchi, e mult mai prolific si mai poetic decat Kurosawa.
- si am o slabiciune pentru filmele alb-negru.
Ce-i misto la aceasta colectie e ca s-a ordonat pe regizori asa ca la fiecare ai cate 2 (sau 4) pagini in care e prezentata succint contributia la cinema, o mica biografie si cele mai reprezentative filme, ori cateva nume ce trebuie verificate.. Din cand in cand se mai analizeaza un gen de film si mai sunt si cateva capodopere descrise.. Nu e foarte stufoasa si nici nu abunda de informatii detaliate despre fiecare ci e doar o scurta trecere in revista.. E buna pentru amatori, cred ca imi iau si restul volumelor ca sa fie in biblioteca.
"Primul volum „FILMUL: De la origini la cel de-al Doilea Razboi Mondial“ urmareste dezvoltarea spectaculoasa a industriei cinematografice, de la cele dintai imagini in miscare, obtinute cu ajutorul opticii, pana la fascinante productii hollywoodiene ale cinematografiei interbelice. Capitole speciale, excelent documentate, sunt dedicate trecerii de la filmul mut la cel vorbit si aparitiei filmului color, musicalurilor sofisticate, primelor filme de groaza precum si starurilor care au creat roluri memorabile.
Al doilea volum „FILMUL: regizori, genuri, capodopere - cinematografia postbelica“, va propune sa va reintoarceti la „filmele noir“ si filmele hollywoodiene din perioada postbelica, dar si sa descoperiti peliculele specifice cinematografelor europene sau asiatice. In acest numar puteti descoperi regizori faimosi precum Vittorio de Sica, Federico Fellini, Jaques Tati, Luchino Visconti, dar si Alfred Hitchcock sau Henri-Georges Clouzot.
Cel de-al treilea volum „FILMUL: regizori, genuri, capodopere - cinematografia de autor”, va propune o incursiune in lumea fascinanta a marilor regizori precum Woody Allen, Francis Ford Coppola, Arthur Penn sau Martin Scorsese. De la regizori la „filme cult” ramane doar un pas, iar „Financiarul” va dezvaluie cum s-au realizat filme celebre precum „Falci”, „Nu suntem ingeri”, „Rambo” sau „Gremlins” si multe alte capodopere cinematografice care au dominat aceasta arta din 1975 si pana in prezent."
vineri, 30 iulie 2010
Inception (2010)
A dream within a dream within a dream...
rating: Colectable
Inception, proiectul de suflet pe care Christopher Nolan l-a copt vreme de 10 ani, mi-a confirmat inca o data ca in 2010 e tot mai greu sa scoti capodopere. Chiar si cand ai o campanie de promovare desteapta in spate, ce tine cu sufletul la gura publicul amator vreme de aproape un an, sau cand cea mai mare parte a presei de peste ocean vorbeste in termeni elogiosi despre "cel mai bun film SF din ultima decada". Nolan insa isi mentine procentajul de reusite nestirbit si isi creste cota la Hollywood cu inca un thriller solid, matur, din categoria celor 'pe muchie de cutit', cu niste elemente vizuale superbe, actiune intensa si un story plin de teorii complicate - visul in vis, paradoxuri, curgerea timpului, alterarea constiintei - intretesute ingenios si reusind sa dea un sens lucid pentru o experienta misto.
Referindu-ne strict la tagline-ul prin care a fost promovat, Inception e exact ceea ce se spune despre el: un film de actiune SF setat in arhitectura mintii umane. Iar cand spunem arhitectura chiar trebuie gandit inginereste, in termeni de planuri si contructii, dar privind apoi toate astea prin ochii mintii si avand un master in psihologia viselor. Nu ma tem ca as putea spoilari pentru ca nu se poate povesti un asemenea film, ar fi prea simplist, el trebuind vazut cu proprii ochi. Dar privind strict obiectiv filmul lui Nolan e un heist movie perfect, cu Leo diCaprio in rolul hotului si cu mintea umana in chip de fortareata ce trebuie pradata. Singura chestiune sf din Inception e faptul ca undeva, candva, visele induse si impartasite au devenit o realitate (virtuala?!) iar odata cu ele au aparut si cei capabili de alterarea lor si folosirea in scopuri mai putin legitime.
Dom Cobb e unul din cei mai buni spargatori de vise, un hot specializat in furtul ideilor din mintea celor vizati prin intermediul unor vise constiente (pentru el, nu pentru victima). Spionaj industrial la un cu totul alt nivel. In aceasta calitate tipul e pe langa un bun teoritician si arhitect de vise si un teribil om de actiune, un veritabil agent secret din tagma lui James Bond. El si mana sa dreapta, Arthur (Joseph Gordon Levitt), sunt contactati de un mare industriaj (Ken Watanabe) pentru o treaba diferita de ce se uzita: sa efectueze inception - adica inserarea unei idei in mintea unei persoane astfel incat aceasta sa creada ca-i apartine si sa actioneze conform, o chestie foarte complicata din motive ce vor fi explicate in film. Prin urmare Dom isi formeaza o echipa si pune la cale un plan fabulos care alatura niste concepte misto - modelarea subconstientului, proiectii mentale, labirinturi capcana, moartea in vis - pentru a patrunde in mintea tintei si sadi acel graunte de idee care sa evolueze natural.
Punctul forte la Inception e aparenta sa complexitate si faptul ca te face sa-l urmaresti cu foarte multa atentie simtind ca daca iti pierzi concentrarea te pierzi pe tine in lumea lui Nolan. Ideile si actiunea sunt foarte coerent explicate si dezvoltate, iar asta in ciuda ambiguitatii scenariului si a stilului multistratificat al filmului. Alaturi de Cobb patrunzi intr-o lume de vis. Ok. Apoi descoperi ca daca esti constient poti manipula visul. Ok. Apoi incepi sa te joci cu fizica lumii de vis, chestii ca gravitatia si timpul. Cool. Apoi iti spune ca in vis nimic nu te impiedica sa inchizi ochii si sa visezi din nou.. si apare dilema: cum stii ca esti in vis sau in realitate si ce se intampla daca mori? Ei bine Nolan are un stil aparte in a te conduce la raspunsuri si o face cu finete si chiar obsesie pentru detalii realizand un film complet.
Prin urmare Inception e un film destept, intrigant, spectaculos si ambitios, care ofera o doza consistenta de emotie cinefila, are un love story cu tenta dramatica de care nu vorbesc ca-i stric farmecul, un plot care se suceste ca un titirez dar nu cade stramb defel si niste scene de un pitoresc ce-ti taie rasuflarea. Totodata e si o metafora escapista pentru cei care nemaigasind un rost in realitatea noastra isi creeaza propria lume evadand in visare. Dar nu poate fi o capodopera din 2 motive: arata ca un Bond sau Matrix in unele momente, ceea ce-i fun dar nu original, si apoi nu are vreo mostra de actorie geniala. Rolul lui Leo e foarte bun, asa cum ne-a obisnuit, dar nu ceva memorabil ci la nivel cu prestatia din Shutter Island. Ellen Page face treaba buna si nu e doar o actrita secundara iar Joseph Gordon Levitt (pt care am un respect deosebit si intuitia imi spunea demult ca o sa creasca f bine) e protagonistul unei scene de lupta in gravitatie zero exceptional realizata (tehnic filmul e remarcabil). Marion Cotillard si piesa Rien, je ne regrette rien ne amintesc permanent de rolul de Oscar facut de frantuzoaica in bio-pic-ul despre Piaf iar muzica lui Hans Zimmer si cinematografia lui Wally Pfister (responsabil pentru imaginea in toate filmele ce-i apartin lui Nolan) au efecte ciudate pe pielea spectatorului. Nici sa nu va ganditi sa-l vedeti 'furat' la calitate indoielnica..
Trailer
Trailer
Filmele copilariei
Un tanar ambitios s-a apucat de o munca de chinez batran: sa arhiveze toate filmele romanesti.
Pe langa titlurile cunoscute, de "aur" si "argint", puteti descoperi si -atentie!- chiar viziona o gramada de raritati, nestiute sau uitate. Aici sunt filmele copilariei.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)