marți, 8 iunie 2010
Casa de pe strada noastra
Mircea Saucan e un nume pe nedrept uitat din cinematografia romaneasca. A facut cel putin putin doua filme fundamentale, cu mult inaintea timpului lor: Meandre (1966) si Suta de lei (1973).Regimul nu l-a inghitit, desi arta lui nu era fatis ostila comunistilor. Regizorul chiar studiase la Moscova. Filmele lui Saucan reprezentau un strigat de libertate, care n-avea legatura cu o doctrina sau alta. Comunistii l-au supus la presiuni enorme. A editat Meandre cu un securist in sala de montaj. E un miracol ca pelicula a fost salvata pana astazi. Saucan a fost impins -la propriu- pana in pragul sinuciderii, scos pe linie moarta din punct de vedere profesional si, pana la urma, obligat sa emigreze in 1987 (in Israel, unde a si murit in 2003).
Nu a mai facut film. A continuat sa scrie.
Criticul de film, Iulia Blaga a incercat sa-l scoata din uitare prin volumul disponibil si pe site-ul liternet: Fantasme si adevaruri. O carte cu Mircea Saucan. Cuprinde o serie de dialoguri acasa la regizor (in Nazaret), memorii si fragmente din opera scrisa a lui Saucan. Despre filmele sale a scris si Marian Radulescu, care le-a asezat si pe net, spre bucuria noastra.
Pentru un prim contact cu opera lui Saucan va propun mediumetrajul Casa de pe strada noastra, Studiourile Sahia, 1957. E povestea unei case si a oamenilor care au locuit-o, spusa de obiecte (martori tacuti) si narata de inconfundabilul Radu Beligan.
Eleganta scenariului si viziunea originala a autorului sunt evidente inca de la acest al doilea film: "O casa este o nava cu care oamenii calatoresc in timp (...). Odaile sunt vaste cutii de rezonanta (...). Oamenii nu mor cu totul. Duhul lor salasluieste multa vreme in lucruri ca un parfum". Curat parfum de epoca.
Un documentar cu valoare de document de arhiva, dar a carui delicii nu sunt degradate de trecerea celor 53 de ani. Poate va deschide pofta pentru EuroDoc (4-11 iunie), workshop international care aduna zilele astea la Timisoara crema filmului documentar.
duminică, 6 iunie 2010
Etichete
Recent am fost invitat sa vorbesc despre cinema la un post local de televiziune (TVT 89 in caz ca va pasa). Prima faza haioasa a fost ca gazdele vroiau sa treaca pe ecran numele meu. E ok sa scrie dedesupt critic de film? Pai nu e ok zic, ca nu sunt. M-am bucurat ca mi-au ridicat mingea la fileu pentru ca vroiam sa lamuresc odata pentru totdeauna (in caz ca va pasa) in ce calitate vorbesc despre filme. N-am nimic contra criticilor, dar de obicei oamenii acestia au studii de specialitate, au scris ceva lucrari. Eu sunt cel mult cronicar, comentator de film daca vreti. Dar cel mai corect, sunt cinefil. Bun, au zis tipii de la tv, atunci sa trecem cinefil?
Oamenii simt nevoia să pună etichete la orice. Dar mai ales la filme.
De fiecare data cand pomeneam un titlu de film, coprezentatoarea emisiunii ma intreba invariabil despre ce gen vorbim: e comedie romantica? e thriller? I-am zis ca nu poti sa imparti filmele in de groază, de acţiune, de dragoste, de ras, poliţiste şi de dormit (adica europene). Ca si cum ai putea sa etichetezi viata, a ta sau a altora, in horror, thriller, melodrama, dramedie, aventuri etc.
Am inregistrat momentul de varf al acestei manii generale la multiplex. Cunoasteti desigur ecranele din spatele casei de bilete, ecrane care afiseaza programul zilei. In dreptul fiecarui film, etichetele. Sigur, ele sunt utile pentru spectatorul dezinformat care vine la film ca sa rada/ sa planga/ sa se sparie. Ca la supermarket, etichetele te ajuta sa alegi de pe raft ketchup-ul cautat, dulce sau picant.
Si asa apar confuziile. Yes Man era clasificat ca actiune. I-am si atras atentia baiatului -inocent- de la casa ca mai corect era comedie. Pai are si multe scene de actiune, deci e comedie de actiune, m-a lamurit casierul. Mda, pai in acest caz toate filmele sunt de actiune -ca se intampla ceva, o actiune- si am rezolvat problema. Sunt curios cum ar clasifica cei de la mall filme ca The Fountain (drama SF ?), Boogie (comedie, ca se rade), The Wrestler ( actiune, clar).
Zilele trecute am realizat că sufăr şi eu de viciul clasificării.
Pentru mine taximetriştii se împărţeau în cei care pun şi cei care nu pun manele. A fost de ajuns o cursă de 15 minute să-mi răstoarne toate clasamentele. Am ales sa urc in masina lui Adrian Leipnik (un domn distins, la vreo 50 de ani) pentru ca l-am vazut citind. Conform clasificarilor mele, aceasta indeletnicire nu prea se pupa cu ascultatul de manele. Odata urcat in masina am facut o descoperire si mai interesanta: citea o enciclopedie de film (incerca astfel sa isi mai umple cu ceva util timpii morti, care in meseria lui ajung pana la 4-5 ore pe zi).
Am descoperit în domnul Leipnik un adevarat cinefil. Îi place "umorul elaborat" al lui Chaplin dar si "gagurile copilaresti" gen Stan si Bran, umorul britanic şi filmele istorice "credibile, care sa spuna ceva". Nu-i plac filmele cu
Nici comediile de azi nu il impresioneaza: "Foarte greu mai gasesti o comedie la care sa razi". Taximetristul prefera o comedie mai veche (din 1996) pe care a văzut-o de 4-5 ori: „Joe’s apartment e făcut de MTV. E ceva suprarealist. Un student merge la New York şi bineînţeles că nu are nici bani, nici cazare. Îşi găseşte o casă plină de gongi, iar gongile vorbeau. Se îndrăgosteşte de-o fată şi gongile se bagă şi ele în treaba asta. Oricum, trebuie văzut. Umor de calitate, pentru cine gustă genul...E un pic scabros, grotesc”.
Are o parere si despre cinematograful actual: "Acuma sunt efectele astea speciale. (...) E foarte usor sa iei ochii cuiva cu muzica, imagini si peisaje facute pe calculator si zici c-ai facut un film. Prezenta omului nici nu mai conteaza de multe ori. E chiar decorativa. Totusi, Avatar e un film bun. A inovat ceva. Depinde din ce unghi privesti. Nu din prestatia actorilor si nu din subiect in sine, dar pe ansamblu a iesit ceva nou." Si despre cinematograful viitor: "Probabil ca urmatorul pas va fi sa intri in film si sa pui mana pe personaje. Sa le pipai".
Si-a dus familia la mall la Avatar. Sau le pune noutăţi pe calculatorul de acasă. Daca e un film "obisnuit" prefera sa-l vada acasa pe computer, downlodat in varianta HD. "Pana la urma totul depinde de pret, de ceea ce ti se ofera la pretul respectiv. Daca mie imi renteaza sa-l vad pe calculator...Chiar nu poti sa le faci pe toate, mai ales in societatea asta care iti da atat de putin. Si atunci mai trebuie sa faci si sacrificii: adica sa vezi filmul acasa si sa pierzi senzatia aia de irepetabil pe care o traiesti la cinema".
La cinematograf mai dai si peste spectatori care "rad cand e de plans si plang cand e de ras". Acasa in schimb "poti sa reiei o faza, n-ai inteles ceva, dai inapoi. Oricum, un film adevarat de-abia la a doua vizionare poti sa-l savurezi. La prima vizionare imi scapa multe amanunte. Esti prea prins de ce se intampla sau de text, de la traducere. Cand vad un film a doua oara descopar lucruri noi".
Am descoperit si eu ceva nou din scurta calatorie alaturi de taximetristul cinefil, Adrian Leipnik. Daca tot trebuie sa clasificam lucrurile, macar sa fim siguri ca stim ce e sub eticheta.
vineri, 4 iunie 2010
Cinemaratonisti, mai aveti inca timp sa fugiiiiiti! La TIFF.
No, cel mai important eveniment cinematografic din Romania se apropie de sfarsit. TIFF e the ultimate cinematic experience. Fara exagerare. Festivalisti sau cinemaratonisti, va rog eu mult de tot, daca iubiti filmul, inca mai aveti la dispozitie un week-end ca sa alergati pana la Cluj! Macar pentru ultimii kilometri de pelicula.La TIFF vin filmele noi si regizorii provocatori, chestiile care ajung la televizor peste 10 ani sau poate niciodata. Aici am descoperit autori atat de pretiosi, ca i-am tinut doar pentru mine, egoistul. Dar am sa-i dau in gat acum, poate-poate va conving sa mergeti la Cluj: Todd Solondz (Happiness, Palindromes), Lukas Moodysson (Lilja 4-ever, A hole in my heart), Ulrich Seidl (Import/Export), Michael Winterbottom (9 Songs), Corneliu Porumboiu (A fost sau n-a fost), Gela Babluani (13 Tzameti), Victor Erice (El Sol del membrillo, 1992), Kirill Serebrennikov (In rolul victimei, 2006) etc.
Ultima oara am fugit la TIFF acum doi ani. A fost un maraton, ca de obicei. Extenuant si minunat. Nu pot sa ajung nici anul asta. Intr-una din serile trecute am primit un telefon de la Cluj. Din greseala. Mihai Fulger il cauta pe o terasa pe tizul meu, Lucian Maier, cu care am alergat de atatea ori intre Arta, Republica si Victoria. Apelul mi-a facut pofta sa fiu acolo sau macar sa stiu ce trebuie sa vad anul asta. Asa ca l-am intrebat pe Mihai, daca tot m-a sunat, ce e must see din programul editiei a noua de TIFF.
Iata lista lui Fulger, special (pre)scrisa pentru cititorii Marelui Ecran, ca sa stiti ce sa cautati:
1. „Metropolis” (Germania, 1927) de Fritz Lang – varianta integrală, restaurată, cu acompaniamentul live al lui Antonio Bras
2. „Dracula” (SUA, 1931) de Tod Browning – proiecţie acompaniată de cvartetul de coarde Arcadia, folosind soundtrack-ul compus pentru film de Philip Glass
3. Programul „3 x 3” dedicat lui Liviu Ciulei: „Erupţia” (1957), „Valurile Dunării” (1959) şi „Pădurea spânzuraţilor” (1964)
4. „Reconstituirea” (1970) de Lucian Pintilie
5. „Aurora” (2010) de Cristi Puiu
6. „Mama” / „Madeo” (Coreea de Sud, 2009) de Bong Joon-ho
7. „Hadewijch” (Franţa, 2009) de Bruno Dumont
8. „Spărgătorul” / „Der Räuber” (Austria – Germania, 2010) de Benjamin Heisenberg
9. „În ziua de Crăciun” / „Navidad” (Chile – Franţa, 2009) de Sebastián Lelio
10. „O inimă bună” / „The Good Heart” (Islanda – Danemarca – Franţa – Germania – SUA, 2009) de Dagur Kári
Abonați-vă la:
Postări (Atom)