joi, 12 noiembrie 2009
Remaindăr
Buna ziua stimati cititori si cinefili timisoreni (deocamdata). Ne-am gandit sa va reamintim de concursul nostru si de faptul ca mai sunt 2 zile in care puteti inscrie o cronica de film. Nu ezitati, toata lumea vede filme si povesteste despre ele. Povestiti-ne si noua felul in care v-a impresionat un film anul acesta. Pana in 14 noiembrie inclusiv.
miercuri, 11 noiembrie 2009
Trailerul zilei: Clash of the Titans
Aaand it's here! Proaspat lansat, mult asteptat (cel putin de mine si de fanii Legendelor Olimpiene) si destul de impresionant as zice, primul trailer (sau teaser) pentru adventura mitologica a lui Leterrier de la anu - Clash of the Titans - e demn de vazut. Pentru nostalgicii care sedeau in pat la sfarsit de saptamana si gustau aventurile din serialele Hercule si Xena - Warrior Princess dar si pentru amatorii de filme epice, remake-ul "Infruntarii titanilor" e un must see. Sa fim clari: n-am mai vazut un film epic mitologic bun de la Troy incoace, asa ca e normal sa fiu extatic. Sper ca Sam Worthington, Liam Neeson si Ralph Fienes sa fi facut treaba buna..
marți, 10 noiembrie 2009
A filmat şi nopţi, a filmat şi zile
Iniţial, am vrut să anunţ că a murit De Niro al României (amîndoi actori de calibru greu şi cu o vagă asemănare fizică). Dar Gheorghe Dinică a fost un actor original şi un om foarte modest, care cred că ar fi gustat mai mult următoarea glumă. În ziua cînd va muri De Niro se va spune: "S-a dus Dinică al Americii".
Un lucru e sigur: de acum, Gheorghe Dinică va rămîne viu doar pe ecrane. Foarte viu. Şi în cîntecele sale. Maestre, muzica!
Cinematografia românească a pierdut cel mai bun "bad guy" al ei (despre rolurile mai importante ale carierei sale a scris Marian Rădulescu).
duminică, 8 noiembrie 2009
Viaţa ca un joc video
SURROGATES (2009)
rating: Eroare
Acum două săptămâni, în faţa şcolii din Obîrşia de Cîmp (Mehedinţi): Alexandru a luat apărarea unui coleg atacat de doi elevi mai mari. Lavinia, sora lui Alex, a văzut tot. A văzut cuţitul. A văzut că unul din agresori l-a luat în braţe pe fratele ei preţ de o secundă...Apoi i-a dat drumul şi Alexandru s-a prăbuşit cu capul în şosea. Avea doar 13 ani. Ucigaşul, 16. (despre tragedia lui Alexandru poţi citi mai multe aici).
Ce poţi să simţi cînd îţi moare fratele în faţa ochilor? Probabil groază şi neputinţă. Cum ar fi să-ţi găseşti copilul, mort, într-un şanţ? Ai vrea să te răzbuni, desigur. Dar pe cine? Cu tot păcatul lui, criminalul este la rîndul său o victimă. În celula unde se află acum şi-ar dori poate să dea escape şi să înceapă o altă viaţă. Dar viaţa reală nu e ca în Doom sau Wolfenstein. Apropo, ştiaţi că jocurile video violente reduc activitatea în zona creierului asociată raţiunii? Ştiaţi că duc la pierderea autocontrolului şi a sensibilităţii?
Cînd trăieşti prin intermediul unui calculator te simţi invulnerabil. La fel ca în lumea surogatelor. Surrogates (Surogate) e un sf de rutină, care pleacă de la o premisă foarte bună. Într-un viitor utopic, fiecare om dirijează din fotoliul de acasă o clonă robotizată, care va merge în locul său peste tot. La şcoală. La serviciu (poţi să-ţi trimiţi o variantă de-a ta, perfectă din punct de vedere fizic). La război (am reţinut scena cu soldaţii americani care luptă acum pentru "menţinerea păcii în lume" din fotoliile unei imense săli de Counterstrike). Oriunde. Comod, sigur şi 100% nenatural.
Clona lui Bruce Willis sare pe acoperişuri cu agilitatea antieroului din jocul Assassins Creed. Clona lui Radha Mitchell sare cu nonşalanţă pe automobile în mişcare, iar cînd cade pe asfalt la 90 km/oră pune frînă, normal, cu tocurile, ceea ce e împotriva gravitaţiei şi -involuntar- amuzant. Tot amuzantă a fost scena cînd Bruce Willis se priveşte pe sine "răstignit" într-o rezervaţie de luptători anti-surogate, plină de panouri gen District 9 cu Humans Only sau No robots allowed! Păcat de ideea promiţătoare cu care începe filmul, dar care e subexploatată (Richie a scris înaintea mea, aici). Surogate e un surogat de Minority Report, The Island şi The Stepford Wives. Aşa că dacă vreţi totuşi să ieşiţi din casă, din faţa calculatorului, vă recomand să încercaţi ceva mai adevărat. Viaţa nu e un joc video.
Acum o săptămână, în Sînnicolau: Un poliţist de frontieră a fost împuşcat în plină stradă. Suspecţii sunt adolescenţi. Cît credeţi că va mai dura pînă vom avea şi noi un masacru ca la Columbine?
vineri, 6 noiembrie 2009
A Christmas Carol (2009)
O sa incept din capul locului spunand ca mi-a placut foarte mult aceasta ultima punere in scena a clasicei povesti de Craciun a lui Dickens. Pentru mine A Christmas Carol al lui Zemeckis a fost vehiculul potrivit pentru a lua cunostinta cu povestea moralizatoare a unchiului Scrooge, zgarcitul contabil pe care l-am urat tot timpul in desenele din copilarie. Fara a cunoaste romanul lui Charles Dickens si nevazand vreun alt film pe subiectul asta, m-am dus la avanpremiera lui A Christmas Carol total deschis si asteptand sa fiu uimit. Si sa stiti ca am fost. E posibil sa fie cea mai buna animatie 3D de anul asta intrucat realizarea tehnica e fara cusur. Dealtfel e absolut normal sa fie impecabil fiind al treilea film al lui Zemeckis realizat integral prin tehnica "motion capture" dupa Polar Express si Beowulf. Se vede deci o evolutie. Lasand insa tehnica la o parte trebuie sa recunosc ca motivul real pentru care am vrut sa vad acest film era Jim Carey. Inca din trailer am intuit ca filmul se vrea a fi un fel de spectacol cu masti purtate de un singur actor. Chiar asta e avantajul "capturii miscarii" digitale: ofera o mai mare usurinta unui actor de a juca roluri multiple. Tom Hanks a interpretat 6 personaje in Polar Express, iar Jim Carey imbraca acum 4. Si chiar daca 3 din ele sunt sinistre sau de un fizic impresionant cel care te leaga cu adevarat de scaun e Ebenezer Scrooge. Jim fura personajul si-l face al sau ceea ce unora s-ar putea sa nu le convina, dar eu, neafectat de performantele anterioare, am gustat din plin ticurile si sarcasmul lui Jim. Deh, imi doream inca un Count Olaf (Lemony Snicket, pentru fani) si am primit un Ebenezer sclipitor.
Un lucru care se reproseaza acestui film e ca n-ar avea suflet, ca nu ar starni nici o emotie sau ca n-ar fi decat o cutie goala de cadou invelita intr-un ambalaj sclipitor. Nu sunt de acord, eu zic ca filmul chiar transmite suficient de multe daca te lasi atras in el. Iti da fiori cand Scrooge primeste vizita defunctului sau asociat care-l avertizeaza de greutatea pacatelor sale ori a Fantomei Craciunului Viitor care-i prezice o moarte anosta, te uimeste cu povestea vietii sale din copilarie sau iti-ti provoaca disconfort cu necazurile lui Tiny Tim. Eu unul am stat nemiscat in scaun cu ochelarii pe nas sorbind cu pofta de copil tot ce se petrecea acolo pe marele ecran. Daca ar fi sa fiu carcotas si sa-mi exprim vreo nemultumire ar fi ca e mult prea intunecat si cu o doza de horror, actiunea petrecandu-se intr-o noapte, si drept urmare unele scene sunt mai greu de urmarit si inteles pentru copii. Dar toate palesc in umbra umorului involuntar care razbate din replicile "unchiului Carey". In fapt filmu provoaca destula emotie si, pe langa povestea moralizatoare a batranului zgarcit cuprins in ceasul al doispelea de spiritul altruist al Craciunului, aveam ocazia sa vedem si niste imagini 3D misto.
Trailer
joi, 5 noiembrie 2009
Trailerul zilei: Ho ho ho
In Romania Craciunul vine cu o luna mai devreme si asta din cauza lansarii ultimului film produs de Media Pro Pictures, Ho ho ho. Nu-s eu mare fan al productiilor protv-iste dar m-am uitat la trailerul asta si pare destul de amuzant. Adica, sa ne gandim un pic cate comedii de Craciun avem noi in cinematografia romaneasca... Mda, asa ma gandeam si eu. Io zic ca merita vazut. Cel putin nu e un film despre comunism, dovada ca se mai misca ceva si in alta directie decat minimalism/comunism/realism. Sper sa nu fie doar o mostra de comercial ieftin. Distributia e asigurata de Bogdan Iancu, Stefan Banica jr., Alina Chivulescu, Pavel Bartos, Valentin Teodosiu, Dani Popescu, Gabriel Costin, Iulia Lazar si Ion Sapdaru. Si da, fara Loredana :D.
miercuri, 4 noiembrie 2009
(500) Days of Summer [2009]
500 de zile cu Summer e un film cum putine mai vezi venind de la americani, ceva ce reuseste sa nu cada in pacatul comediilor romantice de duzina cu glume fara perdea si clisee stupide, un film ce place in primul rand datorita chimiei existente intre cei doi actori principali: Joseph Gordon Lewitt si Zooey Deschanel. Despre Zooey nu trebuie sa mai zic nimic, e stiuta slabiciunea mea pentru dansa de la Yes Men incoace, iar pentru Lewitt am un respect tot mai mare, considerandu-l unul din tinerii actori americani deosebit de talentati.Filmul se vrea a fi o poveste de dragoste atipica, moderna, una fara un sfarsit usor de intuit si cu momente chiar triste pe alocuri. De fapt nu o poveste de dragoste ci una despre un baiat care intalneste o fata. E genul de film pe care o vizionare in cuplu il face amuzant si romantic pe cand una solo ii schimba complet registru cauzand momente de meditatie. Si chiar daca naratorul ne avertizeaza ca nu vom urmari o poveste de dragoste, tot speram... la un sfarsit frumos, fericit, ireal dar ideal asa cum si-ar dori oricine sa experimenteze macar intr-un film daca realitatea ii joaca feste. Meritul lui e ca preia ideea de destin si danseaza in jurul ei, cautand cand s-o confirme cand s-o calce in picioare, in functie de punctele de vedere ale celor doi protagonisti. In fapt filmul mi-a parut destul de trist, nefiind ceea ce mi-as fi dorit dintr-o poveste cu iubire si indragostiti, dar am fost intr-un fel luminat de mesajul final: Nu dispera! Treci mai departe!
Am insa impresia ca filmul e destul de personal pentru Marc Webb din moment ce intalnesc aceeasi dispozitie de a portretiza femeia ca sigura de sine si de sentimentele ei in vreme ce barbatul e haotic si traieste clipa. Prea multa experienta la prima mana. Sunt sigur ca exista si situatii inverse. La fel, resping abordarea naiva ca muzica pop britanica ceva mai melancolica ar avea vreo influenta asupra abilitatii de a fi fericiti. Cred ca asta tine mai degraba de constructia noastra interioara... dar probabil a fost doar o gluma facila. Oricum muzica este un mare bonus si un vehicul perfect pentru film. Coloana sonora e de ascultat mult timp dupa (Regina Spektor, The smiths, Doves). As concluziona ca am vazut un film care m-a pus pe ganduri mai mult decat mi-as fi dorit.
Trailer
Trailer
marți, 3 noiembrie 2009
Trailerul zilei: Prince of Persia
Am asteptat mult dupa trailerul asta ca sa-mi fac o idee daca vom avea parte de inca un fiasco de film inspirat dupa jocuri sau in sfarsit ceva serios. Numele Prince of Persia: the Sands of Time imi era atat de familiar incat am urmarit stirile despre filmul bazat pe joc cu sufletul la gura. Mi-am zis Bruckheimer producator - o sa fie mare si scump, Mike Newell regizor - o sa fie frumos si catchy, Jake Gyllenhaal in rol de Print - va fi si charisma + talent, dar si ceva indoieli la partea fizica de cascadorii. Acum insa mi-am mai risipit ceva din ele si am presimtirea ca filmul o sa bubuie la anu. Check out the trailer:
Story-ul nu e foarte complicat, un print si o printesa lupta impotriva unui inamic jucat de Ben Kingsley care cauta sa puna mana pe un artefact in forma de pumnal cu puteri magice asupra Nisipurilor Timpului. Mai exact asupra curgerii timpului. Din fericire pumnalul e la Print iar asta ne promite sa avem parte de un film pe masura jocului.
Der Letze Mann (1924)
Chiar nu aveam nici ce-am mai mica idee despre ce va fi vorba intr-un film mut din 1924 intitulat bombastic Ultimul Om (Der letzte Mann). Imi veneau in minte numai scenarii futuriste in genul lui I am Legend sau Planeta Maimutelor. A fost o reala surpriza sa urmaresc o poveste atat de molcoma si lipsita de importanta in marea schema a lumii dar care poseda o forta emotionala nebanuita in simplitatea ei. Pentru ca nedreptatea te atinge. "Ultimul om" e exact acel atribut vulgar pe care il oferi unei persoane care a cazut atat de jos in ochii tai incat valoarea lui e aproape de zero. In filmul prezentat la Filarmonica acel om a cunoscut prin slujba sa atat mandria de a fi respectat cat si duhoarea desconsiderarii. Si intrucat am fost multi la spectacolul vizual-auditiv va las in continuare cu parerile colegilor din randul 14, pentru o recenzie cat mai obiectiva:
"Am vizionat filmul mut Cel din urmă om, acompaniat de o coloană sonoră live, şi trebuie să recunosc că a fost o experientă frumoasă, în ciuda faptului că subiectul peliculei a fost unul dramatic, care mi-a cam umezit ochii, întrucât făceam aproape involuntar conexiuni cu realitatea şi cu oamenii care mă înconjoară. Am privit “ultimul om” cu milă şi compasiune, pentru felul în care a ales să îşi trăiască decăderea şi pentru faptul că, odată ce masca de om care impune respect i-a căzut, a devenit dintr-o dată ţinta răutăţiilor tuturor celorlalte personaje, cu câteva mici excepţii: fiica lui, paznicul de noapte şi cel care i-a luat ulterior locul." (Dora)
"Frumos film, frumoasa si muzica. Desi initial am avut impresia ca li s-a stricat celor de la Filarmonica instalatia de sunet, ca nu se auzea decat pianul, m-au lamurit cei cu care venisem ca filmul e mut. Si asa o ramas pana la capat. Deh, fiind copil de intelectuali, m-am bucurat de film si fara replici, ba s-o si luat, ramanand si eu mut de uimire pana la final." (Boghi)
"Trebuie să recunosc că mă aşteptam la unul din filmele alea pe care le vezi în alte filme sau desene animate, gen good guy - bad guy şi o don'şoară care invariabil ajunge legată pe liniile de tren, unde pianul cântă frenentic sau scoate sunete care implică râsul.[...]Nu a fost cazul, de unde dezamăgirea iniţială, pentru că "Der letzte Mann" (regia F.W. Murnau) e esenţialmente o dramă. Şi acompaniamentul pianistului Karol Beffa mi s-a părut, din nou, la început neinspirat, dar, pe măsură ce am intrat mai adânc în acţiunea filmului, totul s-a potrivit.[...]Am plecat de la film cu senzaţia că nu mai avem, datorită vitezei în care ne desfăşurăm existenţa, răbdarea să ne bucurăm de lentoarea de odinioară."(Andra)
"Filmul are multe scene deosebit de bine realizate, fiind unul dintre primele filme care au folosit camera mobilă (azi nu mai remarcăm lucrurile astea). Una din scenele mele favorite e când vine bătrânul la hotel de dimineață și se întâlnește în ușa rotitoare a hotelului cu noul portar.. unul intră și altul iese, dar nu se văd față în față. E ca în viață.. marile schimbări vin neanunțate. Fiind un film și despre ierahia în societate, sunt multe scene filmate prin ușă — contează pe ce ușă intri și pe ce ușă ieși așa cum haina te face respectat sau umil în fața celorlalți. Pelicula alb negru, cețoasă, m-a dus cu gândul la arta plastică, la compozițiile ciudat cadrate ale lui Degas sau la străzile lui Singer Sargent. Bătrânul portar mi-a amintit de poștașul Roulin al lui Van Gogh și de vibrația din tablourile sale."(SirG )
luni, 2 noiembrie 2009
Nu ştiu ce să zic
rating: Eroare
“Nu ştiu ce să zic”. Acestea sunt cuvintele pe care terapeutul i le-a scris regizorului Lars Von Trier, după ce a văzut Antichrist (se ştie că ilustrul provocator a făcut ultimul film în timpul unei crunte depresii). Şi pe mine m-a lăsat năuc acest amestec terorist de mystic-psychologic-thriller. Mi-a provocat simultan două sentimente contradictorii: unul de admiraţie şi altul, mai puternic, de repulsie. E un film în doi. În doi actori şi în doi peri.
Willem Dafoe este un terapeut care face aroganţa de a-şi trata singur soţia (Charlotte Gainsbourg) de depresia cauzată de moartea copilului lor. Important în economia de simboluri a filmului este că tragedia s-a petrecut în timpul unei partide de amor casnic. El şi Ea se retrag în Eden -aşa-i zice cabanei din munţi- pentru a afla că biserica lui Satan e Natura (umană).
La prima vedere, am fost tentat să spun că Antichrist nu e horror, ci o Oroare. Dar nu pot ignora acele imagini filmate cu o cameră HD superrapidă, tablouri slow-motion de o frumuseţe sfîşietoare. În rest, Von Trier te sfîşie fără anestezic, prin cele mai insuportabile metode. Tortură, mutilări genitale, ejaculare cu sînge (asta încă e o scenă soft). Apoi, abundenţa de simboluri animiste atinge uneori ridicolul: vezi căprioara cu fetusul atîrnînd între picioare, vulpea vorbitoare şi, uf!, cum aş putea să uit de sărmanul corb pe care Dafoe se chinuie timp de două minute agonizante să-l ucidă cu o piatră, acompaniat de ţipetele sinistre ale păsării (una din scenele cu adevărat horror ale filmului). Acestea sunt animalele cu care Von Trier „s-a întors” din călătoriile sale şamanice.
Danezul nu face niciun secret din fobiile sale: “Mi-e frică de orice în viaţă, mai puţin să filmez”. Nu e primul autor care face filme pentru a-şi exorciza demonii, dar Woody Allen, de exemplu, măcar te face să rîzi. Acesta e primul reproş pe care îl aduc regizorului: că şi-a pierdut umorul. Şi asta o zice un vechi admirator al său, care nu poate uita că miniseria Riget (1994 - 1997), de exemplu, era un festin de umor negru.
Al doilea reproş e că atentează în mai multe rînduri la logică. Şi asta deşi s-a consultat (conform genericului de final) cu specialişti în terapie, în Biblie, în psihologie etc. O recunoaşte şi el ("Chaos Reigns"), dar nu numai prin vocea vulpii animatronice care a stîrnit ironii la Cannes."Nu-mi dau seama dacă evoluţia mea urmează o anume logică. Cert e că-mi place să explorez şi să găsesc lucruri noi. Iar pentru asta nu fac decît să-mi urmez curiozitatea. E singurul proces creativ pe care-l cunosc".
Referitor la procesul creativ din Antichrist cred că cel mai bine a vorbit Bjork, care l-a acuzat pe regizor de "terorism psihologic", chiar dacă se referea la experienţa din Dancer in the Dark (2000):
"Să stai într-un scaun de catifea şi să faci artă din suferinţa cuiva - mi se pare suprema vanitate, pentru că acest gen de artişti au complexe de inferioritate şi au impresia că singura cale pentru a fi luaţi în serios e să-şi taie o mînă. Cred că filmul se complace în exploatarea violentă a durerii. Oricum, toată lumea ar fi înţeles suferinţa Selmei, dar din cauza complexului său de inferioritate care îl face să creadă că nu e un artist, Lars vrea să şocheze. Dacă ar crede mai mult în el, n-ar avea nevoie să-şi violeze spectatorii şi să le forţeze emoţiile. E prea facil." ( Lars Von Trier: filmele, femeile, fantomele - Bălan, Chirilov, Şerban, Idea Print, Cluj, 2004, pag.29)
Referitor la acuzaţiile de misoginism, care au fost în centrul controversei de această dată - mie nu mi s-a părut că atacă femeile în special. Este la fel de sadic cu ambele sexe. Mă tem însă că în mod gratuit.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)