Marele Ecran

miercuri, 2 septembrie 2009

Gang Star Paradise

Continuă campania Clanului Carcotasilor, cu promo-uri noi.
Aici şi la Huidu pe site.

Observaţi cît de bine e reconstituit biroul lui Don Corleone.

marți, 1 septembrie 2009

În curînd, marele-ecran va încălca Legea Tăcerii în legătură cu Mafia din cinematografele de stat româneşti. Omul nostru din interior este lider sindical la RADEF, regia care păstoreşte reţeaua de cinematografe pe ultimul ei drum. Pînă vom strînge toate documentele, vă amintim de alt sindicat: Sindicatul Rimei Organizate. Clanul Carcotaşilor îşi anunţă întoarcerea la Prima TV, într-o serie de spoturi ce se inspiră din Godfather ( e impresionant cît de influentă rămâne opera lui Copolla, la aproape 40 de ani de la premieră). Iată începutul acestui serial killer cu Don Huidu as Don Corleone as Marlon Brando.

Das Experiment (2001)

rating: Brainwash

Daca v-a placut Die Welle in mod sigur o sa va placa si Das Experiment, pentru ca e tot un film psihologic axat pe studiul comportamentului uman in anumite conditii. Regia acestui film e asigurata de acelasi Oliver Hirschbiegel care a facut senzatie cu drama ultimelor zile ale Fuhrer-ului in Der Untergang. Das Experiment este insa altfel, ceva mai calculat, mai rece, mai psihologic, cum ziceam. Este genul de film "exploitation" care preia un caz real si-l prezinta intr-o maniera ceva mai exagerata de dragul senzationalului, ceea ce ar putea deranja pe unii dar in acelasi timp oferi satisfactia unei vizionari interesante altora. Cum ii spune chiar titlul, filmul se inspira dintr-un experiment real, numit Standford Prison Experiment, realizat prin anii '70, in care niste studenti absolut normali de la Universitatea Standford au fost impartiti in gardieni si detinuti pentru a simula conditiile dintr-o inchisoare. Experimentul s-a oprit pentru ca era pe cale s-o ia razna. Filmul duce insa la capat deductia logica a ceea ce s-ar fi putut intampla.

Ecranizarea germana ofera punerea in scena a experimentului cu 20 de barbati din diferite paturi sociale, invitati sa participe la el in schimbul unei remuneratii, si care dupa teste fizice si psihice sunt considerati apti si deci introdusi intr-un penitenciar ad-hoc. Acolo computerul ii imparte in 8 gardieni si 12 detinuti iar odata cu citirea regulamentului pricepem si noi si ei ca e mai mult decat o joaca. Fiecare trebuie sa se comporte conform rolului asumat, gardienii ordonand iar detinutii ascultand ordinele, altfel experimentul esueaza si nu se face plata. Pentru siguranta, actele de violenta sunt interzise. Chiar din a doua zi "gardienii" isi impun autoritatea. Initial detinutii se revolta apoi devin blazati, inchisi, terorizati. Singurul ce creeaza probleme e detinutul 77, interpretat de Moritz Bleibtrau, care are propria lui agenda: vrea sa scrie un articol pentru ziar despre toata treaba. Perceput ca un elemet perturbator, el atrage intreaga furie a "gardienilor" care-si iau prea in serios rolul, de teama esecului, si-l supun la umilinte si torturi psihice. Toate sub ochiul destul de vigilent al celor ce conduc experimentul si care, anticipand aceasta derulare a evenimentelor din profilul psihologic al candidatilor la "joc", nu intervin decat sporadic. Normal ca lucrurile escaladeaza si ceea ce e de asteptat se intampla, ajungandu-se la pierderi de vieti.

Filmul e foarte deranjant daca stai si reflectezi la faptul ca indivizii respectivi erau oameni normali fara probleme psihice dar care pusi intr-un sistem care permite si incurajeaza afirmarea autoritatii prin forta si denigrarea conditiiei umane s-au comportat ca atare. Deci pana la urma experimentul a dovedit ca nu omul e intodeauna de vina ci sistemul. Filmul mi-a placut si il recomand neaparat pentru ca mie cel putin mi-a declansat curiozitatea de a ma documenta despre astfel de experimente social-comporatmentale. Are el ceva lipsuri, o poveste de dragoste cam neclara si oarecum inutila, plus un final cu o logica indoielnica dar, per total, merita vazut.

Trailer.

luni, 31 august 2009

Drag Me To Hell (2009)

rating: Eroare

Nu-mi explic de ce Drag me to hell are asa o nota mare pe imdb (7,8 in prezent) intrucat nu e cu nimic mai deosebit de alte filme horror de genul lui: big budget, regizor faimos (Sam Raimi) si marketing agresiv (a fost "dezvaluit" chiar la Cannes). E pe buna dreptate ceea ce se considera a fi un horror de categoria A dar asta nu reflecta decat notorietatea de care se bucura si nu calitatea distractiei pe care o confera cinefilului in timpul vizionarii. N-are nici macar un nume faimos pe generic (cum a fost Naomi Watts in The Ring sau Sarah M. Gellar in The Grudge) actrita din rolul principal, Alison Lohman, fiindu-mi total necunoscuta. Cu toate astea, a scos un profit bunicel in boxoffice, dovada ca un regizor cu greutate (autorul celor 3 Spider-Man) si o campanie publicitara puternica pot fi suficiente pentru a atrage succesul unui film. Cu conditia, evidenta implicita, ca filmul sa nu fie teribil de prost. Si nu e. Dar nu e deosebit, atata tot.

Drag me to hell se concentreaza pe ideea ca "blestemul tigancii" se prinde asa de bine ca nu scapi nici mort de el. Avem deci o tanara blonduta, fost miss piggy, acum angajat bancar tinand in mana soarta datornicilor si care refuza sa-i prelungeasca perioada de plata a ipotecii unei batrane tiganci decrepite. Baba, fiind si ea dracoasa din fire, ii scuipa o mama de blestem fatucii (dupa ce in prealabil si-o luat cateva picioare-n gura de i-o zburat si dantura) si astfel blondina intra in "gratiile" unui spirit rau-voitor si drept-calauzitor-spre-iad, numit Lamia. Nu, nu e un vierme intestinal, ci o creatura mitologica care-si chinuie victima timp de trei zile pana-n pragul nebuniei si apoi ii taraste sufletul in iad. Ergo, titlul filmului.

Nu neg ca regizorul si-a dat toata silinta sa ne provoace thrill-uri iar montajul si efectele contribuie din plin la aspectul polishat al filmului. Pacat insa de lipsa de continut. Baba moare in prima treime a filmului ramanand doar s-o bantuie pe fata. Sec, era cel mai bine conturat personaj. Apoi, odata lamurita povestea Lamiei astepti doar finalul, cand ar trebuie sa vina dupa sufletul fetei stiind ca restul "intalnirilor" sunt doar formale, iubitul ei e genul natang care nu crede decat la final ce se intampla, povestea cu fata de la ferma care aspira sa urce scara sociala e absolut inutila pentru plot, chiar daca ar explica oarecum decizia ei in privinta tigancii. Dar, sa fim seriosi. Apoi metodele de abatere a furiei Lamiei si imbunarea cu sacrificii de pisici sau tapi sunt puerile cand blestematia asta vine dupa suflet de om. Parca religia zicea ca animalele n-au suflet. In fine...filmul are multe scapari, zic eu. Nu-si merita pozitia in topul horror si o sa vin in viitor cu niste filme mai "anonime" dar care te pun serios la incercare si-ti lasa intrebari fara raspuns in cap. Ju-On, poveste oarecum asemanatoare despre blestem si furia unui spirit, a fost de 10 ori mai scarry si mai ieftin.

Trailer

sâmbătă, 29 august 2009

G.I. Joe - The Rise of Cobra (2009)

rating: Eroare

Stiti bine ca un trailer bun te convinge sa vezi un film prost. Asa s-a intamplat in cazul lui G.I Joe, adapatarea pe marele ecran a francizei incepute cu jucariile soldatei de la Hasbro - GI Joe/Action Man - continuata cu comics-uri si desene animate. Ca urmare publicul tinta si pentru acest film sunt tot copiii de 12 ani care raman fascinati la actiunea exploziva si efectele speciale in care abunda si nu acorda vreun interes dialogului care, sa fiu sicer, e previzibil, schematic si pueril.

Ca mai toate SF-urile de actiune din ultima vreme si GI Joe incepe in Evul Mediu(!) unde seful clanului McCullen vindea arme ambelor parti beligerante. E prins de francezi si pedepsit exemplar nu inainte insa de a ameninta ca munca lui va fi preluata de fii sai. In prezent ultimul McCullen ajunsese deja cel mai mare producator de arme din lume, firma sa MARS furnizand 75% din tehnica militara armatelor lumii, bineinteles atat ofensiv cat si defensiv. Ultima gaselnita sunt niste focoase cu naniti (da, nanotehnologie) care sunt "dresati" sa pape metal. Dupa ce folosise fondurile NATO ca sa le dezvolte, McCullen asta isi insceneaza o ambuscada ca sa le fure in scopul unui plan viitor diabolic. Asa ca trimite echipa Cobra (vedeti voi in film ce-i cu numele) condusa de o d-ra sexy cu ochelari de soare (seamana cu Victoria Beckam) care se pare ca e fosta iubita a soldatului Duke insarcinat sa apere jucariile. Evident ca soldateii pica ca popicele in fata armamentului sf al Cobrelor si mai raman in picioare doar fostul iubit, Duke, si partenerul lui Ripcord (jucat de Marlon Wayans) tipul negru responsabil cu bancurile. Dar, in ajutorul lor vin GI Joe-ii care sunt ceva organizatie ultrasecreta de aparare militara la nivel mondial, care oficial nu exista, cu baza intr-o duna (sau mai multe) din Egipt si cu tehnica de nivelul Cobrelor. Deci focoasele sunt recuperate, apoi furate din nou, apoi iar recuperate, apoi unul e folosit si mananca Turnul Eiffel and so on.

Filmul nici nu are cine stie ce pretentii de la el, e o comedie prostuta de super-actiune ce pare regizata chiar de actorii principali in frunte cu Marlon Wayans, cu totii avand un apetit insatios pentru distrugere. Pentru distrugerea Parisului desigur. Bine se poate sa fi fost un Paris virtual la cat de ireale sunt proportiile haosului provocat. GI Joe-ii sar prin urmare peste masini, prin trenuri, se catara pe cladiri, zboara, inoata etc. Efectele speciale sunt dragute ele dar se vede ca nota e fortata si nimic nu pare realizabil decat in ochii unui copil de gradinita. Stephen Sommers a dus lucrurile un pic cam departe. Hai ca primele doua Mumii au fost chiar reusite, iar combinatia horror - comedie mi-a picat numa bine la digestie. Nu pot spune acelasi lucru despre GI Joe, chiar daca se regaseste o parte din echipa ce-a jucat in Mumii, in speta Brendan Fraser cateva secunde si Arnold Vosloo vreun minut, doua. GI Joe este deci o noua Mumie dar de data asta una cu real american heroes! In concluzie mie mi-ar parea rau de banii dati la cinema pentru asemenea film cand as fi putut alege altul. GI Joe e pentru o seara video mai degraba, sau genul de film pentru ProTv atunci cand termina retrospectiva Steven Seagall.
Trailer

miercuri, 26 august 2009

Haute Tension (2003)

rating: Brainwash

Asa cum sugereaza chiar titlul, Haute Tension e un film tensionant, genul ala de film horror cu scenariu schematic, axat doar pe inducere de fiori si crearea unei stari de emotie. La capitolul asta sta foarte bine si daca nu ceri mai mult iti poate oferi o experienta macar interesanta. Nu ma hazardez cand spun ca Haute Tension e varianta europeana a lui Friday 13 sau Halloween (deci mai buna) pentru ca il are in prim plan pe acelasi ucigas implacabil care isi urmareste victima fara oprire. Totusi, spre deosebire de suratele lui hollywoodiene care exploatau violenta si prototipul slasher-ului din miturile urbane, Haute Tension e mult mai rezervat. Evenimentele din el nu primesc atentia ziarelor, televiziunilor sau macar a politiei... ceea ce e mult mai inspaimantator. E vorba doar de un psihopat, intr-un loc anonim, care hacuie fara nici un motiv. Chiar si arma crimei e mult mai mica, cei obisnuiti cu pumnalul falic al lui Michael Myers vor fi poate dezamagiti de bisturiul din mana lui Le Tuer. Eu cred ca acest amanunt n-a facut decat sa-i sporeasca filmului thrill-ul. In plus, totul e filmat in Romania, rolurile secundare apartinand romanilor, chiar Oana Pellea in rol de mama avand parte de o moarte foarte "explicita" sub lama bisturiului sau Gabriel Spahiu lasandu-se macelarit pe final de un flex! Dar va divulg prea multe.

Povestea din filmul lui Alexandre Aja (The Hills Have Eyes) implica doua fete, Marie si Alex, care vin in vizita la tara, la familia ultimei. Prin zona insa isi face veacul un killer cu o dubita veche (toti killerii au dubite vechi) si care e "specialist" in decapitari (o scena implica un dulap drept ghilotina). Acesta, profitand de zona linistita "a la campagne" in care se afla, face la randul sau o vizita in miez de noapte familiei, macelarind tacticos parintii si fratiorul + un Saint Bernard (doar in film) si rapind-o pe fiica Alex pentru mai tarziu. Totul sub ochii prietenei Marie ascunsa evident sub pat, unde altundeva. Scena din casuta e insa exemplara in ce priveste crearea suspansului, chiar daca mai are scapari. Criminalul se misca cu viteza omului iesit la plimbare, dovada ca stie foarte bine sa faca ceea ce face, e foarte metodic, tacticos si are o intuitie de speriat. Plus ca matahala nu e deloc supranaturala (devil spawn sau copchil al diavolului) ci doar un psihopat inflexibil cu niste issues, si probabil cateva fetishuri. Deci o rapeste pe Alex iar Marie se ascunde la randul ei in duba (lol!) ca sa o scape. Acum, nu va zic daca reuseste sau nu, doar ca drumul lor e un suspans neincetat (o vede nu o vede, e dupa colt nu e dupa colt etc) iar filmul ar fi fost perfect in opinia mea daca nu avea loc twist-ul din final, pe care nu-l divulg, dar care mi-a provocat un mare WTF!? rupand intregul fir logic.

Totusi, filmul nu e rau deloc, nici macar prostut, e bun pana la un punct si partea ce-a mai buna e ca mentine thrill-ul pana la final iar scenele de gore (sange si membre) sunt de-a dreptul chirurgicale: socante fara sa scarbeasca un "sensibil" ca mine. Recomand varianta Uncut. Cunoscatorii stiu de ce :). Mai mult, e un film francez cu Cecile De France in rol principal, iar asta a fost unul din motivele pentru care eu l-am vizionat. Si bonus, are Muse - New Born pe soundtrack.

Trailer

luni, 24 august 2009

Camorra is going global

rating: Colectable de două ori

Am revăzut recent Goodfellas (regia: Martin Scorsese, 1990), cu Liotta, De Niro şi Pesci în cea mai (ne)bună formă a lor. Filmul a fost aclamat la vremea lui pentru acurateţea şi autenticitatea cu care a descris relaţiile din interiorul unui clan italo-american. Bazat pe povestea reală a lui Henry Hill (crescut de famiglie şi apoi turnător al ei), filmul a fost considerat un real document (în ziua finalizării montajului, pelicula a dispărut misterios pentru două ore, cît să-şi facă şi gangsterii o copie, doar era filmul lor :). Scorsese a fost acuzat că ar fi glamour-izat viaţa de mafiot. Filmul italian Gomorra (2008) este inversul acestei abordări. Regizorul Matteo Garrone observă c(l)inic Camorra de azi. Ca şi cum ar preleva ţesut viu din tentaculele Caracatiţei şi ar duce proba în laborator pentru analiză. Iar noi avem onoarea să privim biopsia prin lentila microscopului.

Dacă Scorsese surprinde oamenii de top ai Organizaţiei, Garrone se concentrează asupra rotiţelor mici ale sistemului, asupra "soldaţilor". Capul care ordonă tentaculelor e nevăzut. Amîndoi, şi Scorsese şi Garrone, au filmat într-un stil pseudo-documentar. Scena finală din Gomorra este la fel de cutremurătoare ca execuţia şi îngroparea de vii a celor doi fraţi din Casino. Performanţa lui Garrone e că ne cutremură fără să umble la butoanele emoţionale, viscerale, pe care tot apasă Scorsese. Gomorra este Goodfellas în contextul noii lumi, tot mai cinice, în care trăim. Dacă avem Satul Global, era timpul pentru Famiglia Globală. Garrone ne pune s-o mirosim în gunoaiele radioactive europene îngropate pe tărîm african. Sau în rochiile croite pe ascuns -în cusătorii-pirat chinezeşti- şi purtate apoi pe covorul roşu, în noaptea Oscarurilor. Iată cît de adînc a pătruns acest flagel - pînă pe rochia sclipitoare a Scarlettei Johansson.

Ofertă de nerefuzat pentru spectatorii timişoreni ai acestui blog: Gamorra rulează zilele acestea la cinema Timiş.

duminică, 23 august 2009

Trailerul zilei: The Wolfman

Un film foarte anticipat in 2010 e remake-ul The Wolfman, cu Benicio del Toro, Anthony Hopkins si Hugo Weaving pe afis. Presimt ca daca 2009 a fost anul vampirilor, 2010 va fi al varcolacilor, care fie vorba intre noi, sunt o idee mai infricosatoari si nu sunt in pericol de a fi glamour-izati de cultura mtv. Am mari sperante de la The Wolfman din motive evidente (actorii) iar emotia lasata de trailer inca persista la nivelul parului de pe brate. Scena de la final cu domnita ascunsa dupa copac si varcolacul in lumina lunii e creepy rau de tot.

Back2Back: Poliţist, adjectiv (2009)

Revenim cu articolele de tip ping-pong in care noi, "cronicarii" de pe Marele Ecran tratam subiectul aceluiasi film ca urmare a unei vizionari comune. Asa ca acum nu aveti doar o singura opinie ci doua pe care sa va bazati decizia de a vedea sau ignora un anumit film. Aici Politist, adjectiv!

rating: Colectable x 2

Dilema: legea sau morala?
de Richie

Tocmai m-am intors de la vizionarea ultimei bijuterii a lui Corneliu Porumboiu - Politist, adjectiv. Am fost impreuna cu colegu Lucian si, de toti, am fost 4 spectatori in sala vechiului cinema Studio. Nu mai deplang sala, care e cum e, ci doar numarul oamenilor interesati de castigatorul de la Cannes, sectiunea Un Certain Regard, si de propunerea Romaniei pentru Oscar 2010. Recordul de spectatori a fost 17, sambata seara, la un film care trebuie vazut si revazut de cateva ori pentru a fi inteles pe deplin. Si nu la mall intre doua guri de popcorn ci in salile abandonate ale cinematografelor comuniste, pentru ca realismul de pe marele ecran sa fie complet. Subiectul filmului il poti rezuma intr-o fraza: politistul Cristi (Dragos Bucur) are o dilema morala privind vinovatia unui pusti de liceu turnat de prietenul lui pentru consum de hasis si care risca astfel 7 ani de puscarie. Rezolvarea dilemei si, implicit a cazului, presupune o lunga asteptare, tipica muncii de politist de la antidrog, munca care se traduce printr-un filaj aproape in timp real. In fapt nu e decat o amanare a inevitabilului intrucat, potrivit DEX-ului, politistul nu are nevoie de morala ci doar de lege, buna sau proasta. Porumboiu se intoarce asadar in Vaslui pentru a spune o noua poveste inspirata din realitate. Una in care putem vedea clar cum practicile unui vechi sistem nu au disparut sub noua oranduire. Avem aceleasi holuri inguste ale Inspectoratelor de Politie, aceleasi birouri goale dar cu usi incuiate, aceleasi dulapuri de metal, aceleasi secretare prea ocupate sa faca nimic. Filmul lui Porumboiu se deruleaza la pas lejer, cu scene lungi in cadru fix de un firesc debordant. Sa-l privesti minute in sir pe Dragos Bucur mancand o ciorba re-incalzita sau ascultind-o pe Mirabele Dauer cantand de pe YouTube in fundal poate deveni exasperant dar nu e decat aceeasi indelunga asteptare menita sa-ti pune rabdarea la incercare devenind astfel un test de autocontrol. Aproape de neinteles e faptul ca nu exista nici macar o scena de violenta, o rabufnire sau o defulare a vreunui personaj. Toti par prea obositi pentru a se mai revolta. Asteptarea e cea mai evidenta in timpul filajului celor 3 pusti fumatori de hasis. Identitatea lor nu conteaza decat la raport practic neavand nici un prim plan cu ei. Parca privesti inregistrarile unor camere ascunse cu personaje anonime. Minute intregi de batut pasul pe loc si de fumat tigara dupa tigara, asta presupune munca unui politai in timpul filajului. Iar apoi intocmirea rapoartelor necesare pentru a umple un dosar mult prea subtire pentru timpul alocat rezolvarii sale. Un caz atat de simplu s-ar rezolva imediat printr-un flagrant de catre un om al legii cu sange rece care poate hotari in 2 secunde destinul unui tanar. Cine are timp de mustrari de constiinta cand legea e batuta in cuie. S-apoi, nu degeaba justitia e oarba. Ultima scena a filmului e si cea mai lunga, necesitand vreo 10 duble pentru a iesi perfect, insa e absolut geniala datorita prestatiilor celor trei actori: D. Bucur si Ion Stoica, chemati la raport in fata comandantului interpretat de Vlad Ivanov. Contiinta revoltata a primului si platitudinea nesimtita a celui de-al doilea se lovesc de logica taioasa si rece a ultimului intr-o scena memorabila din care regret ca nu-mi amintesc nicio replica. Trebuie neaparat sa-l mai vad o data.

O zi din conştiinţa unui poliţist
de Lucian Mircu

„Părerile spectatorilor sunt împărţite”, ne zice doamna Cilla (blînda stăpînă a casieriei cinematografului Studio). „Unii au spus că e sec şi plictisitor”. Într-adevăr, Poliţist, adjectiv are momente cînd e sec. Atît de sec că, dacă ieşeam pînă la butic să-mi cumpăr o apă, la întoarcerea în sală, poliţistul Cristi ar fi fost în aceeaşi poziţie, la pîndă. Atît de sec, că am avut timp să speculez cu colegul Richie asupra semnificaţiei unui număr de înmatriculare din film. „AIC, observ, apare în oglindă CIA.” „Da, confirmă Richie, e număr de şmecher.” „ Număr de VS, deci filmat tot în Vaslui. Uită-te şi tu ce trist e oraşul ăsta!” şamd. Poliţist, Adjectiv e făcut cu timp. Aşa cum poliţistul îi observă pe cei trei adolescenţi consumatori de haşiş, la fel face şi camera lui Corneliu Porumboiu: stă la pîndă, discretă, şi observă. Observă oamenii şi relaţiile dintre ei: „Vorba aia, Nelule, nu ne ştim de ieri de azi. Ne ştim de alaltăieri”. Unele scene de viaţă urbană par a fi lăsate la voia întîmplării (cum ar fi trecerea a numeroşi maidanezi prin cadru), dar (aproape) totul e calculat. Lungmetrajul e un lung şir de acţiuni repetitive din viaţa unui poliţist de teren (filaj, întîlniri cu procurori, cu informatori, completat rapoarte şi alte hîrţogării), care pot părea plictisitoare. Repetiţia lor însă are sens. Să luăm de pildă scena antologică când Cristi (Dragoş Bucur, actorul preferat -ca să nu fetişizăm- de „noul val de regizori”) şi soţia lui, Anca (Irina Săulescu) analizează literar o piesă de-a Mirabelei Dauer. Dacă soţia n-ar fi pus pe repeat, de trei ori, obsesivul şlagăr: „Nu te părăsesc, iubire”, bărbatul n-ar fi fost atît de iritat încît să ironizeze versurile: „Cum adică «Ce-ar fi marea fără soare?» Nu e tot mare?”. Porumboiu ştie să temporizeze, să pregătească o scenă. Alternează cadrele lungi de aşteptare cu suculente dialoguri (sau trialoguri) filmate dintr-una. Nu mai avem umorul spumos din A fost sau n-a fost (2007). Poate şi din cauza subiectului, în cheie gravă: o criză de conştiinţă. Omul legii simte că „legea morală din el” intră în contradicţie cu legea de drept. Cristi nu mai ştie „ce este” aşa că şeful îl trimite la DEX să vadă dacă mai corespunde definiţiei de poliţist. „Lecţia de maieutică” predată de raţionalul comandant de poliţie (Vlad Ivanov se achită de rol cu precizie farmaceutică, la fel ca în 432) durează circa 20 de minute şi e comparabilă prin complexitate şi intensitate cu scena cinei din 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile sau cu scena „talk-show-ului despre Revoluţie” din opera prima a lui Porumboiu. Pentru amatorii de ritm alert, filmul poate decepţiona, dacă nu exaspera. Spectatorii dotaţi cu răbdare vor primi însă cîteva delicatese pentru care merită să înnebuneşti de plictiseală, aşa cum a făcut Cristi în anticamera comandantului. E ca la pescuit. Iar pescarii ştiu că nu contează neapărat captura. Aşa cum în film nu contează neapărat cum se soluţionează criza de conştiinţă. Contează toată experienţa de pînă acolo. Tînărul autor Corneliu Porumboiu şi-a pierdut din „hîtroşenia” moldovenească, dar a cîştigat în tact şi răbdare. Poliţist, adjectiv este creaţia unui regizor matur. Şi a unui bun pescar.

vineri, 21 august 2009

Trailerul zilei: Avatar (teaser)

Finally is here!!! Putem arunca si noi un ochi la ce face James Cameron in Avatar!! Dati click aici si clatiti-va ochii! E proaspat, e in franceza si cat de curand (adica azi) sper sa apara unul international care sa-l pot embedui... Imaginile sunt spectaculoase dar nu pot decat sa-mi imaginez cum vor arata in 3D. De asemenea nu-mi dau seama daca mi-au placut mult sau foarte mult. Cred ca ma asteptam la altceva dar in fine, e doar un prim teaser.

Later Edit: teaser international